Mănăstirea Zamca, cetățuia armenilor din Suceava și locul unde credința s-a făcut fortificație

Mănăstirea Zamca30. Imagine: Cezar Suceveanu, CC BY 3.0, via Wikimedia Commons

Pe înălțimea din vestul Sucevei, un așezământ religios a ajuns, la sfârșitul secolului al XVII-lea, tabără militară. Regele Ioan III Sobieski și-a așezat aici oamenii, iar în jurul mănăstirii au apărut ziduri, bastioane, val de pământ și șanț. Din acel timp a rămas, probabil, și numele sub care locul este cunoscut astăzi: Zamca, din polonezul „zamek”, adică „cetățuie”, „fortificație”, „loc întărit”.

Dar Zamca nu s-a născut ca fortăreață. A fost, mai întâi, expresia unei comunități vechi și puternice, care își organizase viața religioasă la Suceava încă din Evul Mediu. Iar istoria ei spune, de fapt, povestea armenilor din oraș: ascensiunea lor, rolul lor religios, loviturile primite și încăpățânarea de a păstra un centru care a contat vreme de secole.

O comunitate veche și nevoia unui centru propriu

Armenii s-au stabilit la Suceava încă de la începutul secolului al XIV-lea. Numărul lor a crescut în acel veac, iar ocupațiile lor principale erau comerțul și meșteșugurile. Și-au ridicat case în zona numită astăzi Strada Armenească și, în același timp, au început să-și organizeze și viața religioasă, prin biserici și mănăstiri legate de tradițiile și credința lor.

La 18 august 1388, un act al catolicosului Teodoros al II-lea al Ciliciei îi așeza pe armenii din mai multe orașe, între care și cei din Suceava, sub jurisdicția scaunului episcopal de Liov. A urmat un moment important. Prin hrisovul din 30 iulie 1401, Alexandru cel Bun a consfințit înființarea primei Episcopii armene din Moldova, cu reședința la Suceava, în frunte cu episcopul Hovhannes. Astfel, bisericile armenești din Moldova au fost scoase de sub jurisdicția episcopului armean din Liov.

Drumul spre o organizare deplină nu a fost, totuși, atât de simplu. Abia în primii ani ai secolului al XVI-lea, sub episcopul Simion și urmașii săi, s-a întemeiat o episcopie armenească la Suceava, separată de cea din Liov. Nu se știe câți episcopi și-au avut reședința aici și nici unde au locuit. După mutarea capitalei Moldovei la Iași, episcopii armeni au locuit atât la Suceava, cât și la Iași.

În anii 1714-1716, Dimitrie Cantemir nota că armenii din Moldova aveau deplină libertate de credință și biserici mari, împodobite asemenea celor ortodoxe.

„Armenii se socotesc supuși, la fel ca și târgoveții și neguțătorii din alte cetăți și târguri ale Moldovei și plătesc domnului aceeași dajdie. Ca și papistașii, ei au biserici tot atât de mari și la fel de împodobite ca și bisericile dreptcredincioșilor și își urmează slobozi legea lor.”

1606 și începutul unui ansamblu care avea să dăinuie

Multă vreme s-a crezut că aici ar fi existat o mănăstire încă din secolul al XV-lea. Cercetările arheologice din 1954-1956 au schimbat însă perspectiva. Ele au arătat că nivelul de fondare al zidurilor bisericii, al clădirii de vest și al zidului de incintă aparține primei jumătăți a secolului al XVII-lea. Cu alte cuvinte, actualele construcții au fost ridicate atunci.

Mănăstirea Zamca a fost construită la începutul secolului al XVII-lea. În mijlocul naosului bisericii „Sf. Auxentie” se află piatra de mormânt a lui Agopșa, fiul lui Amir, numit întemeietorul sfintei biserici, mort în 1602 după era noastră, potrivit inscripției. Turnul-clopotniță a fost construit în 1606, an înscris pe cheia de boltă a arcadei estice.

În 1608, călătorul armean Simeon Lehați consemna că la Suceava a găsit trei biserici de piatră și două mănăstiri de piatră, „foarte frumoase”, una fiind Zamca. Mențiunea spune limpede că biserica era deja terminată la acea dată.

Tradiția armeană îi amintește drept ctitori pe trei frați, Hagop, Auxent și Grigor. Ei ar fi cumpărat locul în 1606 și ar fi împărțit între ei lucrarea: unul pentru capela „Sf. Hagop” din clădirea de vest, altul pentru biserica închinată Sfântului Auxentie și cel de-al treilea pentru capela cu hramul Sfântul Grigorie Luminătorul din turnul-clopotniță.

În secolul al XVII-lea, clădirea de pe latura de vest a fost reședința episcopului armean din Moldova. În 1624, episcopul Hazar din Pápert nota într-o Evanghelie că era „starețul mănăstirii Sf. Axente și episcop al Țării Vlahilor”. Zamca devenise, așadar, mai mult decât o biserică. Era un centru de autoritate religioasă.

Când mănăstirea a intrat în război

Apoi au venit loviturile. În timpul celei de-a doua domnii a lui Gheorghe Duca, între 1669 și 1672, și în anii următori, persecuțiile și creșterea impozitelor au dus la o emigrare în masă a armenilor din Suceava, împreună cu episcopul Mennas, în Transilvania. Unii au trecut acolo la catolicism. Pentru mănăstire, aceasta a însemnat pierderea strălucirii de odinioară.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, peste Suceava s-a așezat și războiul. În campania antiturcească din 1690-1691, Ioan III Sobieski a invadat pentru a treia oară Moldova. În toamna anului 1691, la întoarcere, a lăsat garnizoane poloneze în mai multe complexe fortificate, între ele și mănăstirea armenească. Și-a stabilit tabăra în jurul așezământului.

Ion Neculce a prins acest episod în letopisețul său:

„În al șesălea anu a domniei lui Cantemir-vodă coborâtu-s-au craiul Sobețichii cu oștii grele iar în Țara Moldovei, fiind îndemnații și de munteni, de Brâncovanul, de pe cum era învățat ca să facă rău acestei țări, de să acolișiè de dânsa totdeauna, precum și mai pe urmă, de au adus și pe moscali cu fapteli lui. (…) Ș-au vinit craiul cu obuzul pe la Botășeni și pen Cotnarii pân’ la Târgul Frumos, și de la Târgul Frumos iar s-au întorsu la țara lui, că era vreme de toamnă. Și atuncea, întorcându-să, au lăsat oaste cu bucate în cetate, în Neamțu, și-n Sucevi, în mănăstirea armenească, și-n Agapie în mănăstire, și-n Săcul, și-n Câmpul Lungu, și-n Hangu.”

Atunci mănăstirea a fost înconjurată cu un zid de incintă cu bastioane la colțuri. Tot polonezii au ridicat și valul de pământ care înconjoară mănăstirea pe laturile de nord, est și sud, cu un șanț între val și zidul de incintă. De atunci datează și unele grafite aflate pe pereții paraclisului din clădirea vestică.

Momentul a schimbat identitatea locului. Un așezământ religios a fost transformat într-un punct strategic. Dar prețul a fost mare. Monumentul a avut de suferit, iar degradarea s-a accentuat în anii următori, astfel încât la începutul secolului al XVIII-lea toate clădirile mănăstirii au fost parțial refăcute.

Sub stăpânire străină, apoi recuperată prin procese

În 1693, la Suceava trăiau aproximativ 3.000 de armeni. Ei aveau patru biserici: trei parohiale, „Sf. Treime”, „Sf. Cruce” și „Sf. Simeon”, plus mănăstirea Zamca, unde își avea reședința episcopul armean. Fiecare preot paroh era întreținut de 150 de familii.

Cu toate acestea, Zamca a rămas vreme de peste 130 de ani sub stăpânire străină. După anexarea nordului Moldovei de către austrieci, în 1775, guvernul imperial austriac a folosit biserica „Sf. Auxentie” ca depozit de muniție. Abia în 1827 mănăstirea a fost recâștigată de armeni prin procese.

În secolul al XIX-lea, liturghia se slujea aici doar de două ori pe an, de Sfântul Gheorghe și de Sfântul Auxentie. În ziua de Sfântul Auxentie, comunitatea armeană din Suceava organiza o colectă; cu banii strânși se cumpărau vite cornute, care erau tăiate, iar carnea era împărțită săracilor în curtea mănăstirii. Obiceiul se numea Madach și fusese păstrat și după creștinarea armenilor.

Ziduri simple, spații precise, semne ale unei identități

Complexul Zamca este un ansamblu medieval fortificat, considerat cel mai important edificiu religios construit de comunitatea armenească din Suceava. Se află pe un platou din partea de vest a orașului și ocupă o bună poziție strategică. Zidurile închid un patrulater neregulat, trapezoidal, întărit cu contraforturi interioare și exterioare, fără turnuri de apărare. Laturile paralele au 59 și 66 de metri, iar celelalte două 70 și 74 de metri. Grosimea zidului este de un metru, iar înălțimea ajunge în unele locuri la 4 metri.

Ansamblul este format din trei clădiri principale: biserica „Sf. Auxentie”, turnul-clopotniță de pe latura de est, înalt de 26 de metri, și clădirea de pe latura de vest, cu paraclis la etaj și cu intrarea în incintă.

Biserica „Sf. Auxentie” este ridicată din piatră, pe plan dreptunghiular, cu pronaos, naos și altar. Nu are abside laterale; în locul lor se află câte două contraforturi. Lăcașul are două intrări, una în peretele vestic al pronaosului și alta în peretele nordic al naosului. Din pictura originală se mai păstrează urme pe peretele drept al naosului. Un detaliu important ține de specificul armean: cele trei altare, unul central și două secundare, așezate în nișe din perete și prevăzute cu mese de piatră. Catapeteasma a fost înlocuită cu o draperie simplă suspendată de o bârnă transversală.

Turnul-clopotniță, aflat pe latura estică, avea la parter un gang boltit prin care se intra în mănăstire. La etajul întâi se afla paraclisul cu hramul Sfântul Grigorie Luminătorul, iar la etajul al doilea, clopotnița și locul de strajă. Clădirea de pe latura de vest, probabil sediu al Episcopiei armene de Suceava, are la parter un gang boltit și două încăperi care serveau drept chilii. La primul etaj se afla Paraclisul Sfintei Maria și alte două chilii. Decorul acestei clădiri, mai ales al paraclisului, a fost bogat, iar istoricul Leon Șimanschi observa că, în compoziția lui, cu puține excepții, el este comun bisericilor moldovenești încă din secolul al XV-lea.

Lupta cu timpul

Secolul al XX-lea și începutul secolului XXI au adus o altă bătălie: cea pentru salvarea monumentului. Între 1954 și 1956 au fost făcute cercetări arheologice, iar între 1957 și 1965 o parte a ansamblului a fost restaurată. Zidurile ruinate au fost reconstruite, iar intervențiile pot fi recunoscute după o dungă albă trasată pe cărămizile zidului de incintă.

Din 1994 au început lucrări de stabilizare și restaurare a întregului monument. Au înaintat lent din cauza lipsei banilor. La biserică, lucrările de consolidare și restaurare au fost executate de firma Restaco SRL, recepția la terminarea lucrărilor având loc în 2003, iar recepția finală la 30 noiembrie 2005. Biserica a fost văruită pe interior și exterior.

La 14 august 2004, biserica armenească „Sf. Auxentie” a fost resfințită. În ultimii zece ani, lăcașul trecuse prin ample lucrări de restaurare, finanțate de Ministerul Culturii și Cultelor cu peste 6 miliarde de lei vechi. Slujba a fost oficiată de arhiepiscopul Dirayr Mardichian al Bisericii Armene din România și Bulgaria, în fruntea unui sobor de preoți.

Au urmat lucrări și la turnul-clopotniță. În 2007 a început refacerea șarpantei, acoperirea cu învelitoare de cupru, montarea unei cruci și a unei instalații de paratrăsnet, apoi restaurarea fațadelor. A fost construită și o scară din piatră pentru accesul la podul fortificat.

Astăzi, biserica este renovată, turnul-clopotniță și paraclisul au fost restaurate, iar zidurile de incintă au fost înălțate și acoperite cu tablă pentru a împiedica infiltrarea apei. Slujbele se fac săptămânal, dar mănăstirea nu are o viață monahală activă. Se organizează un mare pelerinaj de Sfânta Maria.

Și totuși, pericolul nu a trecut. Versantul Zamca a alunecat spre vest lângă paraclis, iar o bucată de deal s-a prăbușit la circa 20 de metri de zidul de vest al mănăstirii, punând monumentul în mare primejdie. Specialiștii avertizează că o nouă alunecare ar putea trage după ea jumătate din mănăstire, paraclisul și o parte din incintă, până aproape de biserică.

Zamca a traversat schimbări de jurisdicție, emigrări, ocupații militare, ruină, procese și restaurări. Tocmai de aceea contează. În zidurile ei simple se adună istoria unei comunități care a avut la Suceava un centru religios puternic și care, în fața presiunilor timpului, a lăsat în urmă ceva mai durabil decât o amintire: un loc care încă stă în picioare.