Primul Război Mondial și prăbușirea a patru imperii

La 28 iunie 1914, la Sarajevo, o mașină a virat greșit pe o stradă unde stătea Gavrilo Princip. Un atac anterior eșuase, dar acum s-a ivit o nouă ocazie. Princip a făcut un pas înainte și a tras două focuri de pistol. Arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, și soția sa, Sophie, au fost răniți mortal și au murit curând.

În aparență, asasinatul era un incident politic într-o provincie tensionată a unui imperiu european. În realitate, acest eveniment a atins un sistem deja încărcat până la limită. Primul deceniu al secolului XX fusese marcat de tensiuni diplomatice crescânde, rivalități între marile puteri, alianțe interconectate și o cursă a înarmărilor care redefinise raporturile de forță. Balcanii deveniseră „butoiul cu pulbere al Europei”, iar în vara lui 1914 scânteia a căzut exact acolo.

Din acel punct, deciziile s-au succedat cu o viteză care a reorientat istoria. Austro-Ungaria a considerat Serbia responsabilă. Rusia a intervenit în apărarea Serbiei. Germania, Franța și Regatul Unit au fost atrase în conflict de alianțe și de planuri militare pregătite dinainte. La 4 august 1914, războiul european devenise deja un conflict mult mai amplu. Luptele aveau să cuprindă Europa, Orientul Mijlociu, Africa, Pacificul și părți din Asia. Primul Război Mondial, sau Marele Război, începuse.

Europa înaintea rupturii

Multă vreme, marile puteri europene trăiseră într-un echilibru fragil, cunoscut drept Concertul European. După 1848, acest echilibru a început să se fisureze. Regatul Unit s-a retras în așa-numita splendidă izolare. Imperiul Otoman a intrat în declin. Prusia a crescut rapid sub Otto von Bismarck. Victoria din războiul franco-prusac din 1870-1871 a permis consolidarea statelor germane într-un Imperiu German sub conducerea Prusiei. Pentru Franța, înfrângerea din 1871 și pierderea Alsaciei și Lorenei au reprezentat o rană politică deschisă.

Bismarck a încercat să izoleze Franța și să evite un război pe două fronturi. El a construit o rețea de acorduri, de la Liga celor Trei Împărați la Dubla Alianță și apoi Tripla Alianță. Când acest aranjament a slăbit, Franța a găsit deschidere spre Rusia, apoi spre Regatul Unit. Așa s-a conturat Tripla Înțelegere. Chiar dacă aceste înțelegeri nu erau toate alianțe formale, ele au făcut ca orice criză majoră să poată antrena aproape întreaga Europă.

În același timp, puterea industrială și economică a Germaniei a crescut puternic după 1871. Cu sprijinul lui Wilhelm al II-lea, amiralul Alfred von Tirpitz a urmărit construirea unei flote capabile să concureze Marina Regală Britanică. Această alegere a alimentat o cursă a înarmărilor navale anglo-germane. Lansarea lui HMS Dreadnought în 1906 a oferit britanicilor un avantaj tehnologic pe care nu l-au pierdut. Germania a investit resurse uriașe într-o flotă suficient de mare pentru a rivaliza cu cea britanică, dar nu pentru a o învinge.

După 1911, prioritatea germană s-a mutat de la marină la armata de uscat. Îngrijorarea venea dinspre Rusia, care se refăcea după înfrângerea din războiul ruso-japonez și după Revoluția Rusă din 1905. Din 1908 până în 1913, cheltuielile militare ale celor șase mari puteri europene au crescut cu peste 50% în termeni reali. Germania și-a extins armata permanentă cu 170.000 de soldați în 1913, iar Franța și-a prelungit serviciul militar obligatoriu de la doi la trei ani. Europa se îndrepta spre o confruntare de forțe.

În Balcani, fiecare criză lăsa în urmă mai multă teamă și resentiment. Criza bosniacă din 1908-1909, războiul italo-turc din 1911-1912, apoi cele două războaie balcanice au arătat slăbiciunea Imperiului Otoman și cât de repede statele din regiune încercau să profite. Serbia a crescut în importanță. Austria a văzut în această expansiune o amenințare directă. Rusia se considera protectoarea Serbiei, dar avea și propriile sale ambiții. În acest amestec de naționalism, insecuritate și revendicări suprapuse, orice incident local putea genera o ruptură continentală.

Luna în care diplomația a cedat

Asasinatul de la Sarajevo a deschis Criza din Iulie, o lună de manevre diplomatice între Austro-Ungaria, Germania, Rusia, Franța și Regatul Unit. Oficialii austrieci au crezut că este momentul potrivit pentru a pune capăt ingerințelor Serbiei în Bosnia și au considerat războiul cea mai bună opțiune. Pe 23 iulie, Austria a transmis Serbiei un ultimatum cu zece solicitări formulate intenționat astfel încât să fie dificil de acceptat.

Serbia a ordonat mobilizarea generală pe 25 iulie și a acceptat aproape toate condițiile, cu excepția celor care ar fi dat reprezentanților austrieci un rol direct în reprimarea „elementelor subversive” din Serbia și în anchetarea cazului. Pentru Viena, aceasta a fost suficient. Relațiile diplomatice au fost rupte, mobilizarea a început, iar pe 28 iulie 1914 Austro-Ungaria a declarat război Serbiei și a început bombardarea Belgradului.

Rusia a ordonat mobilizarea generală în sprijinul Serbiei pe 30 iulie. Germania, care se aștepta de mult la un război pe două fronturi, a pus în mișcare logica Planului Schlieffen: să lovească întâi Franța în vest, apoi să-și mute trupele împotriva Rusiei. Ultimatumul către Rusia a expirat în dimineața de 1 august, iar cele două țări au intrat în război. Germania a declarat apoi război Franței. Pentru a-și executa planul, a cerut trecerea liberă prin Belgia. Belgia a refuzat. În dimineața de 4 august, trupele germane au invadat Belgia.

Regatul Unit ceruse respectarea neutralității belgiene. Germania nu răspunsese. Când ultimatumul britanic a expirat la miezul nopții de 4 august fără răspuns, cele două imperii erau în război. În mai puțin de o săptămână, atentatul de la Sarajevo se transformase într-un conflict general european.

Planuri rapide, război lung

La mobilizare, 80% din armata germană era plasată pe Frontul de Vest. Ideea era simplă și riscantă: o lovitură rapidă prin Belgia, încercuirea Parisului, zdrobirea Franței în câteva săptămâni, apoi mutarea spre est împotriva Rusiei. Înaintarea inițială a mers bine. Până la sfârșitul lui august 1914, flancul stâng al Aliaților, inclusiv Forța Expediționară Britanică, era în plină retragere. În același timp, ofensiva franceză din Alsacia-Lorena a fost un eșec dezastruos, cu peste 260.000 de victime și 27.000 de morți doar la 22 august, în Bătălia Frontierelor.

Dar planul german avea o problemă care s-a dovedit fatală. Modificările aduse de Helmuth von Moltke cel Tânăr au slăbit aripa dreaptă, exact acolo unde trebuia obținut succesul decisiv. Apoi, libertatea de mișcare dată comandanților din teren a produs o breșă între armatele germane care strângeau cercul în jurul Parisului. Francezii și britanicii au exploatat acest decalaj și au oprit înaintarea germană în prima bătălie de pe Marna, între 5 și 12 septembrie 1914, împingându-i pe germani înapoi cu aproximativ 50 km.

Pe Frontul de Est, războiul a fost mai fluid. Armatele ruse au pătruns în Prusia Orientală pe 17 august, înainte ca germanii să fi anticipat pe deplin o asemenea viteză. Deși Armata a II-a Rusă a fost distrusă la Tannenberg între 26 și 30 august, presiunea rusă a obligat Germania să redirecționeze trupe din Franța spre est, fapt care a jucat un rol în victoria Aliaților de pe Marna.

Până la sfârșitul lui 1914, obiectivul german de a evita un război lung, pe două fronturi, eșuase. Frontul de Vest se transformase într-o linie aproape continuă de tranșee de la Canalul Mânecii până la granița Elveției. Războiul de mișcare se oprise. În locul lui apăruse un război de uzură.

Tehnologia făcuse câmpul de luptă aproape impenetrabil pentru atacurile frontale în masă. Sârma ghimpată, mitralierele și artileria dominau terenul. După prima bătălie de pe Marna, încercările de a se flanca reciproc, cunoscute mai târziu drept „Cursa către mare”, au eșuat. Până la finalul lui 1914, cele două tabere stăteau față în față în tranșee. Germanii ocupau adesea terenul mai înalt și aveau poziții mai bine construite. Francezii și britanicii crezuseră inițial că tranșeele lor vor fi temporare. Nu au fost.

Verdun, Somme și mecanica morții

Între 1915 și 1917, niciuna dintre părți nu a reușit să dea lovitura decisivă pe Frontul de Vest. În februarie 1916, germanii au atacat la Verdun. Bătălia a durat până în decembrie și a devenit un simbol al hotărârii franceze și al sacrificiului de sine. Costul a fost uriaș: între 700.000 și 975.000 de victime în cele două tabere.

La 1 iulie 1916 a început ofensiva de pe Somme. Pentru armata britanică, acea zi a rămas cea mai sângeroasă din istoria sa: 57.470 de victime, dintre care 19.240 de morți. În ansamblu, bătălia de pe Somme a provocat aproximativ 420.000 de victime britanice, 200.000 de francezi și 500.000 de germani. Aceste cifre spun ceva esențial despre Primul Război Mondial: a fost o mașinărie care consuma oameni într-un ritm greu de imaginat.

Nici viața din spatele parapetelor nu era mai blândă. Tranșeele au adus boli și infecții care au ucis de ambele părți: piciorul de tranșee, nevroza traumatică, orbirea și arsurile produse de iperită, păduchii, febra tranșeelor și gripa spaniolă. La 22 aprilie 1915, în a doua bătălie de la Ypres, germanii au folosit pentru prima dată clor gazos pe Frontul de Vest, încălcând Convenția de la Haga. Gazul nu s-a dovedit decisiv, dar a rămas una dintre cele mai temute imagini ale războiului.

În timp, conflictul a adus și alte dezvoltări importante în armament. Sursele vorbesc despre tanc, despre aviație, despre artileria modernă, despre mitraliere și despre armele chimice. Aceste inovații nu au făcut războiul mai scurt. L-au făcut mai distrugător.

Un război cu fronturi pretutindeni

Primul Război Mondial nu a însemnat doar frontul dintre Franța și Germania. În Balcani, austriecii au fost opriți de sârbi la Cer și Kolubara, începând cu 12 august 1914. Atacurile austriece au fost respinse cu pierderi grele, iar invazia din 1914 a eșuat. În 1915, însă, echilibrul s-a schimbat când Bulgaria a intrat în război de partea Puterilor Centrale. Serbia a fost cucerită în puțin mai mult de o lună, iar armata sârbă s-a retras prin nordul Albaniei.

În Orientul Mijlociu, Imperiul Otoman a amenințat teritoriile caucaziene ale Rusiei și comunicațiile Regatului Unit cu India prin Canalul Suez. Conflictul a deschis campaniile de la Gallipoli și din Mesopotamia. La Gallipoli, otomanii au respins trupele britanice, franceze și ANZAC. În Mesopotamia, britanicii au fost înfrânți la Kut, apoi s-au reorganizat și au capturat Bagdadul în martie 1917. În timpul războiului, Imperiul Otoman a declanșat o purificare etnică pe scară largă a populațiilor creștine armene, grecești și asiriene, cunoscută drept genocidul armean, genocidul grecilor și genocidul asirienilor.

În Caucaz, Enver Pașa a lansat în decembrie 1914 o ofensivă împotriva rușilor cu 100.000 de militari și a pierdut 86% din forță în bătălia de la Sarikamiș. Rușii au avut succes în mai multe momente ale campaniei, ocupând și Trabzonul în 1916. Dar Revoluția din 1917 a prăbușit armata rusă din Caucaz și a schimbat din temelii acest teatru de război.

Italia a intrat în război de partea Antantei în mai 1915. Luptele din Alpi și Dolomiți au însemnat tranșee săpate în stâncă și gheață. Între 1915 și 1917, Luigi Cadorna a lansat atacuri frontale de-a lungul Isonzului cu rezultate slabe și costuri grele. După catastrofa de la Caporetto, Armando Diaz a reorganizat apărarea pe Piave. În octombrie 1918, la Vittorio Veneto, armata austro-ungară s-a prăbușit.

Războiul s-a purtat și pe mare. Regatul Unit a instituit o blocadă navală a Germaniei, eficientă în tăierea aprovizionării, deși controversată din punctul de vedere al dreptului internațional. Submarinele germane au încercat să taie legăturile