Petru Groza și instalarea republicii populare

Petru Groza Anefo. Imagine: autor necunoscut, CC BY-SA 3.0 nl, via Wikimedia Commons

În dimineața de 30 decembrie 1947, la palatul din șoseaua Kiseleff, Petru Groza a intrat în încăpere împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Regele Mihai abia sosise de la Sinaia. În câteva cuvinte, Groza a pus pe masă miza zilei: sfârșitul monarhiei. „Ei bine, Majestate, a sosit timpul să aranjăm o despărțire prietenească”, i-a spus. Ceea ce a urmat a fost unul dintre momentele decisive ale istoriei României din secolul XX.

În aceeași zi, regele a fost forțat să abdice, iar în parlament a fost proclamată Republica Populară Română. Petru Groza era atunci prim-ministru de aproape trei ani. Drumul până acolo trecuse prin presiune sovietică, crize politice, refuzul de a demisiona în fața regelui, alegeri contestate și distrugerea sistematică a opoziției.

Din Ardeal spre politica mare

Petru Groza s-a născut la 7 decembrie 1884, la Băcia, în Austro-Ungaria, în familia preotului ortodox Adam Groza. Mama sa, Maria Popovici, era fiică de preot. A urmat clasele primare în satul natal, iar studiile secundare la Coșteiu și la Colegiul Reformat din Orăștie.

Între 1903 și 1905 a studiat la Facultatea de Drept și Științe Economice a Universității din Budapesta, cu bursă de la Fundația Gojdu. Din 1905 și-a continuat studiile la Berlin, apoi la Leipzig, la Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică. În 1907 și-a obținut diploma în științe juridice cu distincția magna cum laude.

Întors în țară, a practicat avocatura la Lugoj și la Deva. S-a implicat și în viața Bisericii Ortodoxe, devenind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911. În timpul primului război mondial a servit ca soldat în al 8-lea regiment de honvezi.

Intrarea în politică s-a făcut prin Partidul Național Român. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși au votat Rezoluția Unirii. La alegerile din noiembrie 1919 a fost ales deputat pe listele PNR. În martie 1920 a părăsit partidul împreună cu gruparea condusă de Octavian Goga și s-a înscris în Partidul Poporului, formațiunea generalului Alexandru Averescu.

În guvernul Averescu a fost ministru de stat fără portofoliu între 16 aprilie și 13 decembrie 1921. A fost din nou deputat în 1922 și 1926, iar în noul cabinet Averescu a primit portofoliul Lucrărilor Publice, apoi a trecut iar ca ministru de stat fără portofoliu. După eșecul electoral al Partidului Poporului din iulie 1927, s-a retras la Deva, într-un exil autoimpus, ocupându-se de afacerile sale.

Frontul Plugarilor și apropierea de comuniști

Pe 8 ianuarie 1933, Petru Groza a revenit în viața publică prin întemeierea Frontului Plugarilor, organizație pe care a condus-o până în 1953. Era o formațiune minoră, de stânga, intrată repede sub protecția Partidului Comunist, aflat atunci în ilegalitate.

Pe 24 septembrie 1935, în localitatea sa natală, s-a semnat acordul pentru înființarea Frontului Popular Antifascist între MADOSZ și Frontul Plugarilor. Trei luni mai târziu, la Țebea, aceste formațiuni, împreună cu Blocul Democratic și Partidul Socialist, s-au angajat să lupte în comun împotriva pericolului fascist. În anii următori, formațiunea lui Groza a rămas în umbra Partidului Comunist. În 1943 a participat la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist, iar pe 20 iunie 1944 a susținut formarea Blocului Național Democrat. În timpul dictaturii antonesciene a fost întemnițat.

După actul de la 23 august 1944, Groza a revenit în prim-plan. În guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu a devenit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Când Sănătescu și-a depus mandatul, pe 6 decembrie 1944, noul premier, generalul Nicolae Rădescu, l-a păstrat pe Groza ca viceprim-ministru.

6 martie 1945

Iarna lui 1945 a fost momentul de cotitură. Frontul Național Democrat a organizat manifestații sub lozinca „Vrem guvern FND!”. Între timp, la Moscova se stabilea programul de acțiune pentru preluarea puterii. La Conferința de la Ialta, din 4-11 februarie 1945, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influență sovietică.

Pe 26 februarie 1945 a sosit la București Andrei Vîșinski, adjunctul ministrului de Externe al URSS. În audiența la regele Mihai, a cerut demiterea imediată a generalului Rădescu. Presiunea a fost brutală. Vîșinski a izbit cu pumnul în masă, a trântit ușa și a rostit fraza rămasă celebră: „Ialta sunt eu”!

Pe 2 martie, regele l-a însărcinat pe Petru Groza să alcătuiască lista noului guvern. Iuliu Maniu și Brătianu s-au opus categoric, spunând că aducerea lui la putere „ar echivala cu o condamnare la moarte a democrației în România”. Regele a cedat. La 6 martie 1945, Petru Groza a devenit prim-ministru. Deși Partidul Comunist avea doar 5 din cele 18 portofolii, comuniștii erau cei care conduceau în fapt, iar guvernul fusese dictat de la Moscova.

Instalarea sa la putere a fost legată și de o amenințare directă: Uniunea Sovietică l-a impus în funcție avertizând că, altfel, Transilvania nu va fi retrocedată României. La 10 martie 1945, Uniunea Sovietică a acceptat revenirea Transilvaniei de Nord la România.

Regele care a cerut demisia și premierul care a refuzat

Guvernul Groza nu a fost recunoscut de americani și englezi. Pe 18 august 1945, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se cerea instituirea unui regim reprezentativ alcătuit din toate grupările democratice. Atât Groza, cât și Tătărescu au respins-o ca nulă și neavenită. Diplomații britanici au trimis o notă asemănătoare și au primit același răspuns.

În august 1945, regele Mihai i-a cerut lui Groza demisia. Premierul a refuzat. A fost un fapt unic în istoria regalității din România. În fața acestui refuz, pe 21 august, regele a instituit greva regală și a încetat să mai contrasemneze actele guvernului. Perioada care a urmat a fost una în care guvernul a acționat neconstituțional.

La conferința din decembrie 1945 s-a decis o soluție de compromis: intrarea în guvern a câte unui reprezentant al PNȚ și PNL, urmată de organizarea unor alegeri libere și de garantarea libertății presei, cuvântului, religiei și asociației. La 7 ianuarie 1946 au depus jurământul Emil Hațieganu și Mihail Romniceanu. Dar hotărârile de la Moscova au însemnat, în fapt, victoria punctului de vedere sovietic. La 5 februarie 1946, guvernul Petru Groza a fost recunoscut de Statele Unite și Marea Britanie.

Votul din 1946 și sfârșitul jocului democratic

Pentru alegerile din 1946, forțele guvernamentale au format, la 17 mai, Blocul Partidelor Democratice. Din el făceau parte PCR, PSD, PNL-Tătărescu, PNȚ-Alexandrescu, Frontul Plugarilor și PNP. Opoziția nu a reușit să formeze un front comun. Guvernul a modificat și legea electorală, astfel încât, pentru prima dată în istorie, la alegeri puteau participa și femeile.

Campania s-a desfășurat sub semnul abuzurilor. Guvernul a folosit, în procesul electoral, dictonul atribuit lui Stalin:

„Nu contează cine cu cine votează, contează cine numără voturile”.

Alegerile au avut loc la 19 noiembrie 1946. Rezultatele oficiale au dat Blocului Partidelor Democratice 69,81%, PNȚ 12,88%, UPM 8,32%, PNL 3,78% și PȚD 2,36%. Opoziția a acuzat imediat frauda. Maniu a susținut că rezultatele fuseseră inversate și că, în realitate, PNȚ câștigase. Dar Statele Unite și Marea Britanie s-au limitat la declarații formale. La 10 februarie 1947, prin semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Aliate și Asociate, s-a încheiat oficial regimul armistițiului, iar România a trecut sub controlul exclusiv al URSS.

După acel moment, obiectivul politic esențial al guvernului Groza a devenit acapararea întregii puteri și lichidarea oricărei opoziții. Planul a fost elaborat de Teohari Georgescu și de Pantelei Bodnarenko, ofițer de informații sovietic. Au urmat arestări, abuzuri și, la 14 iulie 1947, înscenarea de la Tămădău.

La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri, Partidul Național Țărănesc a fost dizolvat. În aceeași zi, Adunarea Deputaților a aprobat măsura cu 294 de voturi pentru și unul împotrivă. La 1 noiembrie, Partidul Național Liberal și-a încetat activitatea. Procesul liderilor PNȚ, desfășurat între 29 octombrie și 4 noiembrie, a avut sentința stabilită dinainte. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la temniță grea pe viață.

Ziua în care a căzut monarhia

La sfârșitul lui decembrie 1947, contextul era pregătit. Regele Mihai se întorsese din străinătate, unde presa internațională speculase că ar putea rămâne. Pe 29 decembrie, la ora 20:30, a fost informat că Petru Groza cere o audiență pentru a doua zi, la ora 10:00. Regele a crezut, la început, că va fi vorba despre căsătoria sa.

Pe 30 decembrie, în jurul prânzului, la palatul din șoseaua Kiseleff au sosit Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Groza a deschis discuția direct. I-a spus regelui că în România nu mai este loc pentru un rege și a scos din dosar textul abdicării. Când Mihai a cerut timp, răspunsul a fost tăios: „Trebuie să citiți acum. Nu părăsim această casă până când hârtia nu va fi semnată, chiar dacă va trebui să stăm aici până diseară. Poporul nostru așteaptă știrea abdicării. Dacă nu vom avea semnătura dumneavoastră se vor ivi neplăceri”.

În camera alăturată, regele a aflat că garda fusese schimbată, palatul era înconjurat de trupe, iar legăturile telefonice erau întrerupte. La întrebarea ce se va întâmpla dacă refuză, Groza a invocat posibilitatea unui război civil și i-a spus că răspunderea îi va reveni. Mai târziu, Mihai a afirmat că i s-a spus că peste o mie de studenți arestați în ultimul an ar putea fi executați și că Groza i-a arătat pistolul din buzunar. Regele a semnat.

La ora 15:30 s-a întrunit Consiliul de Miniștri, iar Groza a anunțat abdicarea. Proclamația guvernului aprecia că „Astfel, poporul român a dobândit libertatea de a-și clădi o nouă formă de stat – Republica Populară”. La ora 19:10 s-a deschis ședința extraordinară a Adunării Deputaților. În unanimitate, au fost aprobate două proiecte de lege: primul lua act de abdicare, abroga Constituția și schimba numele statului în Republica Populară Română; al doilea numea membrii Prezidiului Provizoriu al RPR. Ședința s-a încheiat după numai o oră.

La vârful regimului

Petru Groza a rămas prim-ministru până la 2 iunie 1952. Pe 12 iunie l-a înlocuit pe Constantin Ion Parhon în funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție asimilată celei de șef al statului. A rămas în acest post până la moarte.

Începând din 1948, sub guvernele sale, a fost impus modelul stalinist de organizare a societății. La 11 iunie 1948, guvernul a adoptat legea pentru naționalizarea industriei, măsură menită să distrugă proprietatea privată și să generalizeze proprietatea publică în industrie, bănci și transporturi. A fost creat Comitetul de Stat al Planificării, iar din 1951 organizarea economică s-a făcut prin planuri cincinale.

Tot după model sovietic au fost înființate Gospodăriile Agricole Colective și Gospodăriile Agricole de Stat. Țăranii puteau păstra doar mici loturi de pământ, care să nu depășească 0,15 ha. Pe plan internațional, România a fost membru fondator al CAER, în 1949, și al Tratatului de la Varșovia, în 1955.

La 7 februarie 1953, bătrân și bolnav, a fost silit să accepte dizolvarea Frontului Plugarilor. Nu s-a înscris însă în Partidul Muncitoresc Român, reușind să rămână în poziții de frunte fără să fi fost vreodată membru de partid. Despre felul în care își câștigase sprijinul lui Stalin, a lăsat o mărturisire care spune mult despre stilul său politic:

„M-am apropiat de el. Acesta stătea pe un soi de cotineață, ceva mai înaltă ca podeaua. M-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele și i-am spus: În sfârșit mi-am atins idealul de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă zi din viața mea. Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braț, m-a ridicat, m-a îmbrățișat. Îi făcuse o impresie deosebită circul meu și pe urmă l-am câștigat. Eram un teatralist fără pereche!”

Petru Groza a murit la 7 ianuarie 1958, la București. A fost înhumat inițial la Cimitirul Ghencea-Militar, apoi depus în mausoleul din fosta Piață a Libertății, iar urna cu rămășițele sale se află în cavoul familiei de la Băcia.

Numele său rămâne legat de începutul regimului comunist din România. Nu ca figură decorativă, ci ca om al momentului în care presiunea sovietică, slăbiciunea instituțiilor și loviturile date opoziției s-au întâlnit. În acei ani, Petru Groza a fost chipul politic al unei schimbări de regim făcute pas cu pas, dar și într-o singură zi, cea de 30 decembrie 1947.