Octavianus Augustus și clipa în care Roma s-a schimbat pentru totdeauna

Pe 2 septembrie 31 î.Hr., la Actium, pe coasta de vest a Greciei, destinul lumii romane stătea în cumpănă. Antonius își așezase tabăra pe partea sudică a intrării în golful Ambracia. Octavianus ocupa promontoriul nordic, la 8 km de gura golfului. Pe uscat, forțele erau egale numeric. Pe mare, însă, avantajul îi aparținea lui Octavianus: o flotă mare, călită în luptă, condusă de Marcus Agrippa.

Blocada lui Agrippa a slăbit poziția adversarului. Antonius a hotărât să încerce fuga pe mare. Escadra Cleopatrei a spart linia navelor inamice, iar Antonius a urmat-o cu câteva corăbii. Restul flotei sale a fost încercuit. Majoritatea navelor, împreună cu o numeroasă armată de uscat, s-au predat lui Octavianus. Această cedare a marcat, de fapt, ruptura vechii balanțe a puterii romane.

Un an mai târziu, în 30 î.Hr., Octavianus a reluat ofensiva. Alexandria a fost cucerită, iar Antonius și Cleopatra s-au sinucis. Tezaurul Ptolemeilor a căzut în mâinile învingătorului, iar Egiptul a fost transformat în provincie romană. Din acel moment, Octavianus a devenit stăpânul necontestat al lumii romane și a început povestea lui Augustus.

Moștenitorul care și-a asumat numele și destinul

La naștere, pe 23 septembrie 63 î.Hr., la Roma, numele său era Gaius Octavius. Când era copil, i s-a adăugat numele Thurinus, în cinstea victoriei de la Thurii la care participase tatăl său. După adoptarea sa postumă de către Iulius Cezar, în 44 î.Hr., a luat numele acestuia și a devenit Gaius Iulius Caesar Octavius, potrivit uzanțelor romane. A renunțat rapid la Octavius, iar contemporanii îl numeau, în această perioadă, Cezar. Istoricii l-au numit adesea Octavianus pentru anii dintre 44 î.Hr. și 27 î.Hr.

Schimbarea de nume nu era un detaliu neînsemnat, ci fundamentul unei pretenții politice. În 42 î.Hr., după zeificarea lui Iulius Cezar, și-a adăugat titulatura Divi filius, „fiu divin”, pentru a-și consolida relațiile cu foștii soldați ai lui Cezar. În 38 î.Hr., și-a înlocuit prenumele Gaius și numele Iulius cu Imperator. Ulterior, în 27 î.Hr., Senatul i-a acordat titlul de Augustus, nume sub care a rămas în istorie.

Moștenirea lui Cezar i-a oferit mai mult decât un nume. După asasinarea acestuia în 44 î.Hr., Octavianus a moștenit averea și a preluat numele adoptivului său părinte. A luptat pentru loialitatea legiunilor lui Cezar. Într-o situație de urgență de stat, a fost făcut senator și, în 43 î.Hr., a preluat puterea mărșăluind asupra Romei. A devenit cel mai tânăr consul ales al orașului. Nu era încă Augustus, dar înțelesese că într-un context post-război civil puterea se cucerește, nu se primește.

Trei oameni și sfâșierea Republicii

După ce și-a consolidat poziția, Octavianus s-a aliat cu Marcus Antonius și Marcus Lepidus. Cei trei au format un regim triumviral cu puteri legale de a-i scoate în afara legii și de a-i combate pe asasinii lui Cezar și pe aliații lor. După victoria de la Philippi, în 42 î.Hr., triumvirii au împărțit Republica Romană între ei și au condus-o ca oligarhi de facto.

Alianța aceasta purta în ea semințele destrămării. Ambițiile concurente au rupt-o. Lepidus a fost exilat în 36 î.Hr., după ce s-a opus lui Octavianus în Sicilia. Antonius, între timp, își întărise legăturile cu Cleopatra, regina Egiptului. În est, el reorganizase provinciile, însă prestigiul său fusese afectat de campania eșuată împotriva parților. La Roma, unde regii orientali nu erau priviți cu ochi buni, Octavianus a știut să folosească această vulnerabilitate.

Momentul decisiv a venit în iulie 32 î.Hr., când Octavianus a obținut pe cale ilegală testamentul lui Antonius și l-a citit în public. S-a aflat că Antonius lăsase moșteniri consistente copiilor pe care îi avea cu Cleopatra. Senatul nu a putut tolera un astfel de testament și a declarat război. Formal, războiul era îndreptat împotriva Cleopatrei. În realitate, miza era conducerea lumii romane.

Victoria de la Actium a fost, așadar, mai mult decât o bătălie navală; a reprezentat sfârșitul unei lupte pentru putere care durase ani întregi. După cucerirea Alexandriei și transformarea Egiptului în provincie romană, Octavianus a rămas singur victorios din ruinele războaielor civile. Cucerirea Egiptului a însemnat și altceva: grânarul Romei ajungea sub controlul său, iar grânele importate erau de o importanță crucială pentru populația imperiului.

Compromisul care a ascuns o monarhie

Victoria totală i-a adus lui Octavianus o problemă aproape la fel de dificilă ca războiul: ce statut avea puterea sa? Nu intenționa să renunțe la ea. Dar învățase din asasinarea lui Cezar că puterea afișată brutal putea fi fatală. Soluția a fost compromisul cu Senatul.

Nu putea guverna singur. Avea nevoie de oameni experimentați în administrație. În același timp, lumea romană dorea stabilitate, legalitate tradițională și aparența că vechile instituții încă funcționează. Din această nevoie reciprocă s-a născut principatul, forma de guvernare în care împăratul arăta o deferență nominală față de Senat, păstrând în același timp puterea reală.

În 27 î.Hr., Octavianus a făcut gestul de a restitui puterea Senatului și de a renunța la provincii și armate. Dar a păstrat controlul asupra provinciilor considerate neliniștite și, odată cu ele, asupra majorității legiunilor Romei. Senatul i-a dat atunci noul titlu de Augustus, „cel venerat”, și i-a confirmat poziția de princeps senatus, „primul din Senat”. El s-a prezentat drept restaurator al Republicii, însă controlul armatei și al unei mari părți din provincii făcea din această restaurație una atent regizată.

În timp, poziția i s-a întărit prin noi puteri. A renunțat, în cele din urmă, la realegerea continuă în consulat, dar Senatul i-a acordat puteri tribuniciare și cenzoriale, precum și titlurile de princeps, augustus și pater patriae. După moartea lui Lepidus, a devenit și pontifex maximus. Puterea lui Augustus se sprijinea pe un echilibru subtil: păstrarea fațadei republicane și concentrarea mijloacelor reale de comandă.

Acesta a fost un succes politic major. A păstrat instituțiile Republicii Romane, dar a condus ca un împărat vreme de mai bine de 40 de ani. A fondat astfel Imperiul Roman, fără a proclama ostentativ o monarhie.

Frontiere, legiuni și prețul păcii

Augustus nu a fost un mare lider militar și a avut modestia să o recunoască. S-a sprijinit pe Marcus Agrippa, omul care a comandat flota la Actium. El însuși a preluat comanda doar într-o singură campanie, în războiul cantabric din Spania. Totuși, domnia sa a fost plină de victorii importante. Cea mai însemnată a fost cucerirea Egiptului. În 20 î.Hr., a obținut și o victorie diplomatică: recuperarea steagurilor legiunilor romane capturate de parți în timpul bătăliei de la Carrhae din 53 î.Hr.

În vremea lui, strategia imperială s-a schimbat. La est, deșertul sirian și Eufratul ofereau o graniță naturală. La nord, după războaiele lui Cezar, granița firească era Rinul. Augustus a împins frontiera balcanică până la Dunăre, în urma campaniilor din Alpi și a pacificării nordului Balcanilor. L-a pus pe fiul său vitreg, Drusus, în fruntea legiunilor de la Rin și i-a poruncit să avanseze până la Elba. După moartea lui Drusus, comanda a trecut la Tiberius și a continuat până în anul 4.

Planurile de extindere au întâlnit însă o limită brutală. În anul 6, când se pregătea cucerirea Boemiei și Moraviei, Tiberius a fost chemat în Balcani pentru a înăbuși o revoltă. Apoi a venit lovitura din anul 9. Quintilius Varus, comandantul legiunilor de peste Rin, socotind că în Germania domnește liniștea, nu a luat măsuri de precauție în timp ce se întorcea spre tabăra de iarnă de la Rin. În septembrie, a fost atacat prin surprindere de cherusci în pădurea Teutoburgică, lângă Osnabrück. Cele trei legiuni ale sale au fost anihilate.

„Quintilius Varus, dă-mi legiunile înapoi!”

Șocul a fost uriaș. Augustus a ținut doliu câteva luni, și-a lăsat barba și părul să crească și, potrivit sursei, se lovea cu capul de ușă strigând aceste cuvinte. Cucerirea Germaniei a fost abandonată. Din acel moment, el a devenit mai prudent și i-a lăsat lui Tiberius un document scris de propria mână, în care îl sfătuia să păstreze frontierele existente ale imperiului.

Prudența aceasta s-a văzut și în organizarea armatei. Strategia generală era să păstreze numărul formațiunilor militare la minimul necesar pentru pacea din interior și apărarea granițelor. Augustus a redus numărul legiunilor la 28, majoritatea așezate la frontiere. După dezastrul lui Varus, opt dintre cele 25 de legiuni rămase au fost mutate de-a lungul Rinului, șapte de-a lungul Dunării și patru în Siria. A introdus durata stagiului militar și solda și a înființat garda pretoriană, nouă cohorte de elită, fiecare de 500 de oameni, plasate în apropierea Romei pentru a-l proteja pe împărat.

Așa arată una dintre marile moșteniri ale lui Augustus. Pacea pe care a adus-o, acel timp numit în sursa engleză Pax Romana sau Pax Augusta, nu a reprezentat o simplă absență a războiului, ci a fost rezultatul unei ordini militare și administrative noi.

Familia, succesiunea și bătrânețea puterii

Dacă în politică Augustus a găsit un compromis durabil, în familie și în chestiunea succesiunii lucrurile au fost mult mai nesigure. Pe fiii Liviei, Drusus și Tiberius, nu îi considera egali și nici succesori veritabili, fiindcă aparțineau liniei claudiene. A încercat să-și construiască moștenirea în jurul propriei descendențe.

Și-a căsătorit fiica, Iulia, cu Marcellus. După moartea acestuia, Iulia a fost dată în căsătorie cu Agrippa, în 21 î.e.n. Din această căsătorie s-au născut trei băieți și două fete. Augustus și-a concentrat atenția asupra lui Caius și Lucius, pe care i-a adoptat. Agrippa era moștenitorul prezumtiv. Dar Agrippa a murit în 12 î.e.n., iar Augustus a simțit că trebuia să o mărite pe Iulia cu Tiberius în anul următor.

Nici această soluție nu a adus liniște. Din cauza neînțelegerilor cu Iulia, Tiberius s-a autoexilat pe insula Rhodos. Caius și-a continuat ascensiunea politică, a devenit consul în anul 1 și a plecat în Siria, unde a reafirmat autoritatea romană în Armenia. Apoi, pe rând, Caius și Lucius au murit. În anul 4, Augustus l-a adoptat pe Tiberius, odată cu Agrippa Postumus, ultimul său nepot rămas în viață. Tiberius l-a adoptat pe Germanicus. Agrippa Postumus a fost exilat pe insula Planasia.

În jurul acestei succesiuni au circulat și umbre. Sursa românească notează că Livia i-ar fi ucis pe ceilalți moștenitori, unul după altul. Sursa engleză amintește, la rândul ei, zvonuri persistente că Livia l-ar fi otrăvit pe Augustus. Dincolo de zvonuri, cert este că bătrânul stăpân al lumii romane a ajuns la capătul vieții după ce își văzuse dispărând, unul câte unul, moștenitorii preferați.

Roma de cărămidă, Roma de marmură

În ultimii ani, Augustus s-a retras treptat din viața publică, invocând bătrânețea pentru a lipsi de la banchete și de la ședințele senatului. În anul 14 a părăsit Roma, cu intenția de a călători cu Tiberius spre Capri și de acolo spre Beneventum, de unde Tiberius urma să conducă singur Panonia. Pe drum, Augustus s-a îmbolnăvit de diaree. A stat pe Capri patru zile. A murit la Nola, în drumul de întoarcere spre Roma, pe 19 august 14, cu o lună înainte de a împlini 76 de ani.

Ultimele sale clipe au păstrat ceva din luciditatea cu care își compusese întreaga putere. Pe patul de moarte, glumea despre teatrul pe care a trebuit să-l joace. A cerut o oglindă, ca să fie pieptănat și bărbierit, și și-a rugat prietenii să-l aplaude, pentru a arăta că și-a interpretat bine rolul. Formula spune multe despre omul care a știut să îmbrace dominația personală în hainele legalității romane.

Se lăuda că a găsit Roma un oraș din cărămidă și a lăsat-o un oraș din marmură. Trupul său a fost dus la Roma, pe Câmpul lui Marte, unde a avut parte