Muntele Rushmore, monumentul care a vrut să spună istoria Americii și a schimbat Black Hills

În august 1925, Gutzon Borglum a urcat să caute locul potrivit pentru un monument uriaș în Black Hills. Ideea exista deja, presiunea pentru a atrage turiști în Dakota de Sud era reală, iar planurile se schimbaseră de mai multe ori. Când a văzut Muntele Rushmore, sculptorul a ales nu doar o stâncă, ci o scenă pentru o ambiție națională. Versantul privea spre sud-est și primea multă lumină. Granitul părea făcut să reziste. De aici avea să iasă, prin explozibili, foraj și muncă de șantier, una dintre cele mai cunoscute imagini ale Statelor Unite.

Monumentul Muntele Rushmore, aflat lângă orașul Keystone, în Dakota de Sud, prezintă sintetic primii 150 de ani din istoria Statelor Unite prin patru sculpturi colosale: George Washington, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln și Theodore Roosevelt. Fiecare chip are circa 18 metri înălțime. Întreaga zonă a monumentului se întinde pe 5,17 km², la altitudinea de 1.745 m, iar astăzi este îngrijită de Serviciul parcurilor naționale.

Un munte vechi, un nume nou

Înainte de a deveni Muntele Rushmore, locul avea pentru Lakota un alt nume și un alt înțeles. Legendele amerindienilor Lakota din grupa Sioux spun că făuritorii muntelui sunt „cei șase bunici”, iar muntele era cunoscut populației locale drept „Șase Bunici”. În tradiția Lakota, Black Hills este un ținut sacru.

Redenumirea a venit târziu, în 1885, după Charles E. Rushmore, avocat din New York. Numele s-a impus local și a fost recunoscut oficial în iunie 1930. Dar istoria locului nu s-a oprit la schimbarea de nume. Muntele Rushmore a fost sculptat pe pământ luat de la Sioux Nation în anii 1870. În 1980, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis, în cazul United States v. Sioux Nation of Indians, că preluarea Black Hills impunea o despăgubire justă și a acordat tribului 102 milioane de dolari. Sioux au refuzat banii și au continuat să ceară înapoierea pământului. Disputa continuă.

De la plan turistic la ambiție națională

Ideea monumentului a fost sugerată încă din 1923 de Doane Robinson, istoricul statului Dakota de Sud. Ținta era limpede: mai mulți turiști pentru regiunea montană Black Hills. La început, Robinson nu se gândise la cei patru președinți. Voia figuri legate de Vestul american. Borglum a împins însă proiectul într-o altă direcție. El a susținut că monumentul trebuie să aibă anvergură națională, nu doar regională.

Discuțiile au fost lungi. În Dakota de Sud au existat opoziții puternice, mai ales în Black Hills, atât din motive de conservare, cât și din teama că turismul va schimba regiunea. Proiectul a trecut greu și în legislativul statului, fiind aprobat abia la a treia încercare. Guvernul statului l-a aprobat în 1925, dar fără bani alocați. Au urmat lobby, negocieri și căutare de finanțare. După discuții îndelungate între Congres și președintele Calvin Coolidge, proiectul a primit în cele din urmă aprobarea legislativă federală. Ceremonia de inaugurare a avut loc la 10 august 1927, iar sculptarea propriu-zisă a început la 4 octombrie 1927.

Borglum a numit monumentul Shrine of Democracy. Cei patru președinți au fost aleși pentru a reprezenta, în viziunea sa, cele mai importante patru etape din istoria Statelor Unite: nașterea, creșterea, conservarea și dezvoltarea. George Washington simboliza nașterea națiunii și temelia democrației americane. Thomas Jefferson, creșterea și expansiunea teritorială, fiind autorul principal al Declarației de Independență și omul care a realizat achiziția Louisiana în 1803. Abraham Lincoln simboliza conservarea și unitatea țării, în vremea Războiului Civil și a abolirii sclavagismului. Theodore Roosevelt reprezenta dezvoltarea economică și afirmarea globală a Statelor Unite în secolul al XX-lea.

Patru chipuri scoase din stâncă

Între 4 octombrie 1927 și 31 octombrie 1941, Gutzon Borglum și aproximativ 400 de muncitori au lucrat direct pe versantul de granit. Șantierul a folosit dinamită, apoi tehnica numită „honeycombing”, în care muncitorii făureau găuri apropiate pentru a putea îndepărta manual bucăți mici de rocă. În total, au fost dislocate aproximativ 450.000 de tone scurte de piatră.

Lucrarea era dificilă și periculoasă. Totuși, nu au existat cazuri de decese, deși s-au înregistrat câteva răniri. Muntele avea avantajul granitului fin și rezistent, iar orientarea spre sud-est dădea lumină mare parte din zi.

Proiectul inițial prevedea sculpturi până la talie. În realitate, au fost realizate doar fețele, iar dintre ele numai sculptura lui Washington păstrează detalii sub nivelul bărbiei. Thomas Jefferson trebuia să apară inițial în stânga lui Washington, dar roca s-a dovedit nepotrivită. Ceea ce fusese început a fost dinamitat, iar figura lui Jefferson a fost sculptată în dreapta.

Fețele au fost terminate pe rând. Chipul lui Washington a fost completat și dedicat la 4 iulie 1934. Thomas Jefferson a fost dedicat în 1936. Abraham Lincoln, la 17 septembrie 1937. Theodore Roosevelt, în 1939. În 1933, administrarea monumentului a trecut la Serviciul parcurilor naționale. Tot atunci au continuat și lucrările de infrastructură pentru accesul muncitorilor.

Un rol important în sculptarea muntelui l-a avut și Luigi Del Bianco, principalul cioplitor în piatră al proiectului. Borglum a murit în martie 1941, iar conducerea lucrărilor a fost preluată de fiul său, Lincoln Borglum.

Un monument neterminat și totuși încheiat

Deși imaginea finală a devenit celebră, proiectul s-a oprit înainte de a ajunge la forma imaginată la început. Lipsa fondurilor a fost decisivă. Lucrarea a fost întreruptă la 31 octombrie 1941, după 14 ani de la demararea lucrărilor, pe fondul intrării Statelor Unite în cel de al doilea război mondial. La puțin timp după aceea, din lipsa surselor de finanțare, a fost declarată finisată.

Costul total al proiectului a fost de 989.992,32 dolari. Borglum avusese și alte planuri. Voia un mare Hall of Records, o sală a documentelor, săpată în interiorul muntelui, unde să fie păstrate și expuse texte fundamentale ale istoriei americane. S-a început o boltă în spatele figurii lui Lincoln, dar lucrările s-au oprit în 1939, pentru ca efortul să se concentreze asupra capetelor. După 1941, proiectul nu a mai fost reluat.

În 1998, în gura grotei neterminate a fost instalată o capsulă de timp din piatră, cu 16 panouri emailate care conțin informații istorice și biografice despre monument, precum și textele documentelor pe care Borglum voia să le păstreze acolo.

Ce a rămas după șantier

Muntele Rushmore a devenit cel mai important obiectiv turistic din Dakota de Sud și atrage anual peste două milioane de vizitatori. De-a lungul deceniilor, zona a fost amenajată pentru public. Centrul original pentru vizitatori a fost terminat în 1957, iar un amplu program de refacere s-a încheiat în 1998, cu noi facilități, trotuare, centru pentru vizitatori, muzeul Lincoln Borglum și Grand View Terrace.

Monumentul a intrat la 15 octombrie 1966 în National Register of Historic Places. În 1991, președintele George H. W. Bush a dedicat oficial Mount Rushmore National Memorial.

Imaginea lui a circulat mult dincolo de Black Hills. A apărut în filme, reclame și spectacole. Cea mai celebră apariție cinematografică rămâne secvența finală din filmul lui Alfred Hitchcock La nord, prin nordvest, din 1959, cu Cary Grant și Eva Marie Saint.

Un simbol puternic, o dispută deschisă

Muntele Rushmore a fost gândit ca o istorie a Americii scrisă în granit. Așa a și rămas în memoria publică: un memorial prezidențial, un loc-simbol, o imagine imediat recognoscibilă. Dar aceeași stâncă păstrează și altă istorie, mai veche decât monumentul și neatinsă de daltă: istoria unui loc sacru pentru Lakota și a unei revendicări care nu s-a încheiat.

Tocmai de aici vine forța lui istorică. Nu este doar un monument despre patru președinți. Este și povestea felului în care o regiune, un peisaj și o memorie au fost transformate în numele unei idei naționale, al turismului și al monumentului durabil.