Cum a ajuns Johann Maria Philipp Frimont principe de Antrodocco

La 24 martie 1821, Johann Maria Philipp Frimont intra victorios în Neapole. În urma lui rămânea campania prin care fusese trimis să reprime revolta de acolo. În fața lui se deschidea răsplata: Ferdinand I, rege al Neapolelui, i-a conferit titlul de principe de Antrodocco și i-a dăruit 220.000 de ducați. Era punctul de vârf al unei cariere începute cu mult mai jos, în 1776, când intrase în armata austriacă drept simplu soldat.

Povestea lui Frimont are tocmai această tensiune: urcarea lentă, prin merite de război, de la husar la general de cavalerie, apoi la comandant suprem. Nu printr-un singur episod, ci printr-o succesiune de campanii în care s-a făcut remarcat iar și iar.

De la simplu soldat la ofițer

Născut la 3 februarie 1759, la Fénétrange/Finstingen, în Lorena, Johann Maria Philipp Frimont a absolvit colegiul din Pont-à-Mousson, apoi a intrat în 1776, ca simplu soldat, în Regimentul austriac de husari Nr. 8 „von Tersztyánszky”.

Primele trepte le-a urcat repede, dar în ritmul aspru al vremii, adică în război. În timpul războiului pentru succesiune din Bavaria, din 1778-1779, a fost înaintat la gradul de locotenent. În războiul contra turcilor, în 1789, a ajuns căpitan de cavalerie, Rittmeister.

Între 1792 și 1800 s-a distins de mai multe ori în primele războaie napoleoniene, mai ales la Mannheim. A fost avansat comandant al noului regiment de vânători călare „Anton Mignot de Bussy”. După luptele de la Frankenthal, pe când era încă doar căpitan de cavalerie, a primit în 1796 Ordinul Maria Terezia în rang de cavaler. Distincția spunea limpede că Frimont nu era doar un ofițer care supraviețuia campaniilor, ci unul care își făcea un nume în ele.

Marengo și drumul spre gradele înalte

Momentul decisiv al începutului de carieră a venit în campania din 1800. La 14 iunie, în Bătălia de la Marengo, în apropierea localității italiene Alessandria, Frimont s-a distins în calitate de comandant al cavaleriei. În anul următor a fost avansat la gradul de general maior.

A urmat războiul din 1805, din nou în Italia. Vitejia sa dovedită în Bătălia de la Caldiero i-a adus laudele Arhiducelui Carol, duce de Teschen. Ca urmare, a fost numit la comanda Regimentului nr. 9 de husari și a fost avansat la gradul de Feldmarschallleutnant.

Nici campania din 1809 nu l-a ocolit. A participat iarăși în Italia și, pentru chibzuința și curajul arătate în bătălia de la Fontana Fredda, a primit Ordinul Maria Terezia în rang de comandor. Tot în acel război a servit sub Arhiducele Ioan, în Corpul lui Chasteler, a comandat ariergarda la Piave, a fost înfrânt la al doilea Sacile și la Saint Daniel, la 11 mai, și a comandat Corpul de Rezervă la Bătălia de la Raab din 14 iunie. Cariera lui nu a fost, așadar, o succesiune de victorii simple. A trecut și prin înfrângeri, fără ca ele să-i oprească ascensiunea.

Rusia, apoi anii marilor victorii

În 1812 a comandat în Rusia o divizie de cavalerie din cadrul Corpului de armată al lui Karl Philipp Fürst zu Schwarzenberg. A servit la Gorodechno, la 12 august, iar în ianuarie 1813 l-a înlocuit pe Schwarzenberg la comandă. În același an a fost avansat general de cavalerie și numit la comanda Corpului de armată „Carl Philipp von Wrede”, al 5-lea Corp de armată din Armata de arme întrunite.

Cu acest corp a avut un rol esențial în victoriile de la Brienne/La Rothiere și Arcis-sur-Aube. După Primul Tratat de pace de la Paris, din 1814, a fost numit guvernator al fortăreței de la Mainz.

În 1815 a ajuns comandant suprem al armatelor austriece din Italia. Acolo a învins armata condusă de Joachim Murat, apoi a avansat spre Franța. În această campanie a obținut victorii la Occhiobello, la 9 aprilie, și la Casaglia, la 12 aprilie. După ce l-a învins pe Louis Gabriel Suchet, a cucerit Grenoble, iar la 11 iulie a capitulat și orașul Lyon, unde armata sa a intrat în aceeași zi. După aceea, Frimont a fost numit comandant al trupelor austriece de supraveghere staționate în Franța.

Neapole și titlul de principe

În 1819 a fost numit general la comanda trupelor din Veneția. Doi ani mai târziu, în 1821, a primit comanda supremă a forțelor trimise să reprime revolta din Neapole. A condus armata austriacă împotriva rebelilor carbonari din Neapole și a intrat victorios în oraș la 24 martie, după Bătălia de la Rieti din 7 martie.

Răsplata a fost pe măsura succesului. Ferdinand I i-a conferit titlul de principe de Antrodocco și i-a dăruit 220.000 de ducați. Din partea împăratului Francisc I al Austriei a primit rangul de general de cavalerie. În același an a condus și campania împotriva rebelilor carbonari din Regatul Sardiniei.

În 1825 a fost numit comandant al Uniunii Lombardo-Venețiene. În 1831 a reprimat rebeliunea din Modena și, în același an, a fost numit președinte al Consiliului Aulic de Război, Hofkriegsrat. Sănătatea îi era însă slăbită după atâția ani de războaie. A murit la 26 decembrie 1831, la Viena, la scurt timp după sosirea sa acolo.

Palota, locul unei alte moșteniri

Există însă și o altă latură a poveștii sale, legată de Palota. Pentru serviciile sale în slujba împăratului, la 1 septembrie 1819 Frimont a fost numit conte de Palota și, împreună cu această localitate, a mai primit încă cinci sate.

O parte din cei 220.000 de ducați a investit-o în Palota, o mică așezare din Comitatul Bihor, astăzi în județul Bihor, locuită de șvabi și unguri. Acolo, pe domeniul cu care Leopold al II-lea, Împărat Roman, îi răsplătise fidelitatea, a ridicat biserica, școala și mai multe clădiri. Biserica din Palota a fost construită între 1825 și 1829 și a fost dotată cu clopote, orgă și mobilier. După dorința sa, slujbele se țin și astăzi, alternativ, în limba germană și în limba maghiară.

Johann Maria Philipp Frimont, conte de Palota și prinț de Antrodocco, este înmormântat într-o criptă din beciul bisericii pe care a ctitorit-o. Este îmbrăcat în mantia lui vișinie și ține la piept sabia poleită cu aur, în care a crezut toată viața. Voise ca, după ani de bătălii, să se retragă cu familia la Palota. A murit însă înainte să-și vadă visul împlinit.