Michel Ney, mareșalul care a încercat să moară la Waterloo

Spre seară, la Waterloo, când înfrângerea devenise inevitabilă, Michel Ney a condus cu bravură atacul „Vechii Gărzi” și a încercat să se lase ucis. Cinci cai îi fuseseră omorâți sub el în cursul bătăliei. Mai devreme, ordonase atacuri de cavalerie precipitate, fără coordonare cu infanteria și artileria. La capătul acelei zile, se vede limpede omul care îi fascinase și îi neliniștise pe contemporani: neînfricat, impetuos, capabil de energie extraordinară, dar și de decizii care puteau răsturna totul.

Așa intră Michel Ney în istorie. Ca unul dintre cei mai curajoși comandanți ai lui Napoleon, participant la majoritatea campaniilor napoleoniene, remarcat în războaiele revoluționare și înălțat până la rangul de mareșal, duce de Elchingen și prinț de Moskova. Dar și ca omul care, după căderea Imperiului, a trecut de partea Bourbonilor, s-a întors apoi la Napoleon în timpul celor „o sută de zile” și a sfârșit în fața unui tribunal pentru trădare.

Din rândurile armatei spre primele mari bătălii

Ney și-a început cariera în 1787, când a hotărât că viața de simplu funcționar nu era pentru el și s-a alăturat unui escadron de husari. A avansat lent, apoi tot mai sigur. Între 1792 și 1794 a fost aghiotant al generalului Lamarche. Ales căpitan, a trecut la Armata Rinului și și-a câștigat renumele prin caracterul neînfricat, carismă și capacitatea de a-și duce oamenii spre foc.

În august 1796 era deja general de brigadă, iar din martie 1799 general de divizie, după capturarea orașului Mannheim. A servit apoi în Armata Elveției a lui Masséna și în Armata Rinului a lui Moreau. La Hohenlinden, unde a jucat un rol decisiv, se vede deja profilul său militar: energie, ofensivă, prezență în locurile cele mai grele.

Din momentul în care i-a fost prezentat lui Bonaparte, în 1800, Ney și-a legat practic destinul de cel al viitorului împărat. L-a servit cu loialitate și curaj în zeci de bătălii și a devenit cel mai de seamă reprezentant al ofițerilor Armatei Rinului care s-au raliat total noului regim. După o scurtă misiune diplomatică în Republica Helvetică, a fost inclus pe lista inițială a mareșalilor imperiului, în 1804.

Omul despre care Napoleon a spus „e un leu”

Campania din 1805 l-a pus în prim plan. Ney a câștigat bătălia de la Elchingen și a contribuit la victoria de la Ulm. A păstrat comanda Corpului VI al Marii Armate, deși nu a participat la Austerlitz, fiind angajat în operațiuni împotriva Arhiducelui Ioan de Austria în Tirol. Victoria de la Elchingen i-a adus și titlul de duce de Elchingen.

În campaniile din Prusia și Polonia, între 1806 și 1807, el și Corpul VI au fost aproape mereu în față. La Jena a sosit pe câmpul de luptă în jurul amiezii și a atacat fără ordinul împăratului. A surprins armata prusacă, dar a și fost izolat. Intervenția lui Lannes l-a salvat. Spre seară, Ney s-a revanșat conducând atacul decisiv și făcând numeroși prizonieri. După aceea, a avansat cu îndrăzneală și a cucerit Erfurt, Magdeburg și Thorn.

La Eylau a sosit spre seară, într-un moment în care situația trebuia echilibrată, și l-a obligat pe Benningsen să se retragă odată cu lăsarea nopții. În iunie 1807, la Guttstadt, a reușit să blocheze cu 14 000 de oameni o armată rusă de 70 000. Apoi, la Friedland, ținut inițial în rezervă, a atacat cu atâta energie și curaj încât Napoleon a exclamat:

„Omul ăsta e un leu!”

Era formula perfectă pentru Ney. Curajul lui ieșea în evidență imediat. Dar în aceeași măsură ieșea la iveală și impulsivitatea.

Orgoliu, conflicte și gloria teribilei retrageri

În peninsula iberică, tocmai această impulsivitate i-a adus mari probleme. Trimis în Spania în 1808, Ney a servit alături de alți mareșali, sub autoritatea operațională a acestora, lucru care i-a rănit orgoliul. L-a lăsat pe Lannes să lupte singur la Tudela, a intrat în conflict cu Moncey și s-a certat violent cu Soult, pe care l-a acuzat de trădare. Și-a părăsit postul fără permisiune și s-a întors în Franța. Napoleon l-a admonestat și i-a ordonat să revină.

A revenit, dar fără tragere de inimă. A tergiversat și a ezitat. În 1810, Corpul VI a fost pus sub comanda lui Masséna pentru campania din Portugalia. A făcut minuni la comanda ariergărzii, dar neînțelegerile cu Jomini, cu Drouet d’Erlon și mai ales cu Masséna s-au adâncit. În cele din urmă, Masséna l-a destituit pentru insubordonare.

Totuși, campania care i-a fixat pentru totdeauna numele a fost cea din Rusia, în 1812. La comanda Corpului III al Marii Armate, Ney a manevrat mai întâi cu pasivitate, mai ales la Valutina, dar apoi s-a acoperit de glorie la Smolensk și Moskova. În retragerea din Rusia a condus ariergarda franceză și a devenit eroul acelei operațiuni disperate. Împăratul l-a numit „cel mai viteaz dintre viteji”.

În timpul retragerii, a fost cunoscut drept ultimul francez pe pământ rusesc când a trecut Niemenul la 14 decembrie. După ce a fost separat de armata principală la Krasnoi, a reușit să scape prin ceață deasă peste Nipru și să se reunească cu grosul armatei la Orșa. Episodul are forța brută a unei legende tocmai pentru că detaliile lui sunt atât de concrete: Ney a decis să se retragă cu 3 000 de oameni, a trecut pe lângă ruși la Mankovo, urmând pârâul Losvinka, iar în miez de noapte a hotărât să traverseze Niprul lângă cătunul Alekseyevka. Râul avea 110 metri lățime, gheața era fragilă și se rupea în mai multe locuri. Oamenii au trecut cu pierderi grele. Din cei 3 000 care îl însoțeau, 2 200 s-au înecat în timpul traversării. Cei care au ajuns pe celălalt mal au trebuit să urce o pantă abruptă și înghețată.

La 25 martie 1813, pentru această glorie amară, Ney a primit titlul de prinț de Moskova.

De la abdicarea lui Napoleon la întoarcerea din 1815

În campaniile celei de-a Șasea Coaliții a luptat în Saxonia, la Lützen și Bautzen, a fost apoi învins la Dennewitz și a luptat cu curaj la Leipzig, unde a fost rănit. S-a întors în Franța pentru a se vindeca și a participat apoi cu distincție la cele mai multe dintre bătăliile campaniei din Franța, fiind rănit de mai multe ori, din cauza obiceiului de a-și conduce oamenii din prima linie.

În 1814, după trecerea corpului lui Marmont de partea adversă și ocuparea Parisului de către trupele aliate, Ney a devenit personajul central în determinarea abdicării lui Napoleon. La Fontainebleau, pe 4 aprilie 1814, a fost purtătorul de cuvânt al revoltei mareșalilor și i-a cerut împăratului să abdice. Când Napoleon a spus „armata mă va asculta”, Ney i-a răspuns: „armata își va asculta șefii”.

Pe 11 aprilie 1814 s-a întâlnit cu contele d’Artois și și-a anunțat ralierea la noul regim. Formula sa a fost limpede:

„Alteța Voastră Regală și Maiestatea Sa vor vedea cu ce fidelitate și cu ce devotament vom ști să ne servim regele legitim!”

A fost promovat, lăudat și făcut pair al Franței de Ludovic al XVIII-lea. Dar această fidelitate avea să fie pusă curând la încercare.

Pe 6 martie 1815, după debarcarea lui Napoleon în sudul Franței, Ney a fost convocat de ministrul de război Soult și însărcinat să se opună înaintării fostului împărat. A acceptat și, în fața regelui, a promis că îl va „aduce pe uzurpator într-o cușcă de fier”. Numai că Napoleon înainta fără opoziție, iar orașe și unități întregi i se alăturau. Ney a început să ezite.

Napoleon i-a scris: „Veniți la Chalon să vă alăturați mie. Vă voi întâmpina ca în ziua de după Moskova”. La 14 martie, în piața principală din Lons-le-Saulnier, Ney s-a alăturat lui Napoleon cu o mică armată de 6 000 de oameni. Gestul a lovit direct speranțele monarhiei de a păstra armata și, odată cu ea, Franța. Regele a părăsit Parisul la două zile după ce „trădarea” lui Ney a devenit cunoscută în capitală.

Quatre Bras, Waterloo și capătul drumului

În campania din 1815, Napoleon i-a dat aripa stângă a armatei franceze. Pe 16 iunie, la Quatre Bras, Ney a câștigat o victorie la limită împotriva lui Wellington, dar i s-au imputat ezitarea și întârzierea cu care a lansat atacul. Mai grav, el a ordonat rechemarea corpului lui Drouet d’Erlon, care ar fi trebuit să închidă retragerea prusacilor la Ligny. Fără acel corp, victoria franceză împotriva prusacilor nu a fost completă.

Două zile mai târziu, la Waterloo, Ney a avut din nou comanda aripii stângi. În jurul orei 3:30 după-amiaza, a ordonat un atac masiv de cavalerie împotriva liniilor anglo-aliate. Cavaleria franceză a trecut peste tunurile inamice, dar a găsit infanteria formată în careuri, formație rezistentă la șarja cavaleriei. Fără sprijin de infanterie și artilerie, Ney nu a reușit să spargă aceste formații. Atacul i-a atras critici severe. Mai mult, tunurile engleze nu au fost bătute în cuie, deși cavaleria franceză avea la ea uneltele necesare.

Imaginea rămasă este aceea a unui comandant care, în toiul uneia dintre șarje, lovea cu sabia în partea laterală a unui tun britanic, într-o frustrare furioasă. Iar la sfârșitul zilei, a condus una dintre ultimele încărcări de infanterie, strigând către oamenii săi:

„Veniți să vedeți cum moare un mareșal al Franței!”

Era ca și cum ar fi căutat moartea. Dar moartea nu l-a vrut atunci.

Procesul pentru trădare și ultimul ordin

După a doua restaurație a Bourbonilor, Ney a fost arestat la 3 august 1815. Inițial a fost judecat de un tribunal militar. Moncey, căruia i s-a ordonat să prezideze curtea marțială, a refuzat și pentru un timp a fost închis. În cele din urmă, tribunalul, reunit la 9 noiembrie 1815 sub președinția lui Jourdan, s-a declarat necompetent, cu 5 voturi la 2.

Ney a cerut să fie judecat ca pair al Franței, de un tribunal format din egalii săi. Camera Pairilor a preluat cazul. Unii mareșali au refuzat cu vehemență să îl judece, alții au fost de acord, iar la 4 decembrie votul a fost zdrobitor: 137 pentru pedeapsa cu moartea, 17 pentru deportare, cinci abțineri. Un singur vot a fost pentru achitare. Sentința de condamnare la moarte pentru trădare a fost pronunțată pe 6 decembrie 1815.

Au existat intervenții pentru grațiere. Moncey, Davout, Mortier și Talleyrand au făcut apeluri energice. Regele a refuzat.

În apărarea sa, avocatul André Dupin a încercat să susțină că Ney era acum prusac și nu putea fi judecat de o instanță franceză pentru trădare, deoarece Sarrelouis fusese anexat Prusiei prin tratatul de la Paris din 1815. Ney și-a ruinat singur această apărare, întrerupându-l:

„Je suis Français et je resterai Français!”

A fost executat pe 7 decembrie 1815, la Paris, în piața l’Observatoire, aproape de Grădinile Luxembourg. A refuzat să fie legat la ochi și a spus: „Nu știți că mi-am petrecut douăzeci și cinci de ani privind în față ghiulele și gloanțe?”. I s-a îngăduit să dea el însuși comanda plutonului de execuție. Ultimele sale cuvinte raportate au fost:

„Soldați, când dau comanda de foc, trageți drept în inimă. Așteptați ordinul. Va fi ultimul pe care vi-l dau. Protestez împotriva condamnării mele. Am dat o sută de bătălii pentru Franța și niciuna împotriva ei. Soldați, foc!”

Este înmormântat la Cimitirul Père Lachaise din Paris, în zona Avenue Masséna. Numele său este înscris pe Arcul de Triumf din Paris. A rămas acolo unde fusese încă din timpul vieții sale publice: între glorie și ruptură, între vitejia care îl ridicase și hotărârile care l-au pierdut.