Mănăstirea Curtea de Argeș, ctitoria care a devenit simbol, scaun episcopal și necropolă regală

Man Curtea de Arges.SV. Imagine: Alexandru Baboş Albabos, CC BY 3.0, via Wikimedia Commons

La Curtea de Argeș, totul pare să pornească de la o mutare care lăsa în urmă o rană veche. Mitropolitul plecase la Târgoviște, lângă domn. Vechea mitropolie rămăsese în urmă, „dărâmată și neîntărită…”. Atunci, Neagoe Basarab a făcut din această lipsă o ambiție de domnitor: să ridice aici o mănăstire care să dea din nou Argeșului prestigiul pierdut.

Așa s-a născut unul dintre cele mai cunoscute monumente ale Țării Românești. Construită între 1515 și 1517, mănăstirea avea să fie, peste veacuri, catedrală episcopală, necropolă regală și loc al unor legende care au trecut din piatră în memoria colectivă.

Un loc vechi, o miză mare

Curtea de Argeș și împrejurimile sale se numără printre cele mai vechi așezări despre care vorbește istoria românească. În secolul al XIII-lea, cetatea Poenarilor, cu fortificațiile ei de piatră și cu puțul care o lega de albia râului, dusese departe faima locurilor. La jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor și biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” au sporit și mai mult prestigiul orașului.

Data exactă a primelor așezări nu este cunoscută, dar la jumătatea veacului al XIV-lea sunt atestate aici atât un scaun domnesc, cât și o importantă organizare bisericească. Împreună, puterea statală și cea religioasă au dat văii Argeșului o funcție spirituală care a rămas vie chiar și după mutarea capitalei la Târgoviște.

Neagoe Basarab și mănăstirea ridicată din temelii

Dintre monumentele care au împodobit Argeșul voievodal, biserica înălțată de Neagoe Basarab este socotită cea mai valoroasă construcție de artă și arhitectură bisericească. Ea a fost clădită pe fundațiile unui locaș mai vechi, identificat drept sediul primei Mitropolii a Țării Românești, din 1359.

La trei ani după urcarea pe tron, în 1515, Neagoe Basarab a început construcția. Un text al epocii rezuma miza acestei ctitorii astfel: „Toate silințele și toată bogăția însă și le cheltui Neagoe pentru a da Argeșului, de unde plecase Mitropolitul pentru a se așeza la Târgoviște lângă Domn (care totuși stătea uneori și la Argeș, aproape de sprijinitorii săi ardeleni), cea mai frumoasă din mănăstirile aflătoare pe pământul românesc”.

Lucrările s-au încheiat trei ani mai târziu. La 7 ianuarie 1517, ctitorul vorbea deja despre „mănăstirea domniei mele de la Argeș” și îi dăruia „vama ce este la Ocna Mică de la Târgoviște…”. Dar nici o mare ctitorie nu se încheie întotdeauna așa cum a fost gândită. Zugrăvirea bisericii nu a putut fi terminată înainte de moartea lui Neagoe Basarab, din lipsă de bani, în ciuda jertfirii podoabelor doamnei sale, și mai ales din lipsă de timp.

Continuarea a venit sub Radu de la Afumați, ginerele voievodului. Ajuns pe tron, el a consfințit decorarea așezământului prin pisania din 10 septembrie 1526, unde apare și numele lui Dobromir zugravul. Pictura interioară, realizată de Dobromir, a fost terminată în 1526 și se păstrează fragmentar în Muzeul Național de Artă din București.

Faima unei „minuni”

Mănăstirea a intrat devreme în atenția călătorilor străini, care au lăsat însemnări despre frumusețea ei. Paul de Alep, în 1654, o numea „una din minunile lumii”. Aceeași formulă de mare prețuire apare și la englezul Robert Ainslie, în 1794. Mai târziu, pictorii Bouquet și Lancelot au dus mai departe, prin însemnările și stampele lor, faima mănăstirii lui Neagoe Basarab dincolo de granițele țării.

Din 1793, așezământul a devenit și scaunul vlădicesc al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului. Din acel moment este cunoscut și ca reședință a Episcopiei Argeșului, sub numele de „Biserica Episcopală”.

Incendii, restaurare și prețul refacerii

Secolul al XIX-lea a adus încercări grele. Dacă în 1857 complexul monastic se păstra în întregime, două incendii, în 1866 și 1867, au distrus clădirile seminarului, apoi locuințele, paraclisul și turnul de intrare.

În timpul lui Carol I a început o mare schimbare. La inițiativa sa, biserica a fost restaurată din 1875 de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, împreună cu arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor. Restaurarea, încheiată în 1885, iar sfințirea la 12 octombrie 1886, a dat monumentului înfățișarea în care este văzut astăzi.

Dar această refacere a avut și un cost istoric. Fresca originală a fost înlocuită cu o pictură nouă, iar structura interioară a suferit modificări radicale care au diminuat valoarea istorică a monumentului. În 1886 s-a încheiat restaurarea bisericii și a început construirea palatului regal de pe latura de est a complexului, transformat mai târziu în palat episcopal. În apropiere se află și marele Palat Regal, ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea, în stil neoromânesc.

Piatra, turlele și semnele unei arhitecturi aparte

Ansamblul cuprinde catedrala episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Țara Românească. Biserica este construită din piatră fățuită și profilată, cu interiorul din cărămidă, tencuit și împodobit cu fresce. Este placată cu calcar cenușiu-deschis, ușor de cioplit, care se întărește la contactul cu aerul.

Planul este triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodița II. În forma actuală, biserica are un pronaos supralărgit, cu 12 stâlpi interiori care susțin o turlă centrală și două turnulețe laterale, așezate în colțurile vestice. Pronaosul era evidențiat astfel și pentru că îndeplinea funcția de necropolă. Restul bisericii și altarul, cu abside care completează forma de cruce, susțin de asemenea o turlă înaltă.

În fața intrării se află un baptisteriu exterior deschis. Cupola lui, cu arcuri dantelate, se sprijină pe patru coloane din marmură, lucrate în tonuri diferite și împodobite cu desene, datate 1516-1517. Văzut dinspre apus, acest baptisteriu se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în biserică.

Biserica stă pe un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât baza ei, ale cărui margini se încheie cu o împrejmuire din floroni sculptați, în acest caz crini. Fațadele sunt împărțite în două registre de un brâu împletit în suvițe. În decor apar motive caucaziene și islamice, panouri dreptunghiulare și semicirculare, plăci decorative, rozete și discuri fin lucrate. Pe unele dintre ele sunt așezați porumbei, fiecare cu un clopoțel în cioc, care suna la adierea vântului.

Turlele sunt printre cele mai izbitoare elemente ale monumentului. Cele două mici, răsucite, dau impresia că se înșurubează în cer. Ferestrele sunt înguste, iar cele ale tamburelor sunt curbate și înclinate la 70 de grade, ca și cum tamburii s-ar apleca într-o parte. Acoperișurile turlelor sunt bogat împodobite, iar crucile sunt susținute de lanțuri. Întregul ansamblu a fost descris ca un foarte mare și elaborat mausoleu, construit în stil bizantin, cu arabescuri.

În interior, atrag atenția pictura în ulei executată de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard și de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeș, panourile votive, mormintele ctitorilor și tâmpla din marmură, bronz aurit și onix, cu icoane în mozaic. O realizare sculpturală aparte este grupul celor 12 coloane, ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinți Apostoli.

Tâmpla din secolul al XVII-lea, adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului, se află acum în Colecția de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeș. Catapeteasma și câteva icoane au fost datate stilistic în timpul domnului Șerban Cantacuzino, care a reparat sfântul locaș în 1682. O altă inscripție amintește reparațiile executate în 1681, iar una menționează restaurarea din 1804 de către Iosif, primul episcop.

Morminte, relicve și memoria unei dinastii

În pronaos se află mormintele principalilor ctitori: Neagoe Basarab, soția sa, doamna Despina, moartă în 1554, și fiica sa Stana, soția lui Ștefăniță Vodă al Moldovei, moartă în 1531. Tot aici este înmormântat și Radu de la Afumați, mort în 1529, soțul doamnei Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab. Cea mai valoroasă lespede de piatră din punct de vedere artistic este cea a lui Radu de la Afumați, care îl înfățișează călare și cu sceptrul în mână.

În mănăstire se află și moaștele sfintei Filofteia. Iar din timpul lui Carol I, catedrala a fost transformată în necropolă pentru familia regală a României. Ca necropolă regală, mănăstirea funcționează din 1914. Aici sunt înmormântați Carol I, Elisabeta, Ferdinand I, Maria, Carol al II-lea, Elena, Mihai I, Ana, Nicolae și Ioana.

Din 2009 a început construcția unei noi catedrale, destinată scaunului Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, mormintelor membrilor familiei regale a României și moaștelor Sfintei Filofteia. Viitoarea Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș a fost târnosită la 7 decembrie 2018, urmând ca, odată cu sfințirea ei definitivă, să preia de la biserica mănăstirii și funcția de catedrală arhiepiscopală.

Fântâna și legenda care nu s-a stins

În imediata vecinătate a mănăstirii se află izvorul numit de localnici „Fântâna lui Manole”. În jurul lui s-a strâns una dintre cele mai cunoscute legende românești. Povestea spune că meșterul Manole, constructorul legendar al ctitoriei, și-a zidit soția, Ana, în pereții mănăstirii, pentru că tot ceea ce se ridica ziua se dărâma noaptea.

Legenda merge mai departe. După terminarea construcției, când domnitorul i-a întrebat pe cei zece meșteri dacă pot ridica o mănăstire și mai frumoasă, ei au răspuns afirmativ. Atunci, pentru a împiedica o altă zidire care să o întreacă pe aceasta, a poruncit să fie dărâmate schelele, iar meșterii au rămas blocați pe acoperiș. Și-au făcut aripi din șindrilă și s-au aruncat, sperând să scape, dar au murit. În locul unde s-a prăbușit meșterul Manole ar fi apărut izvorul.

Dincolo de legendă, mănăstirea păstrează și alte urme vechi. Spre apus, de la „Fântâna lui Manole” se vede fosta bolniță a mănăstirii, monument istoric, despre care un document notează că „se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524”.

Mănăstirea Curtea de Argeș rămâne astfel un loc în care istoria s-a așezat în straturi. Ctitorie voievodală, scaun episcopal, monument restaurat cu pierderi și câștiguri, necropolă și spațiu al legendei, ea concentrează într-un singur loc câteva dintre marile teme ale trecutului românesc: puterea, credința, memoria și dorința de durată.