Ioan Petru Culianu, istoricul religiilor care a sfârșit ucis la Chicago

La 21 mai 1991, într-o toaletă a Universității din Chicago, Ioan Petru Culianu a fost asasinat prin împușcare în cap, de la spate, de un autor necunoscut. Avea 41 de ani. În jurul acestei morți s-au strâns imediat întrebări politice, suspiciuni, dosare incomplete și teorii care nu au încetat să circule. Însă cazul nu poate fi înțeles dacă omul dispare în spatele crimei. Înainte de a deveni numele unui asasinat celebru, Culianu fusese unul dintre cei mai promițători istorici ai religiilor ai generației sale, un intelectual format în România, trecut prin exilul italian și afirmat în universități occidentale, până la Chicago.

Povestea lui are o tensiune limpede: un tânăr crescut într-o familie universitară puternic ancorată în cultura ieșeană pleacă din România comunistă, cere azil politic, traversează ani grei, apoi își construiește o operă solidă despre gnosticism, Renaștere, extaz, magie și istoria ideilor. După 1989, devine unul dintre cei mai vocali adversari ai noului regim de la București. Între cercetarea savantă și intervenția civică, între bibliotecă și polemică, între moștenirea lui Mircea Eliade și propria sa voce, viața lui Ioan Petru Culianu s-a desfășurat cu o intensitate care explică de ce numele său continuă să conteze.

O familie de universități și cărți

Ioan Petru Culianu s-a născut la 5 ianuarie 1950, la Iași. A fost al doilea copil al Elenei Bogdan, profesor de chimie anorganică la UAIC, și al lui Sergiu-Andrei Culianu, avocat și profesor ieșean. Venea dintr-o familie în care universitatea nu era o întâmplare, ci o tradiție.

Străbunicul său patern, matematicianul Neculai Culianu, junimist și apropiat al lui Titu Maiorescu, fusese rector al Universității din Iași între 1880 și 1898. La începutul secolului XX, boierii Culianu erau universitari, agricultori, oameni politici. Familia se înrudea cu nume importante precum Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Zizi Lambrino și Mihail Sadoveanu. Dinspre partea mamei, bunicul Petru Bogdan, întemeietorul primei catedre de chimie fizică din țară, fusese profesor la Universitatea din Iași și, între 1926 și 1940, alternativ rector și prorector al aceleiași universități.

Acest cadru spune mult despre începuturile lui Culianu. Era vorba despre un mediu în care ideile, studiul și viața universitară făceau parte din ordinea firească a existenței. Între septembrie 1956 și iulie 1967 a urmat cursul primar, gimnaziul și liceul la școala „Vasile Alecsandri”, care funcționa atunci în fostele case Alecsandri, în apropierea Facultății de Medicină. Din acest spațiu ieșean, încărcat de memorie culturală, va pleca la București, într-un moment care pentru el nu a însemnat o simplă schimbare de adresă.

Despărțirea de Iași

În 1967 se mută la București. Urmează inițial Facultatea de Limbă și Literatură Română a Universității din București, apoi se transferă la secția de italiană a Facultății de Limbi Romanice și clasice. Sursele arată că această strămutare a fost dureroasă. Chiar el mărturisea, în volumul „Păcatul împotriva spiritului”, că experiența a fost atât de dură, încât tocmai ea l-a făcut mai târziu să se poată adapta cu ușurință oriunde în lume.

E un detaliu biografic esențial. În destinul lui Culianu, ruptura nu a fost doar geografică. Ea a devenit o formă de pregătire. Tânărul care părăsea Iașul natal învăța, fără să știe încă unde îl va duce viața, lecția dezrădăcinării și a refacerii de sine.

A absolvit secția de italiană cu teza „Marsilio Ficino și platonismul în Renaștere”. Alegerea subiectului anunța deja una dintre marile sale direcții de interes: Renașterea, istoria ideilor și raportul dintre tradiția filosofică și imaginarul religios. A fost coleg cu Silviu Angelescu, Victor Ivanovici, Dumitru Radu Popa, Șerban Anghelescu și prieten cu Dorin Liviu Zaharia. O influență aparte a avut asupra lui profesorul Cicerone Poghirc, prezentat în surse drept un mentor.

În mai 1972, potrivit sursei în limba engleză, absolvea Universitatea din București cu specializarea în limba și literatura italiană. Câteva luni mai târziu, viața lui intra într-o altă etapă, mult mai riscantă.

Exilul italian și anii grei ai unei alegeri

În iulie 1972, fiind membru PCR, primește o bursă și reușește să plece la cursurile de vară de la Perugia, în Italia. După terminarea bursei solicită azil politic. Este una dintre marile răspântii ale biografiei sale. Din acel moment, întoarcerea înapoi era exclusă în termenii unei rupturi politice deschise cu statul român.

Prețul a fost imediat și foarte mare. Ca urmare a cererii de azil, este internat într-un lagăr de refugiați din Latina. Acolo suferă o depresie severă și are chiar o tentativă de sinucidere. Dincolo de prestigiul de mai târziu, această secvență arată cât de fragil și de dureros a fost începutul exilului.

Între 1973 și 1976 studiază istoria religiilor la Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano. Sub îndrumarea profesorului Ugo Bianchi, scrie o lucrare despre gnosticismul în viziunea lui Hans Jonas, publicată ca „Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas”. Sursa în limba engleză precizează că a absolvit la Milano în noiembrie 1975.

În acești ani se conturează clar profilul său intelectual. Gnosticismul, religiile, istoria ideilor, raportul dintre mit și modernitate nu mai sunt simple teme universitare, ci nucleul unei opere în formare. Exilul, care îl trecuse printr-o experiență limită, nu îl închide în sine, ci îl împinge spre o construcție intelectuală de mare ambiție.

Groningen și ascensiunea unui istoric al religiilor

În 1976 se stabilește la Groningen, în Olanda. Va rămâne acolo doisprezece ani. La început este angajat ca asistent de română, iar din 1986 devine conferențiar la catedra de limbi romanice a lui Noomen. Această perioadă este descrisă în surse ca prolifică: douăzeci și șase de studii, șaizeci și patru de articole și recenzii, patru cărți de specialitate despre religii.

Aici, Culianu se afirmă decisiv. Specializarea sa acoperă gnosticismul, creștinismul timpuriu, istoria și cultura Renașterii. În ianuarie 1987 obține Doctoratul de Stat la Sorbona, Paris IV, cu teza „Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes”, sub conducerea profesorului Michel Meslin. Sursa română notează și faptul că Mircea Eliade a prezidat juriul pentru lucrarea de doctorat de ciclu III necesară înscrierii la doctoratul de stat.

Relația cu Mircea Eliade este una dintre cheile acestei ascensiuni. Sursele spun că Eliade l-a încurajat și l-a ajutat să publice trei cărți la mari edituri din Franța și Italia, apoi traduse în engleză. Tot Eliade îi aranjează două conferințe la Chicago în 1986. Culianu devine prieten cu istoricul religiilor și, potrivit sursei în limba engleză, mai târziu executorul său literar. Tot acea sursă menționează însă că, treptat, s-a distanțat de mentorul său.

Lucrările care îl impun vorbesc de la sine. „Eros et magie à la Renaissance. 1484”, apărută în 1984, este indicată drept una dintre cărțile sale definitorii. La fel, „Out of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein”, publicată în 1991, și „The Tree of Gnosis”, apărută în 1992. Sursa în limba engleză rezumă bine miza operei sale atunci când spune că a publicat lucrări importante despre relația dintre ocult, Eros, magie, fizică și istorie. În paralel, a scris și ficțiune, precum „La collezione di smeraldi”, și articole politice.

Tot din sursa în limba engleză aflăm că era competent în șase limbi și că își concentrase cercetările asupra magiei și misticii Renașterii. Sursa română adaugă un proiect neterminat, semnificativ pentru anvergura sa: plănuia să publice o Enciclopedie a Magicului după modelul „Istoriei Religiilor” a lui Mircea Eliade.

Chicago, consacrarea și polemica

În 1986 pleacă în Statele Unite. Este chemat mai întâi ca visiting professor, apoi devine profesor titular la Chicago Divinity School, instituție a Universității din Chicago. Sursa în limba engleză precizează că a servit ca profesor al istoriei religiilor la University of Chicago din 1988 până la moarte și că urma să primească o numire permanentă în iulie 1991. Tot ea notează că devenise rezident permanent în ianuarie 1991.

Cariera americană se construiește printr-o serie de conferințe și participări academice. În 1987 ține din nou două conferințe la Chicago Divinity School, după obținerea doctoratului de stat. La 27 octombrie 1988 participă la Workshop on Ancient and Medieval Rhetoric. La 14 ianuarie 1989 este prezent la seminarul „Utopia”, organizat de Committee on Continuing Education al Universității din Chicago. În februarie 1989 conferențiază în Italia despre Orient și Occident, la Assisi, și despre istoria religiilor, la Roma. În 1990 susține două conferințe la Chicago, pe 23 ianuarie și 9 februarie, apoi o conferință la Siena-Arezzo, pe 9 aprilie 1990, despre Mythanalisis. În ultimul său an de viață, la 20 aprilie 1991, participă la un colocviu la Cornell University cu lucrarea „The body in Western Civilization. A survey of Recent Literature”.

În plan personal, se logodește cu Hillary Wiesner. Sursa în limba engleză notează că, la momentul morții, era logodit cu Hillary Wiesner, studentă absolventă la Harvard University, și că divorțase de prima sa soție.

În aceiași ani crește și implicarea sa civică. Deși la plecarea din țară fusese membru PCR și, pentru scurt timp, apropiat al „Brigăzilor Roșii” prin iubita sa Paola, arestată în 1977 într-o afacere de procurare de arme, Culianu devine un critic dur al regimului comunist. După decembrie 1989, atacă virulent regimul lui Ion Iliescu, pe care îl considera neocomunist. Revoluția Română i se pare o lovitură de stat pusă la cale de KGB.

Publică numeroase articole politice în săptămânalul „Lumea liberă românească” din New York, reunite postum în „Păcatul împotriva spiritului”. Ținta lor este statul totalitarist, fie comunist, fie fascist. Mișcarea legionară este și ea atacată fără menajamente. În nuvela „Jormania”, o ironizează numind-o „Garda de Lemn”. Potrivit lui Ted Anton, în studiile și articolele sale era sarcastic la adresa Mișcării Legionare, pe care o numea și „Ku Klux Klan ortodox” sau „sminteala legionară”, definită ca „un fenomen tipic de fundamentalism în interiorul religiei ortodoxe”. Andrei Oișteanu îl descrie, în acest context, drept democrat, cu aceeași repulsie față de extremele de stânga și de dreapta.

În 1990 primește scrisori de amenințare cu moartea, semnate de „Fiii lui Avram Iancu”. La 22 decembrie, dată menționată în sursă ca simbolică, își întrerupe rubrica „Scoptofilia” din „Lumea liberă românească”. Amenințările se intensifică după publicarea unui interviu acordat Gabrielei Adameșteanu în „Revista 22” din 5 aprilie 1991 și în urma vizitei la Chicago a Regelui Mihai I și a familiei regale, în aprilie 1991. Într-un moment de puternică campanie antiregalistă în România, Culianu milita pentru schimbarea de regim și pentru revenirea regelui în țară.

Dosarul, amenințările și glonțul

Asasinarea lui Ioan Petru Culianu nu a rămas o simplă faptă penală. Ea a deschis un câmp de suspiciuni politice care spune mult despre atmosfera acelor ani. Sursele arată că monitorizarea sa de către Securitate a continuat și după emigrare, în anii 1970 și 1980. În dosarul CNSAS există rapoarte datate din 1973 sau 1984-1985, din perioada lagărului de refugiați de la Latina și, respectiv, din anii petrecuți la Groningen.

Un informator îl descria, la Latina, drept un dușman periculos al regimului din România și al comunismului în general. Un alt informator îl vizita adeseori în Olanda, în 1984-1985. Corespondența lui Andrei Oișteanu cu profesorul apare monitorizată și transcrisă