Imperiul Roman de Răsărit, statul care s-a numit mereu roman

Ilustrație de epocă (Istoria)

În 395, Constantinopolul a devenit oficial capitala Imperiului Roman de Răsărit. Această decizie depășea o simplă mutare administrativă. Greutatea lumii romane se așeza, tot mai clar, pe Bosfor, într-un oraș ridicat acolo unde drumurile Europei se întâlneau cu cele ale Asiei, iar mările legau bazinul pontic de Mediterană. Roma rămânea vechea capitală a prestigiului, dar puterea, apărarea și viitorul au început să aibă un alt centru.

Mai târziu, posteritatea a numit acest stat „Bizanț” sau „Imperiul Bizantin”. Locuitorii săi nu au folosit însă acest nume pentru ei înșiși. Se numeau Romaioi, romani, iar țara lor era Romania sau Imperiul Roman. Aici stă una dintre marile tensiuni ale istoriei sale: un stat născut din lumea romană, treptat elenizat, creștinat și transformat, dar care nu a încetat să se revendice drept Roma.

Data de început a perioadei bizantine rămâne discutată în istoriografie. Unii istorici o coboară până la Dioclețian, între 284 și 305, când reformele au împărțit imperiul în pars Orientis și pars Occidentis. Alții o leagă de Teodosiu I, de domnia sa dintre 379 și 395, de victoria creștinismului și de împărțirea de după moartea sa. Alții aleg 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice. Schimbarea, spun sursele, a fost graduală. În 330, când Constantin I și-a inaugurat noua capitală, elenizarea și creștinarea erau deja în curs. Pentru mulți istorici, adevărata ruptură de trecutul roman vine abia în vremea lui Heraclius, aproximativ pe la 640, când greaca a fost adoptată ca limbă oficială.

Acest imperiu a durat până în 1453. A traversat secole de refacere și prăbușire, a stăpânit cândva teritorii în Europa, Asia și nordul Africii, apoi s-a retras pas cu pas până la un singur oraș și împrejurimile lui. Între aceste două capete, 395 și 1453, se află una dintre cele mai lungi și mai dense istorii politice din Evul Mediu.

Orașul mutării de destin

Totul a început, în formă vizibilă, cu alegerea lui Constantin. După victoria asupra lui Licinius, împăratul a hotărât în noiembrie 324 să ridice noul oraș pe locul fostei colonii megariene Byzantion. Lucrările au început atunci și s-au încheiat în 336, iar inaugurarea a avut loc la 11 mai 330. Noul oraș a fost numit „Noua Roma”, dar și Constantinopolis, orașul lui Constantin.

Alegerea nu a fost întâmplătoare. Byzantion avea un rol strategic și comercial evident. Orașul se afla la intersecția a două mari axe comerciale, una maritimă, care unea bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de Mediterană, și una terestră, care lega Europa de Asia. Era și mai ușor de apărat decât Roma: înconjurat de apă din trei părți și accesibil pe uscat doar dinspre vest. În apropiere se aflau două frontiere sensibile, cea dunăreană și cea orientală.

Constantinopolul a fost modelat ca o copie a vechii Rome. A fost construit pe șapte coline, împărțit în 14 cartiere și împodobit cu edificii care reluau modelele capitalei imperiale: palatul, hipodromul, forumul. Pe 11 mai, an de an, celebrau întemeierea lui prin jocuri la hipodrom și procesiuni în jurul statuii împăratului. Aceasta nu era o simplă reședință, ci o declarație politică.

În primele decenii, orașul a fost reședință imperială mai degrabă decât capitală în sens deplin. Poziția sa a fost întărită decisiv în timpul lui Teodosiu. În 381, al doilea conciliu ecumenic s-a ținut aici, iar prin canonul al III-lea era recunoscută poziția episcopului de Constantinopol. În 395, orașul a devenit oficial capitala Imperiului Roman de Răsărit. În 451, la Calcedon, vechea Romă păstra primul loc, dar noii Rome i se acordau onoruri religioase și politice egale.

Creșterea lui a fost rapidă. Constantin l-a populat prin privilegii și scutiri de impozite, a adus aristocrația din Asia Mică și a organizat aprovizionarea cu grâne din Egipt. A instituit annona și a fixat 80.000 de rații de pâine distribuite zilnic. Vechiul Byzantion avea 200 de hectare și 20-30.000 de locuitori. Spre sfârșitul secolului al IV-lea, după zidul lui Constantin, orașul ajunsese la 700 de hectare și 100-150.000 de locuitori. După zidul lui Teodosiu, construit între 408-413, suprafața s-a dublat, ajungând la 14 km². În 430, Constantinopolul depășise Roma, cu 250.000 de locuitori. În timpul lui Iustinian, populația a ajuns la 500.000.

Orașul nu era doar capitală administrativă; el reprezenta centrul politic, economic, religios și cultural al imperiului. Hipodromul era locul întâlnirii dintre împărat și poporul imperial. Aici se confruntau și marile facțiuni urbane, demes ale albaștrilor și verzilor, capabile de aclamații, dar și de violență și răscoală.

Roman, grec, creștin

Istoria Imperiului Roman de Răsărit nu poate fi înțeleasă printr-o singură etichetă. Lucrările de referință insistă asupra celor patru componente ale sale: romană, greacă, creștină și orientală. Instituțiile, armata și dreptul îl legau de Roma, limba și cultura scrisă îl duceau spre lumea greacă, religia îi dădea unitate și sens, iar ceremonialul și anumite forme ale puterii purtau o amprentă orientală.

În primele secole, latina a rămas limba cancelariei imperiale și a documentelor oficiale până în secolul al VI-lea. Totuși, 95% din lucrările bizantine din secolele IV-VI erau scrise în greacă. Între secolele VI-XI s-a desfășurat un amplu proces de grecizare, iar până în secolul al VII-lea greaca devenise limba oficială a imperiului, folosită în cultură și în actele oficiale. Sub Heraclius, protocolul a fost modificat, iar din 629 titlul oficial al împăratului a devenit „Basileus”.

Creștinismul a schimbat la rândul lui natura statului. De la Edictul de la Milano și mai ales din vremea lui Teodosiu I, religia creștină a devenit cadrul dominant al imperiului. În secolul al VII-lea, termenul de „creștin” se confunda cu cel de „roman”. Împăratul era văzut ca ales al lui Dumnezeu, iar imperiul ca expresie a voinței divine.

În același timp, statul a rămas multietnic și multicultural. Regiunile litorale și marile orașe din Balcani și Asia Mică aveau populații preponderent elenizate, dar în imperiu trăiau și minorități importante, între care armenii sunt menționați ca cei mai importanți. În Balcani, sursa amintește de o numeroasă populație de traci romanizați și de adăugarea slavilor la sud de Dunăre începând cu secolul al VI-lea, apoi de proto-bulgari începând cu secolul al VIII-lea.

Bizantinii se numeau pe ei înșiși Romaioi și se deosebeau astfel de vechii elini, care pentru ei însemnau grecii antici păgâni. Această identitate romană nu era o simplă formulă. Ea exprima o continuitate politică și o mândrie imperială. Hélène Ahrweiler a vorbit despre o formă de „conștiință națională” ca cetățeni ai Romania, împărtășită mai ales de intelectualii și de militarii elenizați ai orașelor și frontierelor.

Dar această mândrie nu era uniformă. Răscoalele din provincii arătau că nu toate populațiile erau credincioase puterii bizantine, mai ales în vremuri de fiscalitate apăsătoare. Imperiul avea deci o identitate puternică, dar nu simplă: era roman în nume și instituții, grec în expresie, creștin în vocație și divers în alcătuirea sa umană.

Apogeul drumurilor și începutul retragerii

Prosperitatea Bizanțului a depins de controlul drumurilor comerciale terestre și maritime. Constantinopolul se afla la intersecția unor trasee care legau Asia de Europa: Via Ignatia spre Tesalonic, Dyrrachium și Italia; drumul spre Dobrogea și nordul Mării Negre; diagonala Balcanilor spre Adrianopol și Europa Centrală; drumul spre Trapezund și Drumul Mătăsii; diagonala Asiei Mici până spre izvoarele Tigrului și Eufratului; drumul mediteranean spre Antiohia.

Stăpânirea acestor drumuri însemna avere, apărare și expansiune. Bizanțul a fost o thalassocrație, o putere maritimă. A controlat intrarea în bazinul pontic și a dominat Marea Marmara, Marea Egee și Mediterana până în secolul al VI-lea. Apogeul a fost atins atunci când stăpânea toate aceste rute, în secolul al VI-lea și din nou în secolul al X-lea, în timpul dinastiei macedonene.

La moartea lui Iustinian, în 565, imperiul avea 2 milioane de km², 20 de milioane de locuitori și o armată de 380.000 de soldați. Era rezultatul unui vârf de putere. În secolul al VI-lea, Bizanțul stăpânea Peninsula Balcanică, Asia Mică, Mesopotamia superioară, Siria, Palestina și Egiptul, iar campaniile lui Iustinian au adăugat nordul Africii, Italia, sud-estul Peninsulei Iberice și insulele din Mediterana.

Dar acest vârf a fost fragil. Un secol mai târziu, în 668, imperiul coborâse la 1 milion de km², 10 milioane de locuitori și 130.000 de soldați. Din secolul al VIII-lea, după cuceririle succesive ale arabilor, situația s-a dramatizat: 700.000 de km², 7 milioane de locuitori și 118.000 de soldați. Secolele VII-IX au început prin pierderea provinciilor orientale în fața arabilor și a teritoriilor balcanice ocupate de slavi.

Și totuși, imperiul nu s-a prăbușit. A păstrat Asia Mică și Tracia, regiunile esențiale pentru apărarea Constantinopolului, și câteva orașe importante. Sub dinastia macedoneană, în secolul al X-lea, a trecut la recuceriri, iar la moartea lui Vasile al II-lea, în 1025, ajunsese din nou la 1,2 milioane de km², 12 milioane de locuitori și 120.000 de soldați. Bizanțul prelua iar controlul drumurilor comerciale. Era al doilea mare apogeu.

După el, declinul a devenit treptat, chiar dacă împărații dinastiei Comnenilor au refăcut parțial stăpânirea bizantină. Punctul de ruptură a fost cucerirea latină a Constantinopolului. Din acel moment, problema teritorială a devenit criză de stat. În 1350, imperiul mai avea 120.000 de km², 2 milioane de locuitori și o armată de 10.000 de soldați. Din secolul al XV-lea, stăpânirea împăraților bizantini se mai întindea doar asupra Constantinopolului și a teritoriului din apropierea sa.

Împăratul și ordinea lumii

La Constantinopol, puterea nu era doar exercitată, ci și pusă în scenă, justificată și sacralizată. Ideologia imperială a Bizanțului a plecat de la ideea unui imperiu universal, voit de Dumnezeu. Eusebiu de Cezareea a fost marele ei teoretician. El considera că existența imperiului roman era expresia voinței divine, că ierarhia terestră reproducea ordinea cerească și că romanii erau noul popor ales.

Împăratul era alesul lui Dumnezeu pe pământ. Era comandant suprem al armatei, legiuitor și protector al Bisericii. În ceremonie, puterea lui căpăta o formă vizibilă. Deși considerat ales divin, împăratul era desemnat de senat, armată și poporul imperial. În vremuri tensionate, armata avea rolul hotărâtor, iar ceremonia se desfășura în tabăra militară, cu ridicarea pe scut și aclamațiile de rigoare. Din secolul al V-lea, Biserica a intervenit și ea în consacrarea împăratului, prin încoronarea religioasă.

Primul împărat încoronat de patriarhul Constantinopolului a fost Leon I. Împăratul primea coroana, mantia de purpură și încălțămintea de purpură. Din secolul al VIII-lea, ceremonia de încoronare avea loc la Sfânta Sofia. De la mijlocul secolului al IX-lea s-a impus mai clar principiul ereditar, iar Leon al VI-lea a întărit instituția porfirogeneților, cei născuți în camera purpurie.

În secolul al VII-lea, când lumea din jur se schimba, s-a schimbat și limbajul puterii. Din 629, împăratul a purtat titlul de „Basileus”. După 800, odată cu rivalitatea cu Apusul, titulatura a fost precizată ca „Basileu al romanilor” sau „al romeilor”. Din secolul al X-lea, împărații și-au adăugat titlul de Autokrator, subliniind că nu depind de nimeni în afară de Dumnezeu.

În secolele IX-XV, teoria nu s-a dizolvat, ci s-a adaptat. Bizanțul continua să se considere centrul lumii creștine, dar în jurul lui apăruseră alte state creștine. Soluția a fost ideea unei „familii de principi”, condusă spiritual de împăratul de la Constantinopol. El era părintele spiritual care legiti