Decebal și ultima luptă pentru Dacia

O armată romană cade într-o ambuscadă într-un defileu carpatic. Comandantul Cornelius Fuscus moare în luptă, iar prada ajunge în Munții Orăștiei: prizonieri, trofee și stindardul Legiunii a V-a. Din acel moment, Roma nu l-a mai putut ignora pe Decebal.

Rege între anii 87 și 106, Decebal a condus statul dac într-o perioadă de maximă încordare. Deși teritoriul era mai restrâns decât sub Burebista, Dacia era mai puternică și mai bine organizată, cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia și părți din Moldova. Societatea avea o populație numeroasă, așezări fortificate, legături comerciale cu lumea greco-romană și o economie activă.

Un rege făcut pentru război

Dio Cassius l-a descris pe Decebal la aproape un secol și jumătate după moartea acestuia, lăsând posterității unul dintre cele mai detaliate portrete:

Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor.

Această caracterizare se baza pe fapte concrete. Romanii îi testaseră abilitățile pe câmpul de luptă, unde Decebal s-a dovedit capabil să lovească, să se retragă și să-și refacă forțele rapid.

Numele regelui apare și pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia, marcat cu inscripția „DECEBALVS PER SCORILO”. Semnificația textului este încă disputată de istorici: unii îl traduc prin „Decebal fiul lui Scorilo”, alții consideră că este o formulă latină sau pur și simplu o marcă de olar.

Defileul de la Tapae

Domnia sa începe sub presiune. Chiar în primul an, împăratul Domițian trimite o armată condusă de Cornelius Fuscus, prefectul Gărzii Pretoriene, spre inima Daciei. Decebal atrage legiunile într-o cursă într-un defileu, obținând o victorie care îi ridică imediat prestigiul. Fuscus este ucis în confruntare.

Începutul conflictului are și zone neclare. Cronicile vremii menționează numele lui Diurpaneus (sau Dorpaneus), personaj identificat uneori cu Decebal. Nu se știe sigur dacă Diurpaneus era aceeași persoană cu Duras, care ar fi cedat tronul, sau dacă era un alt nume purtat de Decebal.

Războiul a continuat în anul 88, când Tettius Iulianus pătrunde în Dacia prin Banat. Decebal îl înfruntă tot la Tapae, dar pierde bătălia. Totuși, contextul politic îl ajută: problemele armatelor imperiale în Pannonia cu quazii și marcomanii îl forțează pe Domițian să încheie pace în 89.

Tratatul este avantajos pentru daci. Decebal devine rege clientelar și primește subvenții, meșteri mineri, instructori și ingineri de la Roma. În cei 12 ani de liniște care au urmat, statul se centralizează, armata este mai bine echipată, iar în Munții Orăștiei se dezvoltă un program masiv de construcții. Regele caută aliați printre popoarele vecine ostile Romei.

Traian trece Dunărea

Odată cu venirea lui Traian, situația se schimbă radical. După trei ani de pregătiri, împăratul pornește campania în anul 101. Pe 25 martie părăsește Roma cu o armată de aproximativ 150.000 de oameni, formată din 13 sau 14 legiuni și trupe auxiliare. Romanii trec Dunărea pe poduri de vase la Lederata și Dierna, intrând în Dacia prin Banat.

Dio Cassius notează un moment neobișnuit dinaintea luptelor: burii și aliații lor îi trimit lui Traian o ciupercă uriașă pe care era scris un mesaj prin care împăratul era sfătuit să facă cale întoarsă spre Roma.

În vara anului 101, legiunile se ciocnesc din nou cu dacii la Tapae. Traian câștigă, iar în iarna și primăvara anului 102, Decebal suferă alte înfrângeri la Nicopolis ad Istrum și la Adamclissi. Până în toamnă, presiunea militară devine de neoprit.

Condițiile de pace sunt dure. Decebal este obligat să dărâme fortificațiile cetăților, să cedeze teritorii și să renunțe la autonomia în politica externă. Rămâne pe tron, dar sub supravegherea Romei.

Ultima campanie

Decebal nu acceptă statutul de vasal. Își reface armata, ridică din nou ziduri și ignoră condițiile impuse. Traian reacționează și ordonă lui Apolodor din Damasc să ridice un pod peste Dunăre între Drobeta și Pontes. În vara anului 105, romanii declanșează a doua mare invazie.

Dacia este atacată din mai multe direcții: Banat, Valea Oltului și Moldova. Părăsit de aliați, Decebal se retrage în cetățile din Munții Orăștiei. Romanii cuceresc succesiv punctele de apărare Blidaru, Costești, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna și Tilișca, apoi încep asediul capitalei.

Sarmizegetusa este cucerită și distrusă. Decebal fuge din cetate împreună cu câțiva apropiați, încercând să organizeze o ultimă rezistență în interiorul țării, urmărit îndeaproape de cavaleria romană.

Capul și mâna dreaptă

Colțul se închide în timpul urmăririi. Ca să nu fie capturat viu și dus în triumf la Roma, Decebal se sinucide. Tiberius Claudius Maximus este ofițerul care îi găsește trupul și îi duce împăratului Traian, la Ranisstorum, capul și mâna dreaptă ale regelui, fapt atestat de stela sa funerară.

Anul 106 marchează finalul independenței dacice. Transilvania, Banatul și Oltenia devin provincia Dacia Felix. Muntenia și sudul Moldovei intră în componența Moesiei Inferior. Noua capitală, Ulpia Traiana Dacica Augusta Sarmisegetusa, este ridicată la 40 de kilometri de cea veche.

Victoria este sărbătorită la Roma prin festivități de 123 de zile. Mii de daci sunt luați în sclavie, iar alții părăsesc provincia pentru a scăpa de controlul roman. Epopeea acestor războaie a fost sculptată în piatră pe Columna lui Traian și pe monumentul de la Adamclissi.

Aceasta a fost traiectoria lui Decebal: un lider care a ridicat regatul la un nivel de forță fără precedent, a știut să negocieze și să lupte, dar care a pierdut totul în fața puterii imperiale, păstrându-și doar locul în istorie.