De ce a schimbat Alexei Brusilov felul în care ataca armata rusă

În primăvara lui 1916, pe Frontul de sud-vest al armatei ruse, Alexei Brusilov a ales să nu repete rețeta eșecurilor anterioare. În locul unui atac îngust, îngrămădit pe un singur sector, a întins lovitura pe întreaga lungime a frontului său. Era o decizie cu miză uriașă. Dacă reușea, putea dezorganiza apărarea inamică și obliga Germania să-și mute forțele spre est. Dacă eșua, Rusia mai adăuga o rană grea unui război care deja o sleia.

A reușit să lovească acolo unde adversarul nu se aștepta. În lunile următoare, ofensiva care i-a purtat numele a avansat, în medie, cu mai mult de 30 de kilometri pe un front de peste 400 de kilometri. Austro-Ungaria a pierdut aproape 1,5 milioane de soldați și aproximativ 25.000 km2 de teritoriu. Dar victoria avea și un preț. Pierderile rusești au fost atât de mari, încât aceeași ofensivă a fost privită și ca un eșec, unul dintre motivele care au împins Rusia țaristă spre ieșirea din Primul Război Mondial.

Un ofițer de cavalerie care a învățat să se schimbe

Alexei Alexeevici Brusilov s-a născut la 31 august 1853 (19 august pe stil vechi), la Tiflis, în Georgia. A urmat Școala Imperială de Cadeți și, după intrarea în serviciul activ, a participat la războiul ruso-turc din 1877-1878. A servit cu distincție și a fost remarcat de mai multe ori. În anii următori, cariera lui a fost strâns legată de cavalerie.

A studiat și a predat la Școala Ofițerilor de Cavalerie din Sankt Petersburg, unde a ocupat, de-a lungul a treisprezece ani, mai multe funcții. A publicat texte despre folosirea cavaleriei și a vizitat Franța, Austro-Ungaria și Germania pentru a studia instruirea călăriei și administrarea hergheliilor. A fost promovat general în 1906. Până în 1914 ajunsese însă la o concluzie importantă: în ofensivă, cavaleria devenise depășită în fața armelor moderne, a mitralierelor și a artileriei. Nu era un militar încremenit în formule vechi. Era pragmatic și dispus să învețe din experiență.

Frontul de est și reputația unui comandant

La izbucnirea Primului Război Mondial, Brusilov a primit comanda Armatei a 8-a, parte a Frontului de sud-vest, care opera în Galiția. Armata sa a zdrobit Armata a 3-a austro-ungară din față și a înaintat rapid aproape 150 de kilometri. În alte sectoare, situația s-a înrăutățit, iar marile înfrângeri rusești au forțat retragerea generală. Brusilov a trebuit să se retragă și el, dar reputația lui a crescut.

În timpul asediului de la Przemyśl, a respins ofensiva unui inamic superior pe malul stâng al râului San. După ce austriecii au fost împinși înapoi, a pornit spre valea Carpaților, unde a întâlnit o rezistență puternică și probleme grele de aprovizionare. În noiembrie, trupele lui erau prost echipate pentru iarnă. A cerut de mai multe ori să fie grăbite transporturile, dar acestea întârziau. Atunci a folosit bani proprii pentru a cumpăra lucruri și încălțăminte pentru soldați. Când i s-a cerut să forțeze mai departe, în ciuda inferiorității numerice și a lipsei de artilerie, a refuzat aventura.

În 1915, în timpul marii retrageri ruse, a parat de trei ori atacurile unui adversar de trei ori mai puternic, a oprit pentru circa o lună înaintarea Puterilor Centrale pe Bugul de Sud și a organizat continuu contraatacuri locale. La finalul retragerii, a încercat să ridice moralul armatei printr-o lovitură reușită împotriva Diviziei a 14-a germane. În același răstimp, victoriile lui au pus sub semnul întrebării capacitatea Austro-Ungariei de a se apăra singură și au obligat Germania să mute forțe de pe Frontul de Vest.

Ofensiva care i-a purtat numele

La 29 martie 1916, Brusilov a primit comanda Frontului de sud-vest și a obținut o anumită libertate de acțiune. El știa bine de ce eșuaseră atacurile rusești anterioare: erau tot mai concentrate pe sectoare tot mai înguste, cu densități mari de artilerie și oameni, ceea ce făcea contraatacul german mai simplu. A ales alt drum.

Și-a distribuit atacul pe întreaga lungime a frontului. A urmărit să dezorganizeze inamicul pe o suprafață atât de mare încât, undeva, apărarea să cedeze decisiv. Nu a risipit resursele în bombardamente de saturație asupra unor zone fără valoare imediată, ci a folosit focul de interdicție împotriva punctelor de comandă, rețelelor de drumuri și altor ținte importante, pentru a slăbi comanda și controlul inamic pe întregul front. Statul său major a creat astfel metode inovatoare de atac, care au anticipat tacticile de infiltrare folosite cu mare eficiență de germani în 1918. Reușita a ținut și de felul în care își pregătise trupele, inclusiv prin folosirea artileriei moderne și a recunoașterii aeriene.

Rezultatul a fost una dintre cele mai importante campanii țariste din război. Ofensiva și-a atins scopul inițial: a forțat Germania să oprească atacul asupra Verdunului și să transfere forțe considerabile spre est pentru a sprijini Austro-Ungaria. În cele trei luni de ofensivă, Frontul de sud-vest a luat 450.000 de prizonieri austro-ungari. Dar sprijinul promis dinspre Frontul de Vest rus nu a mai venit, iar Germania a putut transfera 17 divizii din Franța și Belgia pentru a opri înaintarea rusă. Austro-Ungaria a suferit pierderi atât de mari, încât nu a mai jucat un rol semnificativ în restul războiului. Și totuși, costul pentru ruși a fost atât de mare, încât strălucirea militară a succesului a rămas umbrită de epuizarea pe care a adâncit-o.

Între țar, revoluție și prăbușirea disciplinei

Brusilov era monarhist declarat, dar i-a susținut pe cei care cereau abdicarea țarului. A făcut acest pas cu ezitare și avea să-l regrete. După abdicarea lui Nicolae al II-lea, în februarie 1917, guvernul provizoriu l-a numit comandant suprem. La 4 iunie 1917 a fost numit comandant-șef al armatei ruse.

În acele luni, problema centrală nu mai era doar frontul, ci destrămarea armatei. Brusilov credea că războiul trebuia câștigat înainte de orice și că, până la pace, autoritatea guvernului central și disciplina militară trebuiau menținute cu toată rigoarea. Într-o telegramă adresată ministrului de război, Aleksandr Kerenski, a scris că numai aplicarea pedepsei capitale va opri descompunerea armatei și va salva libertatea și patria. A încercat să oprească dezagregarea armatei, a sprijinit trupele de șoc și a adoptat o poziție dură împotriva propagandei bolșevice pentru pace.

Această poziție nepopulară, împreună cu eșecul ofensivei Kerenski din iulie 1917, i-au grăbit căderea. În august 1917, Brusilov a fost demis și înlocuit de fostul său adjunct, Lavr Kornilov. S-a mutat la Moscova și a rămas la dispoziția guvernului provizoriu. După Revoluția din Octombrie, când la Moscova au izbucnit lupte, a fost grav rănit la picior de un fragment de obuz care i-a lovit baia.

De partea noii puteri, fără să creadă în ea

După Revoluția din Octombrie și în timpul războiului civil rus, Brusilov a rămas o vreme inactiv. În 1920, a intrat în Armata Roșie. Decizia lui a părut paradoxală. Îi disprețuia pe bolșevici, dar vedea în ei instrumentul prin care națiunea rusă putea redeveni o Rusie Mare, unită și indivizibilă. Faptul că noua putere reunificase prin forță, sub comanda Moscovei, majoritatea teritoriilor fostului Imperiu Țarist l-a încurajat.

Nu s-a alăturat albilor, deși le era simpatizant. A socotit că, în timp ce aceștia atacau Rusia, comuniștii deschideau un front împotriva atacatorilor polonezi. La 30 mai 1920, în timpul ofensivei poloneze din războiul polono-sovietic, a publicat în Pravda un apel către toți foștii ofițeri, chemându-i să lase în urmă vechile resentimente și să intre în Armata Roșie. Mai târziu, la 12 septembrie 1920, a semnat, alături de Mihail Kalinin, Vladimir Lenin, Lev Troțki și Serghei Kamenev, un nou apel adresat ofițerilor din armata baronului Wrangel, chemându-i să treacă de partea republicii sovietice ruse.

Totuși, sprijinul lui nu era unul de credință ideologică. El a considerat mereu că, mai devreme sau mai târziu, bolșevicii aveau să fie înlăturați de un partid mai puternic și cu mai multă autoritate în fața poporului. În primii ani sovietici, a lucrat mai ales ca militar profesionist: a făcut parte dintr-o comisie specială pentru stabilirea dimensiunii și structurii Armatei Roșii, a condus instruirea recruților de cavalerie, a fost inspector al cavaleriei și, în campania împotriva Poloniei, a avut mai ales rol de consilier militar și inspector, nu de mare comandant de front.

Două Rusii la un singur mormânt

Brusilov s-a retras în 1924. După pensionare, la 70 de ani, a trăit într-un apartament comun, alături de soția sa bolnavă și de o altă familie. A murit la Moscova, la 17 martie 1926. A fost înmormântat cu onoruri de stat în Cimitirul Novodevici.

La funeralii au fost prezenți și reprezentanții noii Rusii, bolșevicii, și reprezentanți ai vechii Rusii, clerul și câțiva foști burghezi. Soția generalului a văzut în acel serviciu funerar un simbol: noua Rusie o îngropa pe cea veche.

A rămas în istorie ca unul dintre comandanții importanți ai Rusiei și ca autorul ultimei mari victorii a armatei țariste. Ofensiva din 1916 i-a fixat numele în istoria militară, nu doar prin amploare, ci prin faptul că a arătat că un general format în cavaleria vechiului imperiu putea înțelege războiul modern mai limpede decât mulți dintre contemporanii săi.