Michelangelo Buonarroti și marmura care a schimbat Renașterea

La 31 octombrie 1541, când Papa Paul al III-lea a dezvelit Judecata de Apoi din Capela Sixtină, cei prezenți au rămas uimiți în fața unui tablou apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Dar uimirea nu a venit singură. Au apărut și vocile de dezaprobare, revoltate de goliciunea personajelor, care au văzut în frescă o blasfemie. În jurul unei singure opere se vede deja întreaga tensiune a vieții lui Michelangelo Buonarroti: forță creatoare ieșită din comun, ambiție dusă până la capăt și o artă care nu cerea doar admirație, ci impunea confruntare.

Michelangelo a fost, alături de Leonardo da Vinci, una dintre figurile majore ale Renașterii italiene. Geniul său s-a exprimat în pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, mai ales sonete și madrigale. În timpul vieții, era numit adesea Il Divino, iar contemporanii l-au privit ca pe artistul suprem al epocii sale.

Copilul lăsat în grija pietrarilor

Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni s-a născut la 6 martie 1475, la Caprese Michelangelo, în Republica Florentină. Era al doilea dintre cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri del Miniato Siena. La câteva luni după naștere, familia s-a întors la Florența. În anii copilăriei, în timpul bolii îndelungate a mamei sale și după moartea ei, a trăit cu o doică și cu soțul acesteia, pietrar, într-un loc unde tatăl lui avea o carieră de marmură și o mică fermă. Acolo a prins dragoste pentru marmură.

„Dacă este ceva bun în mine, se datorează faptului că m-am născut în aerul subtil al ținutului vostru din Arezzo. Odată cu laptele doicii mele am primit și îndemânarea de a mânui dalta și ciocanul, cu care îmi fac figurile.”

Pasiunea aceasta timpurie a contat mai mult decât dorința părinților de a-l vedea studiind gramatica și formându-se în spiritul studiilor umaniste. La Florența, tânărul prefera să copieze picturi din biserici și să stea printre pictori. În 1488, prin prietenul său Francesco Granacci, a intrat ucenic în atelierul lui Domenico Ghirlandaio, cel mai vestit atelier de pictură din oraș. Un an mai târziu, Lorenzo de Medici i-a cerut lui Ghirlandaio cei mai buni doi elevi, iar acesta i-a trimis pe Michelangelo și pe Granacci.

Între 1489 și 1492, Michelangelo a locuit la familia Medici. În palatul lui Lorenzo Magnificul a cunoscut artiști, filosofi și scriitori și a intrat în atmosfera culturii umaniste florentine. A purtat discuții despre Homer, Virgiliu, Dante și Petrarca, iar în acei ani a realizat Madona della Scala și Lupta centaurilor. Sculptura rămânea însă marea lui pasiune. La paisprezece ani, studia deja lângă Bertoldo di Giovanni, pe baza statuilor antice din grădina Medicilor.

Primele lovituri ale destinului și drumul spre faimă

Moartea lui Lorenzo Magnificul, în 1492, i-a schimbat situația. Michelangelo a părăsit palatul și s-a întors la casa părintească. Într-o Florență tulbure, a plecat mai întâi la Veneția, apoi la Bologna. Acolo a admirat operele lui Jacopo della Quercia și a realizat trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Spre sfârșitul lui 1495 s-a întors la Florența, odată cu restabilirea păcii.

În 1496 a ajuns pentru prima dată la Roma, la vârsta de 21 de ani. A primit comenzi de sculptură de la cardinalul Riario și de la bancherul Jacopo Galli. Printre ele s-a aflat și Bachus beat. Apoi a venit opera care i-a fixat numele printre marii artiști ai vremii. Pentru bazilica Sfântul Petru a sculptat celebra Pietà, terminată când avea 24 de ani. Lucrarea s-a îndepărtat mult de reprezentarea tradițională a Fecioarei Maria. Maria apare foarte tânără, cu trăsături imaculate, iar trupul lui Isus pare să curgă de pe genunchii ei. Contemporanii i-au recunoscut imediat geniul.

Pietà este și singura lucrare cunoscută pe care Michelangelo a semnat-o, înscriindu-și numele pe panglica de pe pieptul Mariei.

În 1499 s-a întors la Florența. Acolo a primit sarcina de a duce la capăt un proiect început cu patruzeci de ani mai înainte: o statuie colosală a lui David, cioplită din marmură de Carrara, ca simbol al libertății florentine. Între 1501 și 1504, Michelangelo a transformat blocul de marmură într-una dintre cele mai cunoscute statui din lume. David apare plin de energie și forță, cu chipul atent finisat și privirea întoarsă spre stânga. Blocul avea patru metri înălțime, iar transportarea statuii în Piazza della Signoria a durat trei zile.

Cu Pietà și David, Michelangelo dobândise faimă încă înainte de 30 de ani. În aceeași perioadă a realizat și Tondo Doni și Tondo Pitti, lucrări care au stârnit admirația concetățenilor săi.

Papa, mormântul și bolta care i-a epuizat puterile

În 1505, papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma și i-a comandat un mausoleu monumental în care arhitectura să se îmbine cu sculptura. Michelangelo a petrecut opt luni la Carrara, alegând blocurile de marmură. Proiectul avea să-l urmărească timp de patru decenii și să fie desăvârșit abia în 1545. N-a fost niciodată terminat așa cum și-ar fi dorit artistul. Din ansamblu, Moise a devenit figura cea mai cunoscută, iar Sclav înlănțuit și Sclav murind sunt astăzi la Luvru.

Între Michelangelo și Iuliu al II-lea au existat tensiuni. Amândoi aveau firi aprinse. În 1506, Michelangelo a părăsit Roma în secret și s-a întors la Florența, rămânând acolo până când autoritățile florentine l-au împins să revină la papă.

La puțin timp după aceea, aceeași autoritate pontificală i-a încredințat cea mai mare provocare a vieții sale de pictor. În 1508, Iuliu al II-lea l-a însărcinat cu pictura boltei Capelei Sixtine. Proiectul era gigantic. Michelangelo a lucrat aproape patru ani, pe o suprafață de aproape 500 de metri pătrați, cu peste 300 de personaje. A renunțat la ajutoarele aduse de la Florența și în cea mai mare parte a lucrat singur, cu un efort istovitor.

Programul pictural a devenit mult mai complex decât se prevăzuse la început. În centrul bolții au fost așezate nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aștrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar și Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul și Beția lui Noe. De o parte și de alta apar sibile și prooroci. Frescele au fost sfințite la sărbătoarea Tuturor Sfinților, în 1512.

„Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toții muți de încântare.”

Michelangelo avea să spună mai târziu, la 75 de ani: „Pictura, și mai ales fresca, nu este o ocupație pentru cei ce au trecut de o anumită vârstă”. Dar tocmai el dovedise, prin Capela Sixtină, cât de departe putea fi împinsă o asemenea muncă.

Florenta asediată și întoarcerea fără drum înapoi la Roma

După anii consacrați bolții Sixtine, Michelangelo s-a ocupat de alte proiecte florentine. Fațada bisericii San Lorenzo a rămas doar proiect, dar lucrările pentru sacristie și pentru cavoul familiei de Medici aveau să-l absoarbă ani întregi. În 1521 începea lucrul la cavoul Medicilor. Aici au apărut grupurile statuare Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora și figura numită Il Pensieroso.

Între timp, istoria a intrat brutal în atelier. Florența a devenit din nou republică, apoi a fost asediată de detașamente papale și imperiale. Michelangelo a primit funcția de inspector al fortificațiilor și a lucrat pentru apărarea orașului între 1528 și 1529. Când Florența a capitulat, în 1530, Medici au revenit la putere. Papa Clement al VII-lea, el însuși din această familie, i-a trecut cu vederea participarea activă la apărarea orașului și l-a lăsat să revină la lucrările sale de la San Lorenzo.

În 1524, primise deja însărcinarea de a proiecta Biblioteca lui Lorenzo, în complexul San Lorenzo. Interiorul, folosirea unor elemente de exterior înăuntru și scara monumentală de la intrare au dat acestei construcții o putere neobișnuită. Biblioteca a rămas una dintre marile sale realizări arhitecturale.

În 1534, papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma. De data aceasta, Michelangelo avea să rămână acolo până la sfârșitul vieții. În același oraș a început Judecata de Apoi, pe peretele altarului din Capela Sixtină. Primele schițe datează din 1534. Artistul s-a apucat de pictat în vara lui 1536 și a terminat fresca în toamna lui 1541. Opera înfățișa actul final al istoriei omenirii ca pe o tragedie cosmică. Multă vreme a fost umbrită de prejudecățile puritane ale epocii. În 1564, Papa Pius al IV-lea a poruncit să fie pictată o draperie care să acopere goliciunile personajelor.

Ultimul Michelangelo, cel al orașelor și cupolelor

După 1534, Michelangelo s-a ocupat tot mai intens de arhitectură. În 1535 i s-a acordat titlul de „arhitect, sculptor și pictor de frunte al palatului papal”. La Roma a lucrat la Palatul Farnese, la biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri, la Porta Pia și, mai ales, la reorganizarea pieței Capitoliului.

La Campidoglio a gândit o adevărată intervenție urbanistică, prima de acest fel la Roma pe baza unui proiect detaliat. A păstrat Palatul Senatorial și Palatul Conservatorilor, a proiectat Palatul Nou astfel încât piața să fie închisă pe trei laturi și a orientat clădirile laterale într-o deschidere calculată, care dilata spațiul. În centru a fost așezată, pe un piedestal desenat de el, statuia ecvestră a împăratului Marc Aureliu, denumită atunci Constantin. Rampă monumentală de acces și pavimentul cu motiv de stea într-un oval completau o concepție care depășea simpla clădire și organiza întregul spațiu.

Cea mai importantă sarcină a ultimilor săi ani a fost însă Bazilica Sfântul Petru. În 1546 a fost numit arhitect al bazilicii și, în 1549, „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construcția începută de Bramante. Michelangelo a reluat ideea planului central și a simplificat-o, dându-i o formă mai clară și mai puternică. A proiectat și marea cupolă, inspirată de cea a lui Brunelleschi de la Domul din Florența, dar mult mai impunătoare. Când a murit, cupola ajunsese doar până la tambur. Între 1588 și 1590, Giacomo della Porta și Domenico Fontana au terminat-o, dându-i o formă mai alungită.

În ultimii ani, între 1560 și 1564, a primit de la Pius al IV-lea și sarcina de a proiecta Porta Pia. Poarta a fost terminată după moartea artistului.

Un om auster, o viață solitară, o operă fără repaus

Viața personală a lui Michelangelo a rămas multă vreme în umbra operei. Deși nu era sărac, a trăit auster și solitar, „asemeni unui călugăr”. Lucra adesea fără pauză, chiar și noaptea, uitând să mănânce sau să se odihnească. A lăsat în urmă multe scrisori și o operă poetică întinsă, formată din sonete și madrigale. A scris peste 300 de sonete și madrigale, multe inspirate de Petrarca, dar marcate de o asprime formală și conceptuală care i-a făcut pe criticii timpului să le privească rece.

Versurile lui vorbesc adesea despre propria meserie, descrisă ca obositoare și solitară. Alteori sunt poeme de dragoste. O afecțiune deosebită a avut pentru Tommaso dei Cavalieri, pe care l-a întâlnit când acesta avea 23 de ani, iar artistul 57. I-a dedicat peste 300 de sonete și madrigale. A avut și o relație platonică cu marchiza Vittoria Colonna de Pescara, mai tânără cu 15 ani, căreia i-a dedicat mai multe sonete. În anii târzii ai vieții, relația sa cu Biserica Catolică a devenit încordată, deoarece critica fastul și opulența instituției.

Și-a lăsat chipul în propriile opere. Se regăsește pe pielea ținută de apostolul Bartolomeu în Judecata de Apoi, ca profetul Ieremia și ca Olofern în Capela Sixtină, ca martor la crucificarea apostolului Petru în Capela Paulină și, în Pietà Bandini, ca Nicodim.

Ultimele sale sculpturi s-au întors la tema Pietà. Dacă lucrarea din tinerețe era admirată pentru frumusețea ei, cele târzii se deosebesc printr-un dramatism impresionant. În ele se simte apropierea sfârșitului. Michelangelo Buonarroti a murit la Roma, la 18 februarie 1564, la vârsta de 88 de ani. După dorința sa, corpul i-a fost dus la Florența și depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Moștenirea lui a rămas mult dincolo de propriul secol. Contemporanii îl numiseră Il Divino. Generațiile următoare au găsit în arta lui un model greu de egalat. În sculptură, pictură și arhitectură, Michelangelo a lăsat aceeași amprentă: forme inspirate de antichitate, împinse spre o forță expresivă care a schimbat arta occidentală.