De ce a urmărit Sigismund Báthory stăpânirea asupra celor trei țări

Sigismund Báthory (1573 1613) by Calin Suteu. Imagine: Calin Suteu, domeniu public, via Wikimedia Commons

În ianuarie 1595, la curtea imperială din Praga, se fixa pe hârtie o ambiție care trecea dincolo de granițele Transilvaniei. Sigismund Báthory voia mai mult decât un titlu. Voia putere peste Carpați, în Țara Românească și Moldova, într-un moment în care războiul cu otomanii schimba toate calculele politice ale regiunii. De aici pornește povestea lui: din tensiunea dintre un proiect mare și un caracter pe care contemporanii l-au văzut drept șovăitor, capricios și lipsit de statornicie.

Fiul lui Cristofor Báthory și al Elisabetei Bocskai, Sigismund a ajuns foarte devreme în centrul politicii transilvănene. A fost numit, încă minor, principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj, dar și-a exercitat dreptul doar din 1588, când Dieta de la Mediaș l-a declarat major. De atunci începe domnia sa adevărată. Și începe sub semnul conflictului.

Un principe tânăr într-o țară împărțită

În 1593, sultanul Murad al III-lea a rupt pacea de la Adrianopol și a declarat război Habsburgilor. A început astfel Războiul de 15 ani. Sigismund a fost somat să se alăture armatei otomane, dar a ales Liga Sfântă, la recomandările consilierului său secret, iezuitul spaniol Alphonso Carillo. Stările transilvănene nu au acceptat însă această orientare.

De aici, totul s-a precipitat. În urma neînțelegerilor, Sigismund a renunțat la principat în favoarea vărului său Andrei Báthory. A revenit însă după ce unchiul său, Ștefan Bocskai, căpitan de Oradea, l-a asigurat de sprijin. Reîntors, a lovit fără ezitare în tabăra favorabilă turcilor: la Cluj au fost decapitate căpeteniile care simpatizau cu otomanii, între ele Alexandru Kendi, Kovasoczi Farkas și Baltazar Báthory.

Acesta a fost unul dintre marile lui praguri: de la ezitare la violență politică. Sigismund voia să conducă Transilvania într-un război mare, dar trebuia mai întâi să-și impună voința în propria țară.

Planul de peste Carpați

Încercarea lui de a-și impune stăpânirea peste Carpați a fost socotită încă de atunci o tentativă de refacere a Daciei. Constantin Rezachevici a explicat baza juridică a acestor pretenții prin tratatul încheiat de Sigismund cu împăratul Rudolf al II-lea, în ianuarie 1595, la Praga. Prin acel act, Sigismund era recunoscut ca principe liber, iar Transilvania era ridicată de la rangul de voievodat la cel de principat. Victoria lui era însă incompletă. Coroana ungară, pe care o râvnea, rămânea la împărat, iar teritoriile dobândite de principe cu forțe proprii de la turci, între care erau incluse Țara Românească și Moldova, deveneau vasale lui Rudolf al II-lea, ca rege al Ungariei.

„Împăratul nu-i aprobase, așadar, cererea de a fi nu doar principe al Transilvaniei, ci «și al ambelor Dacii» (et utriusque Daciae)”

Această formulă spune mult despre miza politică a momentului. Sigismund nu urmărea doar o alianță militară. Urmărea o așezare nouă a puterii în zonă, în care Transilvania să domine și să lege de sine celelalte două țări.

Blazonul său, cu semnele heraldice combinate ale celor trei țări din spațiul actual românesc, nu era o premieră. Reprezentarea fusese inițiată încă din 1580 de tatăl său, Cristofor Báthory, și arăta, înainte de toate, o acțiune comună pe plan diplomatic a celor trei principate.

Alba Iulia, tratatele și victoria lui Sigismund

La sfârșitul lui aprilie 1595, Mihai Viteazul a trimis la Alba Iulia o delegație formată din mitropolitul Eftimie, episcopii Luca de Buzău și Teofil de Râmnic și 12 boieri. Instrucțiunile erau clare: să încheie un tratat de alianță cu principele Transilvaniei, astfel încât „Mihai Vodă să fie ascultător de Batîr Jicmon, iar de țară să n-aibă scădere, ci să și-o ție deplin și să se ajute unii pe alții, cum le-a fost jurământul dintâi.”

Delegația a plecat dinspre Târgoviște spre Alba-Iulia pe 1 mai 1595. Pe 12 mai au început tratativele cu reprezentanții lui Báthory. Rezultatul a fost cu totul altul decât sperase domnul Țării Românești. La 20 mai s-a încheiat nu un simplu act de alianță, ci un act de vasalitate. Mihai Viteazul devenea un aliat vasal al lui Sigismund Báthory în Țara Românească, cu o autoritate redusă și în raport cu marii boieri, de al căror sfat trebuia să țină seama în toate actele de guvernare.

Sigismund se intitula atunci „prin grația lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, Moldovei, Valahiei Transalpine și al Sfântului Imperiu Roman, domn al părților regatului Ungariei și comite al secuilor etc.” Pentru Mihai, schimbarea era apăsătoare. Nu mai putea folosi în titlul său formula „prin grația lui Dumnezeu” și nici să numească țara „a mea”. Tratatul a fost o victorie pentru Sigismund și pentru marea boierime munteană, cu prețul autonomiei statului și al autorității domnești.

La 3 iunie 1595, și reprezentanții marii boierimi din Moldova au semnat la Alba Iulia un tratat similar.

În plan juridic, Sigismund obținuse mult. În realitate, aceste tratate nu au avut efect de fapt, iar efectele lor de drept au rămas discutabile. Dar momentul spune limpede cât de departe ajunsese proiectul său.

Giurgiu și prețul plătit de secui

Pentru a susține războiul antiotoman, Sigismund și-a atras secuii de partea sa, promițându-le privilegii. În 1595, alături de Mihai Viteazul, a învins oastea otomană în bătălia de la Giurgiu, la 20 octombrie. A fost punctul cel mai puternic al colaborării sale cu domnul Țării Românești.

Dar victoria a fost urmată de ruptură. Dieta a retras privilegiile promise secuilor de rând. Revolta lor, rămasă în memorie sub numele de „Carnavalul însângerat”, a fost înăbușită de trupele lui Ștefan Bocskai. Aici se vede una dintre limitele domniei lui Sigismund: putea mobiliza energii mari în vreme de război, dar nu reușea să le transforme într-o ordine politică stabilă.

Înfrângeri, abdicări și întoarceri

În 1596, cursul războiului s-a schimbat. La 26 octombrie, oastea creștină a fost înfrântă de turci în bătălia de la Keresztes. Lovit de eșecurile militare și de dificultățile din viața personală, Sigismund a abdicat pentru a doua oară și a plecat la Praga pentru scaunul principiar al Principatelor Oppeln și Ratibor, cedând Ardealul soției sale.

Povestea lui nu merge însă în linie dreaptă. În 1598 s-a întors pe neașteptate și a ocupat din nou tronul Ardealului. După un an, la Mediaș, a renunțat iar, în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory. Constantin N. Giurescu a surprins această instabilitate într-o formulare care a rămas celebră, amintind și judecata lui Mihai Viteazul despre principe:

„Nu trecură însă alte câteva luni și Sigismund, dovedind încă odată cât era de schimbăcios și de ușuratec – bine spunea despre el Mihai Viteazul că „nu știe nici ce face, nici ce vrea” -, părăsi pentru a două oară tronul, făcând sa fie ales, în locu-i, vărul său cardinalul Andrei Bathory (Martie 1599)”

După moartea lui Andrei Báthory, Sigismund a fost reales principe al Ardealului la Cluj, în 1601. Nici această revenire nu a durat. A fost învins la Guruslău de oastea imperială formată din trupele lui Basta și Mihai Viteazul. A fugit în Moldova, iar comandantul său de oști, Moise Székely, a mers în Turcia. În 1602, după ce adepții lui au fost înfrânți la Teiuș de trupele lui Basta, a renunțat pentru a patra și ultima dată la principat și s-a retras în Boemia.

Un personaj controversat

Sigismund Báthory a murit la Praga, la 27 martie 1613. De patru ori principe al Transilvaniei, el a rămas unul dintre cele mai controversate personaje din istoria Principatelor. Controversa nu vine dintr-o operă politică dusă până la capăt, ci din contrastul dintre dimensiunea planurilor și slăbiciunea execuției.

A încercat să lege Transilvania, Țara Românească și Moldova sub autoritatea sa. A intrat în marele război antiotoman. A cunoscut victoria de la Giurgiu. Dar a abdicat de mai multe ori, s-a întors de mai multe ori și a lăsat în urma lui o imagine de instabilitate. Despre acest miez al personalității sale au scris și contemporanii. Ei au pus deciziile de a părăsi tronul pe seama slăbiciunilor sale.

„Cheia pentru [a înțelege] modul său de acțiune ar putea fi găsită mai cu seamă în slăbiciunea sa morală și în lipsa lui de caracter. În această privință Sigismund era un produs trist și un exemplu respingător al artei pedagogice iezuite. Plin de cunoștințe și nu lipsit de însușiri, firii sale îi lipsea în întregime armonia interioară. La fel ca și în viața publică, el era în cea privată ezitant și capricios. La aceasta a putut contribui, nu în mică măsură anturajul său”

Poate aici stă și cheia destinului său. Nu în lipsa ambiției, ci în incapacitatea de a-i da durată. Sigismund Báthory a vrut să schimbe harta puterii din estul Europei. A reușit, pentru scurt timp, să o tulbure. Nu a reușit să o așeze în forma pe care și-o dorise.