De ce a pierdut Petru Rareș tronul Moldovei

Petrilo palatinh Valachie Battle of Obertyn. Imagine: autor necunoscut, domeniu public, via Wikimedia Commons

În septembrie 1538, Petru Rareș stătea în fața celei mai grele alegeri din domnia sa. Sultanul Soliman I Magnificul îi ceruse să vină înaintea lui și să-și plece capul. Boierii îl sfătuiau să cedeze. Rareș a refuzat. A ales rezistența.

Numai că lupta pe care o pregătise între dealurile împădurite de la Dracșani, lângă Botoșani, nu s-a mai dat. În clipa hotărâtoare, marii boieri l-au părăsit. Mihu, portarul Sucevei, și logofătul Trotușanu, împreună cu cetele lor, s-au retras la Bădeuți. Domnul Moldovei, care îndrăznise să joace deopotrivă cu regii vecini și cu sultanul, s-a văzut singur. Din acel moment, povestea lui Petru Rareș nu mai este doar istoria unui domn ambițios, ci și a felului în care Moldova își pierdea locul de manevră în regiune.

Fiul lui Ștefan și drumul spre tron

Petru Rareș a fost fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare cu o anume Răreșoaia, a cărei existență nu este documentată istoric. Despre tinerețea lui se știu puține lucruri. Tradiția istorică îl leagă de „măjerit”, adică de comerțul cu pește în zona Galațiului, pe care îl transporta cu măji, care mari trase de patru sau șase boi. De aici i-a rămas și porecla de Petru Măjerul, sau Măjariul.

Pe tronul Moldovei nu a ajuns întâmplător. A fost sprijinit de mica boierime, de târgoveți și de răzeși, dar și de voința predecesorului său, Ștefăniță Vodă. Grigore Ureche păstrează formula devenită celebră:

„aflându-se bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareș”

În ianuarie 1527, „boierii și țara” l-au ales domn, socotind că este „de osul lui Ștefan vodă”. La 20 ianuarie 1527 a avut loc ungerea și încoronarea sa la Suceava. În linii mari, a urmat politica tatălui său: întărirea puterii interne și campanii îndrăznețe împotriva vecinilor, atunci când împrejurările păreau favorabile.

Un voievod care a vrut mai mult

La începutul domniei, Rareș a fost prudent înăuntru și activ în afară. A îngăduit revenirea unor boieri pribegi, din motive politice. În 1527 a încheiat cu Polonia un tratat de alianță, care prevedea sprijin reciproc în caz de atac turcesc, și o convenție comercială. A păstrat relații bune și cu Regatul Ungariei, ceea ce i-a permis să-și mențină domeniile din Transilvania moștenite de la Ștefan cel Mare. Cu Țara Românească a întărit legăturile prin căsătoria fiicei sale Ana cu voievodul Vlad Înecatul.

Dar adevărata sa miză era mai mare. După dezastrul de la Mohács, coroana Ungariei era disputată între Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg. În vara lui 1529, Petru Rareș a intrat în Ardeal. A asediat Bistrița, iar la Feldioara a obținut o victorie strălucită asupra oștii lui Ferdinand de Habsburg. A capturat și 50 de tunuri mari de fontă. După aceea, a impus Brașovului o contribuție de război de 4.000 de florini și a supus definitiv cetatea Bistrița.

Succesul a avut însă o limită clară. Ioan Zápolya și-a dat seama că Rareș urmărea să-și extindă propriile stăpâniri, nu doar să-l ajute să ocupe tronul Ungariei. L-a somat să părăsească Transilvania și l-a amenințat cu represaliile aliaților săi turci. Rareș a trebuit să se retragă, dar nu cu mâna goală.

Pocuția, Obertin și mânia sultanului

Nemulțumit de atitudinea Poloniei, care nu voia o poziție antiotomană, și dornic să întărească Moldova în răsăritul Europei, Petru Rareș a ocupat Pocuția la sfârșitul anului 1530. Era un ținut disputat de multă vreme între Moldova și Polonia. Petru Mușat îl legase cândva de un împrumut de 3.000 de ruble de argint dat regelui polon, iar zălogul fusese cetatea Halici și întreaga Pocuție. Cum suma nu fusese niciodată returnată în întregime, disputa rămăsese deschisă.

La început, Rareș a avut câteva victorii și a ocupat aproape toată Pocuția. Dar la 22 august 1531 a fost învins la Obertin de oastea poloneză condusă de hatmanul Jan Tarnowski. Înfrângerea a fost grea. Rareș și-a pierdut inclusiv tunurile luate la Feldioara și a fugit rănit, cu trei răni pe trup, spre Moldova.

În același timp, politica sa independentă irita tot mai mult Poarta Otomană. Trei lucruri au cântărit în hotărârea lui Soliman I Magnificul de a-l detrona: plângerile regelui Sigismund I al Poloniei în legătură cu Pocuția, rolul jucat de Rareș în prinderea și executarea lui Aloisio Gritti și pârile unor boieri moldoveni nemulțumiți.

Episodul Gritti a fost deosebit de grav. Trimisul sultanului, un aventurier italian, fusese silit de Ștefan Mailat și de nobilii transilvăneni să se închidă în Mediaș. Deși Rareș primise poruncă să-l elibereze, l-a trimis pe vornicul Huru, care l-a ispitit pe Gritti să iasă din cetate și l-a dat pe mâna dușmanilor. Gritti a fost ucis pe loc. Fiii lui, ajunși în Moldova, au avut aceeași soartă. Atunci turcii nu s-au putut răzbuna, fiind ocupați în Persia. Dar nota de plată avea să vină.

Anul 1538 și fuga prin munți

Campania otomană din 1538 împotriva lui Petru Rareș a fost condusă chiar de sultan și a purtat numele de Gazây-i Kara Boğdan, „războiul sfânt pentru Moldova”. În august, ajuns în sudul Dobrogei, Soliman i-a trimis lui Rareș o scrisoare ultimativă, prin Sinan Celebi, cerându-i să vină personal și să presteze omagiul de credință.

Rareș a refuzat. Oastea otomană, de circa 200.000 de oameni, între care și 3.000 de oșteni din Țara Românească trimiși de Radu Paisie, a înaintat în Moldova și a făcut joncțiunea cu tătarii hanului Sahib Ghiray la 9 septembrie, în apropiere de Iași. Rareș și-a ales poziția de luptă la Dracșani. Dar boierii mari, înspăimântați de forța otomană, l-au trădat.

Silit să fugă, a trecut prin încercări grele până a ajuns în siguranță la Cetatea Ciceului, în 27 septembrie 1538. Dintr-un hrisov datat 1546 se păstrează chiar amintirea acelei prăbușiri:

„Atunci am văzut că nu voi putea să le stau împotrivă [oștilor sultanului Soliman] și, lăsând oștile mele, am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița sfintelor icoane și mult am plâns, la fel și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrimi, și am dat făgăduință… că de mă voi întoarce iarăși la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelie voi înnoi sfânta mănăstire…, iar părinții încă au înmulțit ruga către Dumnezeu dând laude, făcând denie pentru mine și dându-le sărutare am zis: părinți sfinți, rugați pe Dumnezeu și mă iertați. Și m-am despărțit de dânșii și m-am dus prin locuri pustii și… biruind am luat iarăși scaunul meu și mi-am adus aminte de făgăduiala mea”

După ce a scăpat de urmăritori, a rătăcit șase zile prin munți, flămând și trudit. Și-a lăsat calul și a întâlnit niște pescari secui, de care s-a temut la început, dar care l-au scos în pace în Ardeal.

Între timp, la 17 septembrie 1538, sultanul intrase în Suceava și pusese mâna pe tezaurul lui Petru, între care se afla și spada lui Ștefan cel Mare. Apoi l-a numit domn pe Ștefan Lăcustă. A fost un moment de cotitură pentru Moldova. Pentru prima dată, domnul era impus prin decizia unilaterală a sultanului, iar pacea nu mai era fixată prin tratat, ci printr-un berat, un act al sultanului care marca supunerea efectivă a țării față de Imperiul Otoman. Tributul a fost dublat, ajungând la 30.000 de galbeni, iar Tighina, împreună cu 18 sate, a fost cedată, acolo fiind înființată raiaua Bender.

Pribegia și întoarcerea

Pribegia lui Petru Rareș nu a fost aceea a unui om ieșit din joc. La Ciceu, el a continuat să trăiască precum un voievod. Avea drept de justiție și de liberă deplasare în Ardeal. La 25 ianuarie 1539 se afla la Turda. Cetatea Bistrița îi plătea dare. Ținea legături diplomatice cu Sigismund I al Poloniei și cu împăratul Carol Quintul, iar în Moldova avea încă boieri partizani.

Treptat, a înțeles că nu își poate recăpăta tronul fără iertarea sultanului. La începutul anului 1540 a plecat spre Constantinopol, după ce obținuse, la 25 ianuarie 1540, porunca de liberă trecere. A ajuns acolo spre sfârșitul lui februarie și a făcut, cu mari cheltuieli, demersuri pentru reînscăunare.

Șansa a venit în decembrie 1540. Ștefan Lăcustă a fost asasinat de boieri, iar Alexandru Cornea a fost ridicat în domnie fără înștiințarea sultanului. În acest context, la 9 ianuarie 1541, după ce a primit steagul de învestitură, Petru Rareș a pornit spre Moldova. Întâmpinat de boieri la Brăila, l-a prins pe Alexandru Cornea la Galați, unde acesta a fost executat. Cei mai importanți boieri trădători din 1538, Mihu, Trotușanu, Crasnăș și Cozma, au fost prinși în cetatea Romanului și executați la 11 martie 1541, iar capetele lor au fost trimise sultanului.

O a doua domnie mai liniștită

După experiența pierderii domniei, Rareș s-a schimbat. Nu mai avea încrederea de altădată pentru războaie și nici vechile legături cu Muntenia, deoarece ginerele său Vlad al VII-lea Vintilă fusese ucis. Nu a putut recâștiga nici Bugeacul și nici cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă decât ca simple feude, în 1544, zidurile lor fiind dărâmate de George Martinuzzi.

Au existat totuși episoade de acțiune. În 1541, din ordinul sultanului, l-a prins la Făgăraș pe Ștefan Mailat și l-a trimis la Constantinopol. În 1542 a încercat fără succes să ocupe Bistrița. Tot atunci s-a implicat în planul unei cruciade a principilor creștini împotriva turcilor și l-a împrumutat pe Ioachim al II-lea de Brandenburg cu 200.000 de florini. Inițiativa a eșuat odată cu asedierea Budei, în 1542.

În rest, a doua domnie a fost mai liniștită decât prima. Rareș a fost nevoit să respecte puterea otomană, aflată la apogeu. A păstrat pe față relații prietenești cu sultanul, protectorul și suzeranul său, dar în secret a căutat să sprijine orice acțiune antiotomană care părea să aibă sorți de izbândă.

În același timp, a fost un mare ctitor. A ridicat mănăstirile Probota și Râșca, a refăcut Moldovița și Bistrița și a făcut importante donații mănăstirilor de la Muntele Athos. A continuat tradiția lui Ștefan cel Mare și în arhitectura religioasă. În vremea celei de-a doua domnii au început să fie realizate fresce exterioare la unele biserici moldovenești, iar un rol important l-a avut Grigorie Roșca, mitropolit al Moldovei și văr al lui Petru, consilierul său spiritual. Mormântul voievodului se află la Probota.

Un domn între ambiție și limită

Petru Rareș a murit la 3 septembrie 1546, într-o vineri, la miezul nopții. Fusese domn al Moldovei de două ori, între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, apoi între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546.

Domnia lui a fost una dintre epocile însemnate ale Moldovei. A avut lumini și umbre. A vrut să fie neatârnat față de Poarta Otomană, dar nu a reușit. Față de Polonia, în schimb, a izbutit pe deplin. A avut ambiția tatălui său, dar nu și libertatea de mișcare a vremurilor lui Ștefan cel Mare. Căderea sa din 1538 a însemnat mai mult decât detronarea unui voievod. A arătat cât de mult se schimbase echilibrul de putere din regiune și cât de strâmt devenise locul Moldovei între marile imperii și regatele vecine.