De ce a provocat Bonifaciu Florescu o luptă deschisă cu Junimea

În 1874, la Iași, o numire abia câștigată se frângea aproape imediat. Bonifaciu Florescu, întors de puțin timp din Franța și ajuns profesor „provizoriu” la catedra de istorie universală de la Facultatea de Litere, era destituit de ministrul Titu Maiorescu. În spatele acestui gest nu stătea doar o decizie administrativă. Se deschidea un conflict care avea să-i marcheze întreaga prezență publică: împotriva Junimii, împotriva lui Maiorescu, împotriva unei direcții literare și culturale pe care Florescu a combătut-o fără încetare.

A trăit puțin, a scris mult, a polemizat neobosit. Publicist, traducător, critic literar, profesor și fondator de reviste, Bonifaciu Florescu a rămas o figură aparte a secolului al XIX-lea românesc: fiul nelegitim al lui Nicolae Bălcescu, format în Franța, atras de istorie, de literatura franceză și de lupta de idei, dar și urmărit mereu de neîmplinirea unei cariere universitare stabile.

Un fiu ascuns, apoi recunoscut

Bonifaciu Florescu s-a născut la 17 mai 1848, la Budapesta. Era fiul nelegitim al lui Nicolae Bălcescu și al Alexandrinei, numită Luxița, Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu. Legătura dintre cei doi a fost privită de familia Florescu drept o mezalianță, iar adevărul a fost ascuns de ai ei; în schimb, familia Bălcescu a recunoscut paternitatea copilului.

Luxița Florescu și-a adoptat propriul fiu în 1858 și s-a îngrijit de educația lui. L-a dus în Franța, iar acest drum avea să-i fixeze pentru totdeauna profilul intelectual. A fost elev la Liceul Louis-le-Grand din Paris, apoi a urmat Facultatea de Litere la Academia din Rennes, unde a obținut licența în 1872. S-a întors în România în 1873.

Întoarcerea nu a fost a unui tânăr obișnuit. Crescut într-un mediu francofon și francofil, erudit, format în cultura franceză, Florescu a intrat în viața publică românească având deja un model puternic în spate: figura tatălui său, Nicolae Bălcescu, și radicalismul politic asociat acestuia.

Catedra pierdută și începutul ostilităților

În 1873, în urma unui concurs, Bonifaciu Florescu a fost numit profesor „provizoriu” la catedra de istorie universală de la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Numirea părea începutul unei cariere universitare. N-a fost. În 1874, Titu Maiorescu l-a destituit.

De aici înainte, conflictul cu Maiorescu și cu Junimea s-a adâncit și s-a mutat din universitate în ziare, reviste și polemici literare. Florescu s-a numărat între cei care au făcut o opoziție categorică Junimii și lui Titu Maiorescu. A apărut în aproape toate foile antijunimiste, de la „Românul” și „Tranzacțiuni literare și științifice” la „Revista contimporană” și „Stindardul”.

În tot acest timp, a continuat să predea. A fost profesor de istorie și de limba și literatura franceză la Liceul „Sfântul Sava” din București. A mai predat franceza la Gimnaziul „Mihai Viteazul”, la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu și la Seminarul Nifon Mitropolitul din București. Dar tensiunea rămasă din episodul ieșean nu s-a stins. Dimpotrivă, a devenit miezul unei identități publice.

În 1875, a ținut și un Curs facultativ de istorie modernă critică, publicat apoi în volum. Interesul său pentru istorie era larg: scria despre Revoluția franceză, despre istoria în cântecele poporane, despre politică și științe. Istoria, pentru el, nu era doar materie de curs, ci și instrument de intervenție publică.

Războiul cu Junimea și epistola lui Eminescu

Florescu și-a dus bătălia până la capăt. În critica literară, judeca literatura vremii printr-un ideal clasic. Naturalismul i se părea vinovat că anulează caracterul de generalitate al artei. Parnasianismul era respins fiindcă excesul formal ar nimici mișcarea ideii și „simțământul”. Utiliza noțiuni și definiții din Buffon, teoretiza apropierea dintre pictură și poezie și vorbea despre armonia imitativă.

Dar această grilă rigidă l-a împins și spre verdicte limitative. Poeziile lui Nerval erau pentru el „bizareriile minții sale bolnave”, iar Baudelaire nu era citat niciodată. În literatura română îi prețuia mai ales pe scriitorii pe care cercul „Literatorului” îi recunoștea ca înaintași: Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu. În schimb, Mihai Eminescu și Ion Slavici au fost ironizați.

Atacurile n-au rămas fără răspuns. Eminescu, care a crezut că sub pseudonimul Rienzi se ascundea Florescu, i-a răspuns cu o Epistolă deschisă către Bonifaciu, în care îl numește „homunculus”. Epistola a rămas în manuscris în timpul vieții poetului, dar ea conține germenii „Scrisorii II”. A fost unul dintre cele mai tăioase semne că polemica depășise critica și intrase într-o confruntare personală și simbolică.

Și cu Maiorescu a mers până la capăt. Scrierile acestuia au fost supuse unui examen negator în două articole intitulate „Despre stil”, iar Florescu proclama tendențios lipsa, la noi, a unei critici literare.

Omul gazetelor

Dacă universitatea i-a refuzat stabilitatea, gazetele i-au oferit scena. Bonifaciu Florescu a desfășurat o insistentă activitate jurnalistică. Membru al Partidului Liberal și prieten cu Pantazi Ghica, a colaborat la ziarele acestuia, apoi și-a înmulțit prezența publicistică într-un ritm remarcabil.

Împreună cu Al. Macedonski, a inițiat editarea „Literatorului”. A fondat „Portofoliul român” și „Duminica”, alături de I.C. Săvescu. A condus „Țara literară”, a întemeiat „Revista albastră” și „Biblioteca omului de gust”. A colaborat la „Revista orientală”, „România literară”, „Nuvelistul”, „Revista literară”, „Vestea”, „Peleșul”, „Analele literare” și la alte publicații. În 1894 a scos săptămânalul „Dacia viitoare”.

În acest spațiu al presei, Florescu s-a mișcat cel mai liber. Scria despre istoria și literatura popoarelor, ținea rubrici precum „Revista politică” și „Revista științelor”, comenta evenimente, polemiza, populariza. Aici s-a văzut poate cel mai bine energia lui: un om care nu înceta să intervină, să explice, să conteste.

„Temperament combativ, scria mereu, deși nu avea talentul scriitorului, și ținea conferințe și se avânta la tribuna întrunirilor politice, deși nu avea darul vorbirii. Era un boem, a trăit și a murit boem”.

Portretul lui Constantin Bacalbașa prinde două linii decisive ale biografiei sale: combativitatea și boema. Era omul care intra în luptă chiar și atunci când mijloacele lui nu păreau cele mai potrivite. Și tocmai de aici vine interesul acestei figuri: din disproporția dintre ambiție și rezultate, dintre cultură și poziția lui fragilă în lumea literară.

Traducătorul și popularizatorul culturii franceze

Bonifaciu Florescu a fost un conștiincios popularizator al literaturii franceze. A scris versuri în română, în „Ritmuri și rime” din 1892, și în franceză, în „Quelques vers. Au profit des blessés”, apărută în 1877. A încercat și poemul în proză, după model francez, în „Aquarele și poezii în proză” din 1894 și în câteva „Sanguine românești”, alăturate traducerilor din Catulle Mendès.

Ca traducător, aria sa a fost foarte largă. Prin intermediul francezei a asigurat rubrica de tălmăciri din „Portofoliul român”, „Povestitorul”, „Duminica”, „Literatorul” și „Biblioteca familiei” cu texte din Alexander Pope, Pierre de Ronsard, Voltaire, Molière, Alfred de Musset, Henri Murger, Walter Scott, Johan Ludvig Runeberg, José María de Heredia, Theodore de Banville, Edgar Allan Poe, Henry Wadsworth Longfellow, Sándor Petőfi, dar și din folclorul rus, chinez, albanez, indian și italian.

Lui i se datorează prima traducere în română a volumului „Nevrozele”, de Maurice Rollinat. Tot el a tradus pentru prima dată în română povestirea „Faptele în cazul domnului Valdemar”, de Edgar Allan Poe.

A publicat manuale, un dicționar în 1894 și o antologie, „La Poesie lyrique francaise du X-eme au XX-eme siecle”, în 1895. A fost editor și comentator al lui Buffon, prin „Discours sur le style” din 1884, și autor al unei istorii a literaturii franceze până la Malherbe, în 1892. Chiar și atunci când judecățile lui critice erau contestabile, erudiția și efortul de mediere culturală rămâneau evidente.

Boema și sfârșitul

Viața lui Bonifaciu Florescu a fost marcată și de o boemă devenită aproape legendă. Contemporanii au reținut nu doar profesorul și publicistul, ci și omul dezordonat, excentric, greu de încadrat. Această latură a interferat cu activitatea lui literară și cu munca de profesor.

În ultimii ani, a continuat să scrie, să traducă și să conducă publicații. A rămas activ în presă și în învățământ, chiar dacă marile ambiții universitare nu s-au împlinit. A murit la București, la 18 decembrie 1899.

Rămâne imaginea unui om prins între moștenirea unui nume greu, formația franceză, patima polemicii și fragilitatea unei cariere mereu întrerupte. Bonifaciu Florescu nu a câștigat lupta cu Junimea. Dar tocmai această înfrângere, repetată de-a lungul vieții, spune mult despre epoca lui: despre cine intra în centru, cine rămânea pe margine și cât de aspră putea fi bătălia pentru autoritate culturală în România secolului al XIX-lea.