De ce a pecetluit Bătălia de la Timișoara sfârșitul revoluției maghiare

În dimineața de 9 august 1849, tabăra maghiară de lângă Timișoara se afla în fața unei decizii decisive. O armată obosită, demoralizată după retrageri și înfrângeri, ajunsese aici în grabă. Cetatea Timișoarei era încă ținută de garnizoana austriacă. Drumul spre Arad, unde s-ar fi putut reface o linie de apărare mai avantajoasă, reprezenta ultima speranță. Chiar atunci, comanda s-a schimbat. Henryk Dembiński, omul care condusese armata până în acest punct, a fost înlăturat. Lajos Kossuth i-a cerut lui József Bem să preia conducerea. Bem a ales lupta.

A fost o decizie luată sub presiunea timpului și a circumstanțelor. Haynau era aproape. Armata austriacă, sprijinită de unități ruse conduse de Fiodor Paniutîn, înainta. Bem spera că un succes, chiar și unul limitat, ar fi putut ridica moralul unei armate care pierduse mult în scurt timp. În locul unei simple ciocniri, s-a ajuns la bătălia decisivă. La Timișoara s-a văzut, cu o claritate crudă, cât de mult cântăresc conducerea, muniția, poziția pe teren și momentul în care o armată își pierde încrederea.

După Szőreg, drumul greșit

Înainte de Timișoara, dificultatea armatei maghiare nu consta doar în inamicul din față, ci și în propria conducere. Henryk Dembiński fusese autorul ideii de a uni forțele revoluționare la Szeged și ajunsese comandant suprem al armatei maghiare din sud. Numirea lui stârnise controverse. Era privit cu puțin respect, deoarece își părăsise pozițiile în luptele anterioare și pierduse bătăliile de la Kápolna și Szőreg.

La Szeged, ungurii organizaseră deja linii de apărare. Cu toate acestea, Dembiński s-a retras înainte de sosirea armatei lui Julius Jacob von Haynau. A lăsat la Újszeged o legiune cu doar patru tunuri. Comandanții maghiari credeau că ar putea împinge armata austriacă, aflată în trecere prin Újszeged, înspre Tisa. Vilmos Lázár l-a rugat pe Dembiński să facă această mișcare, dar el nu a acționat. Haynau a traversat Tisa către Újszeged fără să întâmpine rezistență.

După pierderea bătăliei de la Szőreg, primul ministru Bertalan Szemere i-a ordonat lui Dembiński să se retragă spre Arad. Era, conform datelor din surse, o poziție cu avantaje clare. Mureșul oferea o linie naturală de apărare. Cetatea Aradului era controlată de armata revoluționară maghiară. Alte legiuni maghiare se aflau în apropiere. Populația maghiară era majoritară în zonă. Totuși, Dembiński nu s-a îndreptat spre Arad, ci spre Timișoara. Retragerea a fost acoperită de legiunea italiană condusă de Alessandro Monti.

La 9 august, armata maghiară a ajuns la Timișoara obosită și demoralizată. În acel moment, Kossuth l-a numit comandant pe Bem, aflat deja acolo. Se reiese că Dembiński era pe punctul de a da ordinul de retragere spre Lugoj când a sosit Bem și a preluat comanda. Bem voia să meargă spre Arad, dar, aflând că Haynau se află în apropiere, și-a schimbat planul. A ordonat pregătirea pentru luptă, în pofida obiecțiilor lui Dembiński.

O poziție dezavantajoasă și o speranță fragilă

Dispunerea armatei maghiare era defavorabilă. La Becicherecu Mic, unde pericolul unui atac austriac era mare, se aflau doar unități de cavalerie și patru tunuri. Divizia lui György Kmety forma flancul stâng la Săcălaz. În nord-est se afla legiunea a X-a a colonelului László Gál. Centrul era ocupat de legiunea a IV-a a generalului-maior Richard Guyon, iar flancul drept de legiunea a IX-a a generalului-maior Arisztid Dessewffy. Părți importante din centru și aripa dreaptă erau staționate în pădurile Csóka și Vadász. Legiunea a V-a a lui Károly Vécsey se afla în jurul Timișoarei, iar o parte din infanteria ei fusese trecută la Guyon, la ordinul lui Bem.

Problema nu era doar felul în care erau așezate trupele, ci și terenul din spatele lor. Armata maghiară nu se putea retrage spre Timișoara, deoarece garnizoana austriacă a cetății împiedica apropierea de oraș. Istoricii indică mai limpede primejdia: drumurile de retragere spre Lugoj treceau pe lângă cetate. În caz de înfrângere, ieșirea devenea extrem de dificilă.

Bem a încercat să compenseze dezavantajele poziției prin inițiativă. El socotea, pe baza rapoartelor cercetașilor, că austriecii nu erau pregătiți pentru o bătălie mare în acea zi. Planul lui era să țină linia unui curs de apă cu ajutorul artileriei și, în același timp, să lovească flancul drept austriac prin Kmety. Dacă această apărare rezista, retragerea spre Arad ar fi putut rămâne posibilă. Era, însă, o speranță fragilă, sprijinită pe o armată slăbită și pe o coordonare cu fisuri grave.

De partea cealaltă, Haynau nu se aștepta la o luptă în acea zi. El voia să-și concentreze trupele la Becicherecu Mic și se aștepta la o rezistență serioasă abia la 10 august. Planul său prevedea mișcări precise. Franz Schlik trebuia să avanseze spre Vinga pentru a bloca drumul Arad-Timișoara. Franz Liechtenstein urma să ocupe Hodoni și Sânandrei. Georg Heinrich Ramberg trebuia să ia Becicherecu Mic și Săcălaz. Wallmoden urma să înainteze cu cavaleria spre Timișoara, iar divizia rusă a lui Paniutîn să ocupe Becicherecu Mic. Când a izbucnit lupta, austriecii au intrat în ea cu o organizare pregătită pentru extindere.

Dimineața în care lupta a părut posibilă

Bătălia a început în jurul orei 08:30, când legiunea lui Wallmoden a atacat ariergarda maghiară. După un scurt schimb de focuri de artilerie, ungurii au fost siliți să se retragă în direcția Bega Veche. Curând, legiunea a III-a a ajuns la Becicherecu Mic. Haynau a sosit și el, împreună cu artileria și cu legiunea rusă, și a ordonat înaintarea către armata maghiară.

În acel moment, Bem a reacționat în felul care îl caracteriza. Spre deosebire de defensivul Dembiński, el a răspuns ofensiv. Când Haynau a văzut că armata maghiară înainta spre una dintre legiunile sale, a dat ordinul de atac și a trimis 12 tunuri. Bem a trimis împotriva lor șase unități de cavalerie, care aveau un singur tun. Atacul a avut succes. Austriecii au fost împinși înapoi. Legiunea lui Haynau s-a amestecat cu armata rusă care înainta.

Pentru o clipă, lupta a părut deschisă. Cavaleria maghiară respinsese atacurile cavaleriei austriece și exista încă posibilitatea ca energia comandantului să suplinească slăbiciunile armatei. Haynau a reacționat din nou. A atacat cu 14 unități de cavalerie și i-a ordonat lui Liechtenstein să avanseze de la Sânandrei pentru a lovi flancul drept maghiar. Bătălia începea să se extindă, iar ceea ce fusese gândit de Bem ca o confruntare capabilă să ridice moralul risca să devină exact opusul.

Pe câmpul de luptă se aflau, la un moment dat, 120 de tunuri maghiare și 108 tunuri austriece. Cifra arată dimensiunea înfruntării și explică de ce artileria a avut un rol decisiv. Bem se baza puternic pe tunuri. Numai că tocmai aici s-a produs una dintre rupturile care au decis bătălia.

Muniția mutată, șansa risipită

Artileria lui Bem a tras cu prea mult entuziasm și și-a consumat repede muniția. Când comandantul a trimis oameni să aducă rezervele, a aflat că Dembiński mutase deja munițiile de rezervă la Lugoj fără să-l informeze. Această informație, simplă și seacă în aparență, a cântărit enorm. O armată care luptă cu multe tunuri, dar fără muniție, își pierde într-o clipă principalul sprijin.

Bem a încercat să acopere golul printr-o mișcare de pe flancul stâng. I-a ordonat lui Kmety să avanseze. Kmety a trimis cavaleria împotriva austriecilor. Aceștia s-au apărat cu încăpățânare, apoi o altă unitate maghiară i-a înconjurat și i-a silit să se retragă. Pe flancul stâng, maghiarii mai puteau încă lovi. În centru și pe dreapta, însă, situația se schimba repede.

Lupta de artilerie s-a oprit curând pentru că maghiarii nu mai aveau muniții. Haynau a înțeles ce se întâmplase. A ordonat înaintarea, sperând că întăririle lui Liechtenstein vor ajunge. În jurul orei 17, acestea au sosit. Nu chiar în forma în care își imaginase el, pentru că armata lui Liechtenstein era divizată și a venit din două direcții. Tocmai acest lucru a făcut lovitura și mai periculoasă. Trupele lui Liechtenstein au început să-i atace pe maghiari din față și din lateral.

Un episod care a mărit dezordinea este următorul: un detașament austriac a descoperit un convoi de căruțe cu provizii și tunuri de asediu, l-a atacat și a capturat tunuri, căruțe, cai și oameni. Resturile escortei s-au împrăștiat, iar panica s-a răspândit și la recruții și neregulații trimiși spre Arad. Bem a trebuit să-i așeze în spatele infanteriei de pe flancul drept. În loc să primească spațiu de manevră, armata maghiară aduna în spatele ei și în propriile linii semnele unei retrageri care începea să se destrame.

Căderea lui Bem și ruperea armatei

Momentul de cotitură a venit când Bem a încercat să conducă personal lupta mai departe. El i-a ordonat lui Kmety să avanseze și s-a îndreptat spre flancul drept. Atunci a căzut de pe cal și s-a accidentat grav. A fost scos de pe câmpul de luptă. Pentru întreaga armată maghiară, aceasta a însemnat pierderea conducătorului suprem chiar în mijlocul bătăliei.

Consecințele au fost imediate. Dessewffy a încercat să-l oprească pe Liechtenstein cu trupele sale și cu 3 tunuri. Nu a fost suficient. Armata austriacă era mai puternică, iar legiunile a IV-a și a IX-a au început să se retragă. Dessewffy a trebuit la rândul său să se retragă, pentru a împiedica armata austriacă să le taie calea. Austriecii au pornit în urmărirea maghiarilor.

În spatele liniilor, Mór Perczel a încercat să stabilizeze situația. El a trimis legiunea a IX-a la Dudeștii Noi, dar nimeni nu a vrut să o comande, iar ostașii s-au retras și ei către Bega Veche. Mai târziu, Perczel a ajuns la ariergardă cu intenția de a lovi armata urmăritoare. Ungurii au deschis focul, austriecii au răspuns mai puternic, iar maghiarii au intrat în panică.

Izvoarele istorice indică limpede dimensiunea ruperii. Aproximativ 30 000 de oameni au părăsit câmpul de luptă după primul schimb de focuri din această fază a retragerii. Legiunea a IX-a și-a redus efectivul de la 16 000 la 7000 de oameni. Dintr-o armată de peste 55 000 de oameni, doar 30 000 au mai putut fi strânși ulterior la Lugoj. În lucrările de referință, verdictul este formulat la fel de dur: armata maghiară s-a retras în dezordine și doar jumătate dintre supraviețuitori au ajuns la Lugoj.

Pe acest fundal, rolul unor comandanți a fost acela de a salva ce se mai putea. Kmety și corpul de asediu al lui Vécsey au rămas capabili să acopere retragerea. Dessewffy a ținut piept cât a putut. Dar direcția generală a bătăliei nu mai putea fi schimbată. Lipsa muniției, lovitura dată din lateral, accidentarea lui Bem și panica trupelor fără experiență au rupt armata maghiară într-un punct din care nu și-a mai revenit.

Ziua în care războiul s-a încheiat înainte de capitulare

Victoria a revenit armatei austro-ruse. Haynau a capturat aproximativ 6000-7000 de oameni, cel mai mare număr de prizonieri luat după campania din iarnă. Se reiese și un detaliu care dă măsura rezultatului: în timp ce mergea spre Timișoara pentru a anunța garnizoana, Haynau a văzut unități maghiare încă fugind în panică și a înțeles că nu câștigase doar bătălia, ci întregul război.

Aceasta este semnificația majoră a Bătăliei de la Timișoara. Ea a fost ultima luptă importantă a Revoluției Maghiare. Înfrângerea a făcut evident că revoluția nu mai putea învinge și că ungurii nu mai puteau obține niciun avantaj prin capitulare. Orice nouă încercare de a câștiga o bătălie nu a mai avut succes.

Mai mult, bătălia a împiedicat armata principală maghiară să se unească cu Armata din susul Dunării, condusă de Artúr Görgei, care era, ultima speranță a lui Kossuth și Görgei pe