De ce a împins Petre P. Carp România spre Tripla Alianță

Bucharest Petre P. Carp House. Imagine: Joe Mabel, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

În vara lui 1914, când România ezita între prudență și război, Petre P. Carp a ales fără ocol. În Consiliul de Coroană, el și regele Carol au fost singurii oameni de stat care au susținut intrarea de partea Puterilor Centrale și războiul împotriva Antantei, deci și împotriva Rusiei. Majoritatea a decis neutralitatea. Carp a acceptat verdictul ca legitim, dar l-a socotit o greșeală. În acea clipă se vede, poate mai limpede decât oriunde, fibra acestui om politic: intransigent, rece în judecată, dispus să rămână singur dacă ideea i se părea dreaptă.

Viața lui politică a fost lungă, densă și adesea incomodă pentru contemporani. A fost boier moldovean, fondator al Junimii, critic al liberalismului „roșu”, ministru, diplomat, de două ori prim-ministru și, până la capăt, un germanofil convins și un rusofob declarat. A apărat occidentalizarea, dar nu prin salturi bruște. A vrut modernizare, însă una făcută treptat, cu instituții solide, cu disciplină financiară și cu un stat care să nu se lase purtat de improvizație sau de patimă.

Un junimist care a trecut repede de la literatură la putere

Născut în 1837, la Iași, Petre P. Carp venea din vechea boierime moldovenească. A copilărit între Iași și moșia familiei de la Țibănești, iar educația decisivă a primit-o în spațiul german. La Berlin a urmat Französisches Gymnasium, apoi a studiat dreptul și științele politice la Universitatea din Bonn. Acolo și-a făcut și debutul ca orator, talent care avea să-i definească întreaga carieră.

Întors la Iași în 1862, s-a aflat printre întemeietorii Junimii, alături de Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor Rosetti. La început, contribuția lui a fost mai ales literară. A tradus din Shakespeare, a ținut conferințe pe teme istorice și literare, a colaborat la Convorbiri Literare. Dar până în 1865 direcția era deja schimbată. Carp părăsea aproape complet terenul literar și intra în politică.

Mai întâi a fost auditor la Consiliul de Stat al lui Alexandru Ioan Cuza. Apoi s-a apropiat de tabăra conservatoare a „albilor”, scriind în Cugetarea și Revista Dunării împotriva liberalismului „roșu” și a unor tendințe de stânga. În februarie 1866 s-a alăturat conspirației care l-a forțat pe Cuza să abdice. Curând, a susținut aducerea unei dinastii străine și a fost trimis de Ion Ghica într-o misiune diplomatică secretă pe lângă Napoleon al III-lea, pentru a testa reacția Franței la venirea pe tron a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. A obținut o aprobare prudentă. Era începutul unei cariere diplomatice importante.

Un conservator împotriva curentului

Carp nu a fost un conservator comod. A intrat în Parlament, a reorganizat cercurile conservatoare și a apărat Constituția din 1866 ca temelie a noului regim. Dar, chiar din interiorul taberei sale, a preferat adesea pozițiile nepopulare. Când legislația cetățeniei îi excludea pe necreștini, în primul rând pe evrei, Carp s-a opus expulzărilor și a susținut emanciparea într-un cadru conservator moderat.

În 1867 a devenit unul dintre redactorii ziarului Térra, „ziar politic, literar și comercial”, care a devenit tribuna unei grupări conservatoare distincte. În aprilie 1868, a condamnat pogromul de la Bacău și a prezentat emanciparea evreilor drept o problemă de drepturi ale omului. A rămas consecvent și mai târziu, când chestiunea naturalizării a revenit în dezbaterea publică.

Era, în același timp, un adversar neînduplecat al Rusiei. În 1877, privind apropierea guvernului de la București de Imperiul Rus, întreba apăsat: „Care este garanția noastră împotriva Rusiei?” A criticat trecerea trupelor ruse prin România și a vorbit despre amenințarea „30.000 de baionete străine”. A salutat războiul de independență, dar fără să-și piardă neîncrederea față de aliatul de conjunctură.

La Congresul de la Berlin s-a numărat printre criticii schimbului teritorial prin care România ceda sudul Basarabiei și primea Dobrogea de Nord. Se temea că noua provincie era greu de apărat și privea cu suspiciune compoziția ei etnică și fragilitatea poziției românești acolo. Nu era pentru el o chestiune de orgoliu, ci una de calcul politic și strategic.

Arhitectul unei orientări externe

Anul 1880 a adus un pas decisiv: constituirea Partidului Conservator. Carp a fost principalul său doctrinar. În discursul „Era Nouă”, a formulat un program care apăra proprietatea funciară, autonomia locală, separarea strictă a puterilor și o viziune corporatistă asupra societății. Nu respingea modernizarea, dar refuza să o reducă la centralism și experimente politice grăbite.

În plan extern, marele său pariu a fost apropierea de Tripla Alianță. În 1882, numit reprezentant diplomatic la Viena, a avut un rol esențial în negocierea alinierii României la sistemul construit de Bismarck. După încheierea tratatului, Ion Brătianu i-a mulțumit spunând: „Abia acum putem spune că România are viitorul asigurat.”

Înțelegerea a rămas mult timp secretă. Tocmai aici stă una dintre marile reușite ale lui Carp: a împins România către o orientare strategică pe care o considera singura capabilă să o protejeze de Rusia. Era germanofil, dar nu din simplă admirație culturală. Pentru el, opțiunea era una de securitate și de echilibru european.

Totuși, Carp nu a fost niciodată un om ușor de încadrat în disciplina de partid. A condus aripa junimistă, a intrat în conflict cu lideri conservatori precum Lascăr Catargiu și Gheorghe Grigore Cantacuzino și a fost adesea mai influent ca doctrinar decât ca șef de organizație. Avea autoritate, dar nu și darul compromisului.

Două guverne și aceeași idee de stat

Petre P. Carp a fost prim-ministru al României în două rânduri, între 1900-1901 și 1910-1912. Ambele cabinete au rămas legate de aceeași linie: reforme fiscale, încurajarea investițiilor străine și încercări de combatere a corupției politice.

Primul guvern a venit într-un moment de criză economică. Neputând contracta noi împrumuturi externe, Carp a deschis industria petrolieră și exploatarea pădurilor investițiilor străine, a redus cheltuielile administrației locale și a încercat să renunțe la participația statului în Banca Națională a României. Proiectul a stârnit opoziție puternică. Ca soluție alternativă, a concesionat monopolul de stat al tutunului unui consorțiu bancar.

Guvernarea a fost afectată și de măsuri dure în alte domenii. Reprimarea producătorilor clandestini de alcool a provocat revolte și vărsări de sânge în regiuni sărace din Oltenia și Muntenia. În cele din urmă, guvernul a căzut după o moțiune de cenzură. Eșecul nu i-a schimbat stilul.

Al doilea mandat, început în decembrie 1910, a venit cu noi conflicte. Alegerile din februarie 1911, organizate de Alexandru Marghiloman, au fost însoțite de acuzații de intimidare și fraudă. Opoziția l-a acuzat pe Carp că epurează administrația și cenzurează adversarii. El a răspuns prin măsuri economice și administrative care, după relatările epocii, au redus deficitul și costul vieții și au triplat rezervele bancare.

Acest al doilea guvern a fost umbrit de „Afacerea tramvaielor”, scandal pe care Carp a vrut să-l folosească împotriva liberalilor. În noiembrie 1911, în Parlament, a rostit celebrul discurs „Fierul Roșu”, anunțând că vrea să înfiereze Partidul Național Liberal ca partid al hoților. A fost o demonstrație a stilului său: tăios, direct, fără nuanțe împăciuitoare.

Singur împotriva epocii

După 1912, Carp a intrat într-o fază de marginalizare politică. Ruptura de Maiorescu i-a distrus una dintre cele mai importante prietenii politice. A pierdut, în fapt, conducerea partidului. Dar izolarea nu l-a făcut mai prudent.

În timpul războaielor balcanice a susținut chiar un război preventiv împotriva Bulgariei și anexarea directă a Dobrogei de Sud. Apoi, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, și-a dus până la capăt logica strategică. În august 1914, a cerut intrarea României în război împotriva Antantei. Nu era o provocare de salon. Era concluzia firească a unei vieți întregi de ostilitate față de Rusia și de încredere în sistemul de alianțe german.

După moartea regelui Carol, Carp a mers mai departe cu aceeași campanie. Între martie 1915 și august 1916 a publicat ziarul politic Moldova, finanțat în secret de Germania. În primul său editorial, „Idealul național”, sugera că însăși supraviețuirea României rămânea nesigură câtă vreme Rusia stăpânea la răsărit și se învecina cu Delta Dunării. Soluția pe care o propunea era limpede: Basarabia, nu Transilvania, trebuia să fie ținta principală.

„Dacă luăm Transilvania și pierdem Gurile Dunării, suntem pierduți, iar Transilvania odată cu noi. Dacă, dimpotrivă, ne întindem hotarele până la Nistru, problema Transilvaniei va putea fi rezolvată de generațiile viitoare, cu ușurință și fără a intra în conflict cu Imperiul Austro-Ungar.”

În 1915 și-a expus ideile și în broșura România și Războiul European. Acolo socotea România Mare o utopie și credea că românii din Transilvania puteau avea de câștigat prin loialism față de Austria. În ianuarie 1916, Moldova apărea chiar cu titlul „Vrem război cu Rusia”. Puțini politicieni români s-au aflat atât de departe de starea de spirit a epocii lor.

Ultima cădere

În august 1916, când România a decis intrarea în război de partea Antantei, ruptura dintre Carp și noua direcție a statului a devenit totală. La Consiliul de Coroană din 27 august 1916, a avut un schimb de replici dur cu regele Ferdinand. A prezis înfrângerea și a rostit una dintre cele mai șocante declarații ale carierei sale, dorindu-și, într-o formulare consemnată în versiuni apropiate, ca armata română să fie învinsă, pentru că altfel țara ar fi pierit.

Curând, tragedia a coborât în propria lui familie. Fiul său, Petre Carp junior, a murit luptând de partea regelui Ferdinand în campania din Transilvania. Pierderea l-a afectat profund. Totuși, după ocuparea Bucureștiului, Carp a reapărut în jurul autorităților instalate sub control german. Nu a deținut o funcție oficială, dar a încurajat formarea unei administrații civile colaboraționiste în jurul lui Lupu Kostaki și a lucrat, în discuțiile cu August von Mackensen, la proiectele unui viitor cabinet Carp.

Acesta a fost momentul care i-a compromis definitiv reputația. După revenirea guvernului legitim și după victoria finală a taberei antantiste, germanofilii au rămas izolați. România se unise între timp cu Basarabia, apoi cu Transilvania și Bucovina. Pentru un om care susținuse ani întregi că drumul spre Transilvania putea duce la dezastru, realitatea istorică a venit ca o dezmințire brutală. Reacția lui, amară și lucidă în felul ei, a rămas memorabilă: „România are atât de mult noroc, încât se poate lipsi de oamenii ei de stat.”

La începutul anului 1919 trăia retras la Țibănești. Ancheta deschisă asupra activităților germanofile l-a găsit bătrân și bolnav. Presa a protestat față de felul în care era tratat. Carp însuși vorbea despre „epoca răzbunărilor inițiate de ticăloși și neghiobi”. A murit la 19 iunie 1919, înainte de a împlini 82 de ani.

Petre P. Carp rămâne una dintre figurile cele mai greu de așezat în formule simple. A fost fondator de școală politică și om de partid care a sfârșit izolat. A apărat modernizarea, dar cu frână. A susținut drepturi pentru evrei într-o epocă ostilă, dar a vorbit în multe alte chestiuni cu o duritate care l-a făcut detestat. A avut intuiții strategice puternice, dar a dus unele dintre ele până la orbire. Tocmai de aceea continuă să conteze: fiindcă în jurul lui se văd, fără podoabe, marile tensiuni ale României moderne.