Cum a ajuns Ion Ghica prim-ministru de cinci ori

Ion Ghica (2). Imagine: autor necunoscut, domeniu public, via Wikimedia Commons

La Paris, într-un oraș unde românii erau încă ușor confundați cu turcii, cu muscalii sau cu grecii, un tânăr venit din București a avut o revelație care i-a schimbat felul de a vedea lumea. Se întâlnise cu alți studenți, munteni și moldoveni, fiecare vorbind în graiul locului din care venea. Se înțelegeau însă perfect. Atunci, Ion Ghica avea să noteze fraza care spune mult despre epoca sa și despre drumul pe care avea să-l urmeze:

„Ce revelațiune! – scrie Ion Ghica. Dintr-acel moment nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți români!”

Din acest punct începe o viață care a mers mereu pe muchia dintre idei și putere, dintre exil și guvernare, dintre economie, diplomație și literatură. Ion Ghica avea să fie prim-ministru de cinci ori, președinte al Academiei Române în mai multe rânduri și autorul Scrisorilor către Vasile Alecsandri, carte socotită capodopera sa.

Un tânăr format între București și Paris

Ion Ghica s-a născut la 12 august 1816, la București, în familia boierească Ghica. Era întâiul născut al logofătului Dimitrie, zis Tache, Ghica și al Mariei Câmpineanu, fiica vornicului Scarlat Câmpineanu. Lumea în care a crescut era una a marilor ranguri și a carierelor publice, iar tatăl său a urcat treptat de la isprăvnicel de curte la mare logofăt.

Educația lui a început acasă, cu neogreacă și greacă veche, apoi a continuat la Sfântul Sava, unde a intrat în clasa de limba franceză a profesorului J. A. Vaillant. Acolo s-a apropiat de Grigore Alexandrescu și i-a cunoscut pe Iancu Văcărescu și pe Ion Heliade Rădulescu. Mai târziu a fost trimis la Paris. A obținut bacalaureatul în litere la Sorbona, în ianuarie 1836, apoi a urmat Școala de arte și manufacturi, Facultatea de Științe din Paris și, în 1840, Școala de Mine, dobândind diploma de inginer de mine și dreptul de a practica profesia în țara sa.

La Paris nu s-a limitat la studiile tehnice. A audiat cursuri de economie politică la Collège de France și cursuri la Conservatorul de Arte și Meserii. Tot acolo a legat relații cu Vasile Alecsandri și cu viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, dar și cu Armand Carrel, redactorul-șef al ziarului Le National, și cu polonezul Michal Czajkovski. Prin aceste legături, tânărul student a intrat repede în cercurile unde politica europeană și cauza românilor se întâlneau.

Ghica a întreținut la Le National o rubrică regulată, Correspondance de Bucarest, care a neliniștit cercurile guvernamentale din București prin informațiile sale socotite „subversive”. În 1845 a inițiat la Paris Societatea studenților români, avându-l ca președinte de onoare pe Alphonse de Lamartine. Nu era doar elan de tinerețe. Era începutul unei cariere în care ideea unirii și a afirmării românilor avea să revină mereu.

Profesorul care vorbea despre economie și unire

Revenit în 1841 la București și apoi în Moldova, Ion Ghica a purtat o misiune politică precisă. Din partea lui Ion Câmpineanu și a boierilor Alecu Villara și Alecu Filipescu-Vulpea, i-a dus lui Mihail Sturdza o propunere de uniune vamală între cele două principate. Era, în formularea vremii, întâiul pas pe calea Unirii. Scrisoarea pe care o aducea vorbea limpede despre schimbarea inevitabilă a domnului Țării Românești și despre momentul de a uni amândouă coroanele pe capul unui singur domn. Sturdza a refuzat oferta, dar l-a păstrat aproape.

În primele luni ale anului 1842, Ghica a fost numit profesor de geologie și mineralogie la Academia Mihăileană. Rezultatele sale i-au adus apoi catedra de economie politică la clasele superioare. Cursul, deschis la 23 noiembrie 1843 cu prelegerea Despre importanța economiei politice, a fost cel dintâi de nivel universitar. Nu era urmărit doar de studenți, ci și de boieri, intelectuali și chiar de Mihail Sturdza.

A mai primit și însărcinarea de inspector la Institutul academic, cu misiunea de a organiza și dezvolta învățământul, iar rangul de mare spătar i-a fost decernat în aceeași perioadă. În 1844 a editat, alături de Mihail Kogălniceanu, Negruzzi și Vasile Alecsandri, revista Propășirea. Cenzura a acceptat-o numai cu subtitlul Foaie științifică și literară, fiindcă însuși cuvântul „Propășirea” era socotit revoluționar. Studiul său Uniunea Vămilor între Moldova și Valachia a fost oprit de cenzură. A publicat apoi Ochire asupra științelor și Măsuri și greutăți. În epocă, Ion Ghica a fost privit drept primul mare economist român.

Frăția, revoluția și drumul spre Constantinopol

La începutul anului 1847 s-a căsătorit cu Alexandrina Mavros, fiica generalului Nicolae Mavros. Spre sfârșitul acelui an, întors din străinătate, a luat inițiativa, împreună cu C. A. Rosetti, de a înființa un Comitet revoluționar. Din el făceau parte Christian Tell, Nicolae Bălcescu, cei patru frați Golescu și frații Brătianu. Era, de fapt, o reactivare a comitetului de conducere al societății Frăția.

Ghica făcuse parte din conspirația din 1848 care urmărea unirea Țării Românești și Moldovei sub un prinț autohton, Mihail Sturdza. După eșec, a revenit în Țara Românească și, împreună cu Nicolae Bălcescu și Christian Tell, a reactivat Frăția, societatea secretă înființată în 1843 și devenită motor al revoluției de la 1848. Organizată după model carbonaro-masonic, Frăția avea deviza „Dreptate, Frăție” și grade de inițiere precum diacon, preot și arhiereu. Mai târziu, pentru că folosea alfabetul masonic în corespondența sa personală și diplomatică, Ion Ghica avea să fie numit „profesorul de cifru”.

În timpul revoluției din 1848, guvernul provizoriu al Valahiei și Comitetul revoluționar l-au trimis la Constantinopol. Miza era mare: trebuia să negocieze cu guvernul turc și să obțină măsuri care să preîntâmpine intervenția armată rusească în Principate. Avea și misiunea de a neutraliza acțiunea fraților Nicolae și Miltiade Aristarchi, trimiși ai noului domnitor Barbu Știrbei. A plecat la 17/29 mai 1848, de la Brăila, cu un vapor austriac și cu o scrisoare a doctorului Mandl, prieten al lui Lamartine. Nu a fost însă acceptat oficial ca reprezentant al guvernului român.

În aceeași perioadă, el, Nicolae Bălcescu și generalul Gheorghe Magheru au avut un rol important în medierea negocierilor dintre Avram Iancu și guvernul revoluționar maghiar al lui Lajos Kossuth.

Exilul și ordinea impusă în Samos

După înfrângerea revoluției, zdrobită de trupele otomane și rusești, Ion Ghica a rămas în exil la Constantinopol. Acolo s-a apropiat de Ion Ionescu de la Brad și a continuat să lucreze pe terenul diplomației. Două scrisori din acei ani arată limpede locul pe care îl ocupa deja în jocurile politice ale vremii. În cea din 5 martie 1849, trimisă lui C. A. Rosetti, vorbea despre tratativele ruso-turce care au dus la Convenția de la Balta-Liman. În alta, din 27 februarie 1854, îi cerea contelui polonez Andrei Zamoiski să facă îndreptările necesare la un „proiect de firman” ce urma să ajungă la fostul mare vizir Reșid-Pașa.

Autoritățile turce l-au numit apoi, la recomandarea ambasadorului Angliei la Constantinopol, Stratford Canning de Redcliffe, guvernator sau Bei al insulei Samos, funcție pe care a deținut-o între 1853 și 1859. Acolo a obținut ceea ce puțini reușeau într-o regiune frământată: a stârpit pirateria care afecta grav mișcările flotelor franceză și britanică pregătite să aprovizioneze trupele din războiul Crimeii. Peste 600 de pirați s-au predat sau au fugit, iar prin 1855 liniștea fusese restabilită în arhipelag.

Administrația lui nu s-a redus la ordine și securitate. Sub supravegherea sa s-au construit drumuri, s-au înființat școli și chiar un pensionat de fete, îngrijit de soția sa. La capătul acestei misiuni, în 1859, a primit de la sultanul Abdul-Medjid titlul onorific de Bei de Samos.

Întoarcerea și puterea

Unirea Moldovei și Țării Românești din 1859 l-a adus înapoi în țară. Alexandru Ioan Cuza l-a chemat, iar Ion Ghica a devenit prim-ministru între 6 martie și 26 aprilie 1859. La 11 octombrie 1859 a obținut același portofoliu în Muntenia și a rămas în funcție până la 27 mai 1860. În 1866, deși fusese un om în care Cuza avusese încredere, Ghica s-a alăturat comitetului secret, monstruoasei coaliții care a provocat detronarea lui Cuza la 11 februarie și înlocuirea lui cu prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen.

La 15 iulie 1866 a fost numit prim-ministru în timpul lui Carol I și a devenit primul șef de guvern al noului domnitor. Tot în 1866 a devenit primul președinte al nou-înființatei Bănci a României. Natura sa neliniștită avea să-l împingă și în mișcările antidinastice din 1870-1871, legate de Republica de la Ploiești. A fost senator și deputat, membru în comitetul de conducere al partidului liberal condus de Ion C. Brătianu și director general al teatrelor.

Drumul său politic spune ceva esențial despre epocă. Ion Ghica nu a fost un om al unei singure formule. A trecut de la conspirație la guvernare, de la exil la administrație, de la radicalism la conducere de stat. Tocmai această mobilitate explică de ce numele lui apare în aproape toate răscrucile politice mari ale vremii.

Londra, Academia și scrisorile care au rămas

Din 1874 a fost membru titular al Societății Academice Române. La 18 septembrie 1876 a fost ales președinte al acesteia până în 1879, când instituția a devenit Academia Română. A fost apoi președinte al Academiei de mai multe ori: 1879-1882, 1884-1887, 1890-1893 și 1894-1895. În 1878 și-a reînnoit mandatul și a ținut comunicări precum Amintiri despre Grigorie Alexandrescu și Începutul omului. La 28 martie 1880 și-a rostit discursul de recepție, dedicat unchiului său, Ion Câmpineanu.

În mai 1881 a fost numit ministru român la Londra. După trei luni și-a prezentat scrisorile de acreditare reginei Victoria. A rămas în acest post până la 1 martie 1891, când a fost pensionat pentru limită de vârstă. În timpul șederii la Londra și-a petrecut sfârșiturile de săptămână la Brighton sau în insula Wight și a călătorit în Franța, Spania, Portugalia și Germania.

Tot la Londra au prins forma paginile pentru care a rămas și în istoria literară. Scrisorile către Vasile Alecsandri, publicate începând din 1880 în Convorbiri literare, apoi în volum în 1884 și într-o ediție mult completată în 1887, descriau o lume românească veche aflată în dispariție rapidă. A mai scris Amintiri din pribegia după 1848 și Convorbiri economice, lucrare alcătuită de-a lungul anilor 1865-1876 din broșuri succesive. A fost și primul care a susținut favorizarea inițiativelor locale și apariția unei industrii și a unui comerț național.

Ion Ghica a murit la 7 mai 1897, la moșia sa de la Ghergani. În urma lui au rămas funcții, instituții și cărți. Dar mai ales a rămas traseul unui om care a însoțit secolul al XIX-lea românesc în aproape toate metamorfozele lui: de la ideea unirii la statul nou, de la societatea secretă la Academia Română, de la lupta politică la memoria unei lumi dispărute.