Cum a ajuns Alexandru Dimitrie Ghica primul domnitor regulamentar al Țării Românești

Alexander II. Ghika. Imagine: Josef Kriehuber, domeniu public, via Wikimedia Commons

La 19 mai 1834, la Constantinopol, doi domnitori își primeau învestitura sub ochii sultanului. Cu fesul pe cap și cu barba tunsă mărunt, Alexandru Dimitrie Ghica și Mihail Sturdza au făcut temenele și au sărutat piciorul suveranului otoman. Pentru Ghica, acela a fost începutul unei domnii care avea să stea mereu între două puteri, sub presiunea Regulamentului Organic, a consulului rus și a unei țări tot mai greu de împăcat.

Când a urcat pe tronul Țării Românești, în aprilie 1834, nu venea prin mecanismul obișnuit prevăzut de Regulamentul Organic. O convenție specială încheiată în ianuarie 1834, la Sankt Petersburg, hotărâse în mod excepțional ca domnitorii Moldovei și Munteniei să fie numiți de ruși și turci. Așa a ajuns Alexandru Dimitrie Ghica domnitor, odată cu numirea lui Mihail Sturdza în Moldova, după încetarea ocupației rusești din 1828-1834.

Ion Ghica a surprins limpede acest început de drum:

„Pe la mijlocul anului 1834, spătarul Alexandru Dimitrie Ghica, fratele fostului domn Grigorie Dimitrie Ghica, fusese rădicat la scaunul domniei după recomandarea amicului său, generalului rus comite Pavel Kiseleff, care a guvernat Principatele de la anul 1829 până la 1834 cu titlul de prezident cu deplină putere al divanurilor.”

Ceremonia urcării pe tron a avut loc la București, la 14/26 octombrie 1834, în biserica Sf. Spiridon, ctitoria familiei, urmată seara de o reprezentație de gală. Începea astfel prima domnie regulamentară din Țara Românească. Dar solemnitatea începutului ascundea o realitate mult mai aspră.

Un domnitor prins între regulament și control

Alexandru Dimitrie Ghica trebuia să guverneze în spiritul și litera Regulamentului Organic. În practică, asta a însemnat de la bun început o supraveghere strânsă. Rusia l-a înconjurat cu agenți devotați, greci și ruși, și l-a pus sub controlul consulului său, baronul Petru Rückmann. Acesta s-a amestecat în toate afacerile interne ale țării și a devenit un arbitru între domnitor și administrație.

Mai mult, încă de la început, Rückmann i-a impus lui Ghica drept miniștri doi boieri care îi erau potrivnici personali. Rezultatul a fost rapid: în Adunarea obștească s-a trezit o opoziție națională, iar domnitorul, tot mai încurcat, a început să greșească în conducere, mai ales în 1837.

Nici în interiorul propriei sale puteri situația nu era mai simplă. Ajuns domnitor, i-a numit pe frații săi Mihai, la Interne, și Costache, șef al miliției. Cei doi au fost socotiți în repetate rânduri incapabili și răuvoitori. În același timp, prezența străinilor, mai ales a grecilor, a îngreunat aplicarea unor reforme necesare statului.

În acei ani, Barbu D. Știrbey s-a implicat în reforma învățământului și a sistemului judiciar, dar a intrat în conflict direct cu domnitorul și a părăsit atât postul, cât și țara. Odată cu el, și fratele său, Gheorghe Bibescu, s-a retras din administrația publică. Era un semn că domnia lui Ghica pierdea sprijin tocmai în rândul unor oameni care aveau să cântărească greu în anii următori.

Anii comploturilor

În 1838, criza s-a adâncit. Noua Adunare obștească a respins cererea rușilor de a adăuga în Regulamentul Organic un articol nou, socotit primejdios pentru independența internă a țării. Rușii au obținut însă de la Poartă un firman care obliga Adunarea să accepte introducerea lui.

Tot atunci, Alexandru Dimitrie Ghica a trebuit să facă față unui complot organizat de Ion Câmpineanu, reprezentant al boierimii liberale. Câmpineanu considera ilegale atât Regulamentele, cât și numirea directă a domnitorilor de către țar și sultan. El cerea o constituție, unirea principatelor și proclamarea independenței lor. Programul mișcării, antirus și foarte liberal, cunoscut mai ales prin „Constituția românilor”, vorbea despre guvernare constituțională și reprezentativă, egalitate în fața legilor, libertăți individuale foarte largi și despre toate acestea ca rod al unui „război al independenței”.

Mișcarea a fost descoperită chiar când Câmpineanu se întorcea din Anglia și Franța, unde căutase sprijin pentru răscoală. În martie 1840, el a fost închis la mănăstirea Mărgineni. Alexandru Dimitrie Ghica a anunțat arestarea printr-o scrisoare către Reșid-pașa, ministrul de externe turc. Câmpineanu a fost eliberat puțin înainte de martie 1841, când era deja grav bolnav.

În 1840 a urmat un nou complot al boierimii liberale, condus de Dimitrie Filipescu. Între complotiști se aflau și Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac și Eftimie Murgu. Spre deosebire de Câmpineanu, Filipescu se declara adeptul ameliorărilor treptate și pașnice. Programul său propunea desființarea clăcii și rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea țăranilor. Și această mișcare a fost descoperită. Participanții au fost trimiși pentru mulți ani la temniță, iar Filipescu a fost închis la mănăstirea Snagov.

Căderea

Spre sfârșitul primei domnii, Alexandru Dimitrie Ghica nu mai era în relații bune nici cu rușii, nici cu țara. Rușii nu găseau în el o unealtă destul de energică, iar țara se simțea lovită în dezvoltarea sa culturală și națională din cauza acțiunilor rusești. Mitropolitul Neofit, aflat în opoziție personală față de domnitor și sprijinit de ruși, a întreținut această stare de nemulțumire.

În 1841, pentru a-i satisface pe turci, Ghica a sfărâmat la Brăila Eteria sârbo-bulgară, care pregătea în țară intervenția militară a Rusiei. A poruncit arestarea bulgarilor care, în 1841 și 1842, complotaseră la Brăila cu scopul de a trece peste Dunăre și de a scutura jugul turcesc. A mai luat și alte măsuri nepopulare: a retras subvenția Societății Filarmonice și a acordat-o unei trupe germane.

În 1842, noua Adunare Obștească a răspuns mesajului domnesc printr-o adresă care critica radical domnia sa. Gheorghe Bibescu a profitat de acest moment și l-a acuzat că este „un albanez străin de țară”. Deputații au spus deschis că nu puteau coopera cu el, iar plângerea a fost trimisă rușilor și turcilor. Poarta a hotărât o anchetă. Concluziile au fost defavorabile domnitorului.

La 7/19 octombrie 1842, Alexandru Dimitrie Ghica a fost destituit prin firman al Porții. Când a aflat vestea, a plecat la Brașov fără să mai aștepte punerea în aplicare a actului de către emisarul otoman Savfet Efendi. După 15 zile a plecat la Viena, unde a rămas până în 1853. În urma sa, conducerea Țării Românești a fost preluată de o căimăcămie din trei: frații Bibescu și Barbu Știrbei, pe baza dispozițiilor primite de la consulul rus I. A. Dașcov. Mai târziu, Aurélie de Soubiran avea să observe că Ghica fusese înfrânt de o „revoluție parlamentară”.

Un al doilea rol, într-o vreme a Unirii

După ieșirea de la domnie a lui Barbu Știrbei, în 1856, Alexandru Dimitrie Ghica a revenit în fruntea Munteniei, de data aceasta caimacam, numit de guvernul turc. A deținut această funcție între 4 iulie 1856 și 18 octombrie 1858, fiind eliberat din funcție la 29 octombrie 1858, după ce Convenția de la Paris a instituit căimăcămii de trei până la alegerea noilor domnitori.

În această perioadă, poziția lui politică a fost limpede. A luptat pe față pentru unire și a reușit să submineze aspirațiile la tronul Principatelor Unite ale lui Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. S-a implicat și în problema alegerilor pentru divanurile ad-hoc. A îngăduit revenirea din exil a pașoptiștilor, ceea ce a înlesnit formarea partidei naționale conduse de generalul Nicolae Golescu.

În octombrie 1858 a trebuit să elibereze postul, care a fost ocupat de trei caimacami: Ioan Manu, Emanuil Băleanu și Ioan Alexandru Filipescu. Bătrân și bolnav, a plecat la Napoli pentru a-și îngriji sănătatea.

Ce a lăsat în urmă

Domnia lui Alexandru Dimitrie Ghica nu se reduce la conflictele sale politice. În anii primei domnii au fost puse în mișcare reforme administrative și structurale importante: organizarea mănăstirilor, recrutarea și consolidarea milițiilor naționale, paza riguroasă a malurilor Dunării și obligativitatea păstrării în ordine a actelor de stare civilă.

În plan economic și social, s-a remarcat prin declararea Brăilei ca port liber, prin măsuri menite să oprească distrugerea pădurilor, prin unificarea și corectarea sistemelor de măsuri și greutăți, prin stabilirea unei noi ordini a rangurilor boierești și prin apariția corporației oficiale a farmaciștilor. În 1839 au început și primele încercări tehnice pentru aducerea brațului Sulina la o stare navigabilă. În 1834 a înființat orașul Alexandria.

La 3 noiembrie 1834 a semnat porunca domnească prin care a fost înființat oficial Muzeul de Istorie Naturală și Antichități din București. La 13 decembrie 1834, Eforia Școalelor era deplin împuternicită să îl organizeze în clădirile Colegiului Sfântul Sava. În 1835, a dat un decret prin care slujbele statului erau legate de absolvirea cu laudă a diferitelor grade de învățătură.

În august 1838 s-a înființat la București, în clădirea spitalului Dudești, o școală ostășească de tip inferior, cu un prim efectiv de 65 de ostași elevi. Din inițiativa domnitorului s-a construit și prima cazarmă din București, pe Dealul Spirii, numită cazarma Alexandria. În același an s-a hotărât înființarea de școli sătești, iar în 1839 comunelor li s-a trimis planul model pentru clădirile acestor școli.

Tot în 1838, la 19 februarie, a avut loc la București primul spectacol român de operă, cu Norma, în interpretarea elevilor Școalei Filarmonice. Cu acel prilej a fost emisă o medalie cu stemele reunite ale țărilor române și cu inscripția RUMANIA.

La începutul anului 1842 și-a început activitatea, pe lângă spitalul Colțea, „Școala de mică chirurgie”, sprijinită de domnitor la cererea lui Nicolae Kretzulescu. În același an, Alexandru Dimitrie Ghica a inițiat ridicarea unui sediu al Sfatului orășenesc, ospelul comunal, în fosta Piață de flori, după planurile arhitectului Xavier Villacrosse.

Ca caimacam, a sprijinit și învățământul medical. În 1856 a fost înființată Școala de felceri civili și militari de la Mihai vodă, transformată în 1858, prin ofisul nr. 1092 din 16 august, în Școala Națională de medicină și farmacie. Tot în interesul învățământului, a dispus trimiterea în străinătate, pentru șase luni, a profesorului Gheorghe Costaforu, director al școlilor publice, pentru cercetarea situației din centrele de învățătură din Germania, Franța și Elveția și pentru întocmirea unui plan de bibliotecă sistematică și aleasă a cărților de învățătură.

Ultimii ani

Alexandru Dimitrie Ghica s-a născut la 1 mai 1796, în Țara Românească, fiu al lui Dimitrie Alexandru Ghica, mare ban, și al Elenei Razu. Era fratele bun al lui Mihail Ghica și frate după tată cu Grigore al IV-lea Ghica.

Despre firea sa a rămas o caracterizare tăioasă: un „om bun, însă fără curaj … prieten al țării, dar mai mult încă al postului său”. Formula spune mult despre locul său în istorie. Alexandru Dimitrie Ghica a încercat să conducă într-o vreme în care tronul nu însemna libertate de mișcare, iar autoritatea unui domnitor putea fi oricând îngrădită de puterile care îl ridicaseră.

A avut o legătură de mulți ani cu contesa Elisabeta von Suchtelen, fără a se căsători cu ea. În manuscrisele din Arhiva Ghica se păstrează două scrisori în limba greacă, semnate de contesă, în care își mărturisea dragostea.

A murit în ianuarie 1862, la Capodimonte, în Italia. Un preot de la capela rusă din Napoli l-a însoțit pe ultimul drum. Alexandru Ioan Cuza a organizat și a luat parte el însuși la ceremonia înhumării rămășițelor sale în biserica-necropolă a familiei de la mănăstirea Pantelimon.