Cum a oprit Bătălia de la Ain Jalut înaintarea mongolă

În fața lui Qutuz nu stătea doar o armată. Stătea umbra unei puteri care zdrobise Bagdadul, distrusese Califatul Abbasid, doborâse dinastia ayyubidă din Damasc și coborâse spre sud cu aerul unei forțe de neoprit. Când solii lui Hulagu au ajuns la Cairo, mesajul lor nu lăsa loc de negociere, ci doar de supunere. Răspunsul lui Qutuz a fost pe măsura mizei: i-a ucis și le-a atârnat capetele la Bab Zuweila, una dintre porțile Cairo-ului.

Gestul acela spunea limpede ce urma. Egiptul mameluc nu avea de ales între război și pace, ci între a lupta și a capitula. Numai că, în 1260, lumea mongolă a fost zguduită de un fapt neașteptat. Möngke Han a murit, iar Hulagu a fost nevoit să se întoarcă spre Mongolia cu cea mai mare parte a armatei sale. În vestul Eufratului a rămas doar o forță mult mai mică, sub comanda lui Kitbuqa. În acel gol de putere, într-o clipă scurtă și primejdioasă, Qutuz a văzut o șansă. A pornit din Cairo. Ținta era Ain Jalut.

Bătălia purtată acolo, pe 3 septembrie 1260, în sud-estul Galileii, a devenit mai mult decât o victorie de campanie. A fost cel mai sud-vestic punct al cuceririlor mongole și primul moment în care înaintarea lor a fost oprită permanent.

Drumul unei puteri care părea de neînvins

Când Möngke Han a devenit Mare Han, în 1251, a început să pună în aplicare planul atribuit bunicului său, Ginghis Han, de a crea un imperiu mondial. Pentru cucerirea națiunilor din vest l-a ales pe fratele său, Hulagu Han. Pregătirea armatei a durat cinci ani, iar invaziile au început abia în 1256, din baza mongolă din Persia.

Regula impusă de Möngke era simplă și teribilă: cei care se predau fără rezistență urmau să fie tratați bine; cei care nu se predau urmau să fie distruși. În felul acesta, Hulagu și armata lui au îngenuncheat unele dintre cele mai puternice și mai vechi dinastii ale timpului. Alte țări li s-au supus și au contribuit cu trupe la efortul mongol. Când mongolii au ajuns la Bagdad, în armata lor se aflau armeni și chiar câteva trupe france din Principatul de Antiohia. Asasinii din Persia au fost înfrânți. Califatul Abbasid din Bagdad, vechi de 500 de ani, a fost distrus. A căzut și dinastia ayyubidă din Damasc.

Planul lui Hulagu era să coboare apoi spre sud, prin Regatul Ierusalimului, către Sultanatul Mameluc. În fața lui se afla marele stat musulman al regiunii. Presiunea era enormă. Expansiunea mongolă continua spre vest, iar ceea ce fusese până atunci experiența lumii din jur era limpede: rezistența aducea nimicirea.

De aceea mesajul trimis la Cairo, în 1260, avea tonul unei sentințe. Hulagu îi cerea lui Qutuz capitularea, invocând soarta altor țări, viteza cailor mongoli, mulțimea soldaților și imposibilitatea oricărei scăpări. Textul era construit pentru a zdrobi voința adversarului înainte de luptă.

„Grăbește-ți răspunsul înainte să fie aprins focul războiului. Rezistă și vei suferi cele mai cumplite catastrofe.”

Qutuz nu s-a supus. I-a ucis pe soli și le-a expus capetele la Bab Zuweila. În logica acelor vremuri, actul era ireversibil. Rupea orice punte și transforma conflictul într-o confruntare decisivă.

Moartea lui Möngke și clipa de care a profitat Qutuz

Apoi a intervenit schimbarea pe care nimeni din Cairo nu o putea produce, dar pe care Qutuz a știut să o folosească. Möngke Han a murit în timpul unei campanii în China. Dintr-odată, centrul de greutate al lumii mongole s-a mutat. Hulagu și alți mongoli de frunte au fost obligați să se întoarcă acasă pentru stabilirea succesiunii. Un potențial Mare Han, Hulagu nu putea lipsi.

Consecința militară a fost decisivă. Hulagu a luat cu el cea mai mare parte a armatei și a lăsat la vest de Eufrat doar o forță mult mai mică, de una sau două tumene, adică 10.000-20.000 de trupe, sub comanda generalului său Kitbuqa Noyan. Sursa engleză vorbește despre aproximativ 10.000 de oameni și menționează și trupe vasale; cert este că puterea mongolă din teren nu mai era aceeași care zdrobise marile capitale ale Orientului.

Qutuz a înțeles imediat semnificația momentului. După ce a primit vestea plecării lui Hulagu, a mobilizat o armată numeroasă la Cairo și a pornit spre Palestina. La acea vreme era aliat cu mamelucul Baybars, care alesese să se alieze cu Qutuz în fața unui inamic mai puternic, după capturarea Damascului de către mongoli.

Și drumul spre nord a arătat cât de tulbure devenise echilibrul politic din regiune. Mongolii încercaseră să formeze o alianță franco-mongolă sau cel puțin să obțină supunerea rămășițelor Regatului Cruciat al Ierusalimului, centrat în Acra, dar Papa Alexandru al IV-lea a interzis acest lucru. Relațiile dintre franci și mongoli se înrăutățiseră și din cauza unui incident provocat de Iulian de Sidon, care a dus la moartea unuia dintre nepoții lui Kitbuqa; acesta, furios, a prădat Sidonul.

Când mamelucii au căutat ajutor militar împotriva mongolilor, baronii de Acra au judecat amenințarea imediată. Deși mamelucii erau inamicii tradiționali ai francilor, cruciații au ales neutralitatea prudentă între cele două puteri. Mai mult, au acceptat ca armata egipteană să mărșăluiască spre nord prin teritoriile cruciate fără a fi atacată și i-au permis chiar să își ridice tabăra în apropiere de Acra. În relatarea engleză apare și faptul că au furnizat provizii armatei lui Qutuz, cât timp aceasta a fost cantonată pe câmpia Acrei.

Această neutralitate a contat. Ea l-a scutit pe Qutuz de teama unei lovituri din spate și i-a deschis calea cea mai practică spre interior. Când au venit veștile că mongolii au traversat Râul Iordan, sultanul și-a condus trupele spre sud-est, spre Ain Jalut.

Capcana din dealuri

Locul luptei a favorizat planul mamelucilor. Ain Jalut era lângă un izvor, în sud-estul Galileii, în Valea Jezreelului. Sursele insistă asupra unui fapt esențial: mamelucii cunoșteau terenul. Qutuz a folosit tocmai acest avantaj. A ascuns grosul forțelor în dealuri și a lăsat în față o forță mai mică, condusă de Baybars, menită să atragă armata lui Kitbuqa.

Mongolii au fost cei dintâi care au avansat. Forța lor cuprindea și trupe din Regatul Georgiei și aproximativ 500 de soldați din Regatul Armean al Ciliciei, ambele supuse autorității mongole. Potrivit sursei engleze, din armata lui Kitbuqa făceau parte și contingente ale unor prinți ayyubizi și alte trupe locale, însă miezul confruntării rămâne același: o forță mongolă redusă, dar experimentată, în fața unei armate mameluce care alesese terenul și momentul.

Lupta a durat mai multe ore. Baybars a folosit în mod repetat tactici de tip „lovește și fugi”, menite să provoace trupele mongole și, în același timp, să păstreze intactă partea principală a forțelor mameluce. Nu era doar o hărțuire. Era construcția lentă a unei capcane.

La un moment dat, mongolii au lansat un nou asalt greu. Baybars, despre care se spune că ar fi plănuit strategia generală a bătăliei, și-a retras oamenii în mod deliberat. A fost o retragere falsă. Mongolii au fost atrași în dealuri, acolo unde restul trupelor mameluce stăteau ascunse printre copaci.

Kitbuqa a greșit tocmai în clipa în care trebuia să bănuiască înșelătoria. Iritat de retragerile continue ale lui Baybars și ale oamenilor săi, a ales să înainteze cu toate trupele pe urmele adversarului. Când mongolii au ajuns în înălțimi, mamelucii au ieșit din ascunzători. Au început să tragă cu săgeți și să atace cu cavaleria. Dintr-odată, armata lui Kitbuqa era lovită din toate părțile.

Aici s-a frânt logica invincibilității mongole. Nu pentru că mongolii n-ar fi luptat cu înverșunare, ci tocmai pentru că, în plină presiune, spațiul lor de manevră fusese tăiat. Forța lor principală, cavaleria, fusese atrasă într-o configurație de teren și de luptă care îi răpea inițiativa.

Strigătul lui Qutuz

Bătălia nu s-a încheiat imediat. Armata mongolă a luptat „foarte feroce și foarte agresiv” ca să iasă din încercuire. Presiunea a fost atât de mare încât, la un moment dat, aripa stângă a armatei mameluce era aproape complet distrusă de mongolii care căutau o cale de scăpare.

Qutuz privea lupta de la o anumită distanță, împreună cu legiunea sa privată. Când a văzut cât de gravă devenise situația, a făcut un gest care a rămas în miezul poveștii acestei bătălii. Și-a scos coiful militar, pentru ca războinicii săi să-l poată recunoaște. Apoi a alergat spre câmpul de luptă strigând „wa islamah!”, adică „Oh, islamul meu!”. Sursa engleză mai păstrează și o formulă mai amplă, repetată de trei ori: „O Islam! O Allah grant your servant Qutuz a victory against these Mongols”.

Nu era un simplu gest de curaj personal. Într-o luptă care se clătina, Qutuz trebuia să refacă ordinea morală a armatei sale înainte ca ordinea tactică să se prăbușească. A înaintat spre partea slăbită, urmat de propriile trupe. Acest moment a contat fiindcă a împiedicat ruptura decisivă.

Mongolii au fost împinși înapoi și au fugit spre Beit She’an, menționat și ca Bisan în sursa engleză, urmăriți de forțele lui Qutuz. Dar nici acum lupta nu era hotărâtă. Mongolii au reușit să se reorganizeze și să revină pe câmpul de luptă, lansând un contraatac de succes. Numai că balanța se înclina deja în favoarea mamelucilor. Dețineau avantajul geografic și psihologic. O parte dintre trupele mongole au fost în cele din urmă silite să se retragă.

Când bătălia s-a încheiat, rezultatul era limpede. Cavaleria grea mamelucă făcuse ceva ce până atunci nu reușise nimeni: îi învinsese pe mongoli în luptă. Kitbuqa și aproape toată armata mongolă rămasă în regiune au pierit.

Sursele mai păstrează un detaliu important, disputat în istoriografie, dar prezent în textul de bază: Ain Jalut este considerată cea mai veche confruntare cunoscută în care au fost folosite tunuri de mână explozive, numite midfa în arabă. Acestea ar fi fost folosite de mamelucii egipteni pentru a speria caii mongoli și cavaleria și pentru a provoca dezordine în rânduri. Sursa engleză arată însă că această interpretare este contestată de alți istorici. Ceea ce se poate spune sigur, pe baza surselor oferite aici, este că bătălia a fost asociată în tradiția istorică arabă cu o asemenea folosire timpurie a armelor cu pulbere.

Victoria care a schimbat imediat stăpânii Siriei

Urmările au început aproape imediat. După vestea înfrângerii de la Ain Jalut, Hulagu a ordonat executarea ultimului emir ayyubid din Alep și Damasc, An-Nasir Yusuf, și a fratelui său, aflați în captivitate. Dar, pe teren, inițiativa trecuse în mâinile mamelucilor. La cinci zile după Ain Jalut, ei au capturat Damascul, iar în decurs de o lună și Alepul.

Drumul victoriei spre Cairo a adus însă o nouă ruptură. Qutuz a fost asasinat de câțiva emiri într-o conspirație condusă de Baybars. Baybars a devenit noul sultan. Succesorii săi aveau să captureze ultimul stat cruciat din Țara Sfântă în 1291.

Sursa engleză adaugă că emirii ayyubizi locali, supuși acum sultanatului mameluc, au învins apoi o altă forță mongolă de 6.000 la Homs, fapt care a pus capăt primei expediții mongole în Siria. Dar sensul mai adânc al victoriei de la Ain Jalut nu stă doar în aceste succese imediate. El stă în faptul că Hulagu nu a mai putut arunca întreaga putere a lumii sale asupra Egiptului, exact atunci când ar fi vrut să răzbune înfrângerea.

De ce Ain Jalut a rămas un prag al istoriei

Conflictul din interiorul lumii mongole a împiedicat revanșa rapidă. Berke Han, hanul Hoardei de Aur, se convertise la islam și privea cu groază distrugerea Califatului Abbasid de către vărul său Hulagu. Istoricul musulman Rashid-al-Din Hamadani păstrează mesajul prin care Berke îl condamna pe Hulagu pentru atacul asupra Bagdadului: „El (Hulagu) a prădat toate orașele musulmanilor și a provocat moartea califului. Cu ajutorul lui Dumnezeu îl voi trage la răspundere pentru vărsarea de sânge nevinovat.”

Mamelucii au aflat prin spioni că Berke era musulman și deloc atașat de vărul său. Au avut grijă să își cultive relațiile cu el și cu hanatul său. După stabilirea succesiunii mongole, cu Kublai ca ultim Mare Han, Hulagu a revenit în teritoriile sale în 1262 și și-a strâns armatele pentru a-i ataca pe mameluci și a răzbuna Ain Jalut. Numai că Berke a lansat raiduri care l-au tras pe Hulagu spre nord, departe de Levant. În 1263, Hulagu a suferit o înfrângere severă într-o tentativă de invazie la nordul Caucazului. Acesta a fost primul război deschis între mongoli și un semn al sfârșitului imperiului unit.

Hulagu a reușit apoi să trimită doar o armată mică împotriva mamelucilor. Sursa română notează că această forță a fost învinsă. Sursa engleză precizează că era vorba de două tumene trimise în singura încercare a lui Hulagu de a-i ataca pe mameluci la Alep, în decembrie 1260; trupele au masacrat un mare număr de musulmani în represalii pentru moartea lui Kitbuqa, dar după două săptămâni n-au mai putut avansa și au fost nevoite să se retragă. Hulagu a murit în 1265 și a fost urmat de fiul său Abaqa.

Ain Jalut a rămas, astfel, mai mult decât o bătălie câștigată prin teren bine ales și comandă energică. A fost punctul în care o forță care părea imposibil de oprit a întâlnit un adversar capabil să combine oportunitatea politică, alegerea drumului, neutralizarea unui al treilea actor, folosirea terenului și rezistența în clipa critică. De aceea lupta este reprezentată de numeroși istorici drept o bătălie de epocă: primul mare stop al înaintării mongole și momentul în care expansiunea lor spre acel capăt al lumii a fost frântă în mod durabil.

În istoria Orientului Apropiat, puține zile au avut o asemenea densitate. O moarte în China a golit frontul din Siria. Un sultan din Cairo a înțeles repede. Un general a întins o capcană în dealuri. O aripă aproape s-a prăbușit. Un conducător și-a scos coiful și a alergat în luptă. Iar la capătul acelei zile de 3 septembrie 1260, la Ain Jalut, mongolii nu mai înaintau.