Dinastia Rurik și lumea pe care a ținut-o laolaltă mai bine de șapte secole

Pe la mijlocul secolului al XII-lea, lumea care fusese numită mai târziu Rusia Kieveană nu mai stătea sub o singură mână. Se desfăcea în cnezate independente, fiecare cu propriul centru de putere, fiecare condus de un membru al aceleiași case. Aici stă miezul istoriei dinastiei Rurik: nu doar într-un început așezat de tradiție în anul 862, la Novgorod, ci în felul în care o familie a rămas prezentă, ramură după ramură, de la Kiev la Galiția și Volînia, de la Vladimir-Suzdal la Moscova, până când ultimul ei țar, Fiodor I, a murit în 1598 și a lăsat în urmă o țară intrată în „timpurile tulburi”.

Dinastia Rurik a fost dinastia domnitoare în Rusia Kieveană, în cnezatele succesoare ale acesteia, în Cnezatul Galiției-Volînia, în Vladimir-Suzdal, în Marele Cnezat al Moscovei și în Țaratul Rusiei. Ca linie conducătoare, a rezistat 21 de generații în succesiune pe linie bărbătească, de la Rurik la Fiodor I al Rusiei, adică mai bine de 700 de ani. Tocmai această durată a făcut din ea una dintre cele mai vechi case regale ale Europei.

Dar longevitatea nu a însemnat simplitate. Originea sa rămâne neclară. Tradiția o leagă de varegul Rurik, iar apartenența sa la varegii cunoscuți și ca ruși a rămas subiect de dispută între istorici. De aici înainte, povestea nu curge ca o genealogie liniară, ci ca o luptă continuă pentru ordine, moștenire și legitimitate.

Chemarea care a întemeiat o tradiție

Potrivit Cronicii vremurilor trecute, începutul a venit din dezordine. Populațiile care plăteau tribut varegilor i-au alungat „dincolo de mare” și au încercat să se conducă singure. N-a ieșit ordine, ci conflict. „Trib se ridica împotriva altui trib”, iar războiul dintre ei i-a împins către o soluție radicală: să cheme un prinț care să-i conducă și să-i judece „după Lege”.

Cronica spune că au trecut marea către varegii ruși și au chemat trei frați. Cel mai mare, Rurik, s-a așezat la Novgorod; Sineus, la Beloozero; Truvor, la Izborsk. Din pricina acestor varegi, spune aceeași tradiție, ținutul Novgorodului a ajuns să fie cunoscut drept pământul Rusiei. În această narațiune, Rurik și frații săi au fondat statul pe care istoricii aveau să-l numească mai târziu „Rusia Kieveană”.

Sursele lasă însă loc pentru prudență. Originea rușilor este neclară, chiar dacă au fost observate influențe scandinave și slave. În cercetarea modernă, Rurik însuși este considerat de unii istorici un personaj legendar, mitic, poate chiar în întregime fictiv. O dificultate importantă este că nicio sursă kieveană anterioară Cronicii vremurilor trecute, alcătuită la începutul secolului al XII-lea, nu-l cunoaște pe Rurik. În mod obișnuit, când sursele mai vechi urmăreau originea cnejilor de la Kiev, se opreau la Igor. Chiar și legătura dintre Rurik, Oleg și Igor, așa cum apare în cronici, a fost socotită de istorici drept fragilă.

Mai mult, înainte de mijlocul secolului al XV-lea, nicio sursă istorică nu afirmă că Rurik a întemeiat o dinastie. Abia în secolul al XVI-lea, oameni ai Bisericii din Rusia au dezvoltat o tradiție explicită potrivit căreia casa domnitoare a Moscovei făcea parte dintr-o „dinastie Rurik”. Un istoric a arătat că această construcție a servit la întărirea statului dinastic moscovit. Cu alte cuvinte, încă de la început, povestea dinastiei Rurik a fost și o poveste despre felul în care se construiește legitimitatea.

O țară mare și bogată, dar fără ordine

Dinastia s-a născut, în tradiție, dintr-o chemare la ordine. Dar lumea pe care a stăpânit-o n-a fost niciodată un bloc compact. Un istoric a formulat limpede această realitate: elita conducătoare a încercat să impună noțiunea integratoare de russkaia zemlia, „pământul rus”, și ideea unificatoare a unui „popor rus”. Numai că Rusia Kieveană „nu a fost niciodată cu adevărat o structură politică unificată”. Era un conglomerat slab legat, eterogen, de ținuturi și orașe, locuite de triburi și grupuri de populație ale căror loialități erau în primul rând teritoriale.

Aceasta explică de ce, până la mijlocul secolului al XII-lea, Rusia Kieveană s-a dezintegrat în cnezate independente. Fiecare era condus de o ramură a casei Rurik. Dinastia a urmat reguli de succesiune complicate, iar după moartea lui Iaroslav cel Înțelept, în 1054, a trecut printr-o mare schismă. S-a împărțit în trei ramuri, întemeiate pe descendența din trei mari cneji succesivi: Iziaslav, Sviatoslav și Vsevolod.

Din această rupere au ieșit subdinastii care au condus state mai mici. Linia lui Vsevolod a ajuns să fie cunoscută drept Monomahovicii și a devenit predominantă. Linia lui Sviatoslav a fost cunoscută mai târziu ca Olegovici și a revendicat adesea pământurile Cernigovului și Severiei. Izyaslavychii din Turov și Volînia au fost în cele din urmă înlocuiți de o ramură monomahovici.

În secolul al X-lea, Consiliul de la Liubech a adus modificări regulilor de succesiune și a împărțit Rutenia în mai multe cnezate autonome cu drepturi egale de a obține tronul Kievului. Acest fapt nu a simplificat lucrurile. A făcut, dimpotrivă, vizibil un adevăr care avea să urmărească toată istoria dinastiei: aceeași casă era suficient de puternică pentru a pretinde moștenirea întregii Rusii, dar prea ramificată pentru a o ține în permanență sub o singură autoritate.

Apusul din Galiția și Volînia

În vest, o altă ramură a dinastiei a încercat să dea coerență unei lumi aflate sub presiune. Romanovicii au condus teritoriile din sud-vest, unificate de Roman cel Mare și de fiul său Daniel. Acesta din urmă a fost încoronat în 1253 de papa Inocențiu al IV-lea ca rege al Ruteniei. Linia mai veche a Monomahovicilor care stăpânise Volînia a ajuns astfel să poarte și coroana Galiției și Volîniei.

Dar puterea lor a avut capăt. În Galiția și Volînia, membrii dinastiei Rurik au condus până în 1323. Ultimii doi au fost frații Andrei și Lev al II-lea, care au domnit împreună și au încercat să respingă incursiunile mongole. Sursele îi arată într-un moment de mare încordare: ei nu apărau doar un tron, ci și o frontieră. Moartea lor a fost percepută imediat ca o pierdere cu urmări mai largi.

„Ultimii doi regi ruteni, care au fost paveze de nădejde ale Poloniei împotriva tătarilor, au părăsit această lume, iar după moartea lor, Polonia se află sub amenințarea directă a tătarilor”.

Așa îi descria regelui polonez Władysław I într-o scrisoare către Papă. Formula spune mult. În ochii vecinilor, cei doi nu erau doar suverani ai unei țări, ci un scut. Căderea lor a lăsat gol un loc strategic, iar Galiția-Volînia a fost în cele din urmă anexată de Polonia și Lituania.

Totuși, dispariția rolului conducător nu a însemnat și ieșirea din istorie. Membrii familiei Rurik au continuat să joace un rol important în Marele Ducat al Lituaniei și mai târziu în Uniunea statală polono-lituaniană. Cea mai cunoscută este familia Ostrogski, care a deținut funcții importante, între care aceea de Mare Hatman al Lituaniei, și s-a străduit să păstreze limba ruteană și ortodoxia răsăriteană în această parte a Europei. Chiar lipsită de tron, dinastia continua să însemne influență, prestigiu și memorie politică.

Drumul spre Moscova

Dacă în vest povestea a mers spre stingere politică, în nord și nord-est ea a mers spre concentrare de putere. Acolo, cnejii din ramura moscovită au purtat, spre sfârșitul secolului al XV-lea, o luptă aprigă pentru supremație între statele slave medievale. Teritoriile nordice și nord-estice au fost unificate de Daniilovicii Moscovei. Din această linie se ridică figura lui Ivan al III-lea, care, până în secolul al XV-lea, a aruncat de pe umeri controlul Hoardei de Aur și și-a asumat titlul de „suveran al întregii Rusii”.

Rădăcinile acestei ramuri coboară în arborele mare al dinastiei. Iuri Dolgoruki, considerat întemeietorul Moscovei, a dat naștere Iurievicilor. Fiul său, Vsevolod Cuib Mare, a fost cneaz de Vladimir-Suzdal, stat precursor al Marelui Cnezat al Moscovei și, mai târziu, al Imperiului Rus. Din Iaroslav al II-lea de Vladimir se trage Alexandru Nevski, iar din fiul acestuia, Daniil al Moscovei, s-a născut casa conducătoare a Moscovei, care a domnit până la sfârșitul secolului al XVI-lea.

A fost marele transfer al centrului de greutate. Dinastia care își legase numele de Kiev se refăcea acum în jurul Moscovei. Odată cu domnia lui Ivan cel Groaznic, ramura moscovită a început să folosească titlul de „Țar al întregii Rusii”, iar cnezatul și-a schimbat numele în Țaratul Rusiei. Gestul nu a fost doar o schimbare de titulatură. El a formulat o pretenție: aceea că Moscova nu era un stat între altele, ci moștenitoarea întregii Rusii.

Aici se vede clar de ce dinastia Rurik a contat atât de mult. Ea a oferit Moscovei un fir de continuitate. Într-o lume spartă în ramuri, cnezate și moșteniri concurente, numele vechi al casei domnitoare a servit drept temelie pentru o nouă centralizare.

Anul 1598 și golul lăsat de ultimul țar

Dinastia Rurik s-a stins în Rusia odată cu moartea țarului Fiodor I, în 1598. După mai bine de 700 de ani de succesiune pe linie bărbătească, sfârșitul a venit nu printr-o înfrângere hotărâtoare, ci prin dispariția ultimului reprezentant al liniei conducătoare. Puterea nu s-a transferat firesc. S-a deschis un gol.

Urma să fie umplut de una dintre cele mai neliniștite perioade din istoria rusă, cunoscută drept „timpurile tulburi”, care au durat până în 1613. Faptul singur spune cât de mult se sprijinise ordinea politică pe continuitatea unei case. Când această continuitate s-a rupt, nu s-a schimbat doar numele unei dinastii, ci s-a clătinat însăși ideea autorității legitime.

Sursele arată că dinastia a fost pentru scurt timp reînviată în persoana lui Vasili al IV-lea al Rusiei, un descendent al liniei Șuiski din dinastia Rurik, dar acesta a murit fără urmași. În 1613, pe tron a urcat Mihail I al Rusiei, întemeietorul dinastiei Romanov, care avea să conducă până în 1762 și, ca Holstein-Gottorp-Romanov, până la revoluțiile din 1917.

Și totuși ruptura nu a fost absolută. Tatăl țarului Mihail, patriarhul Filaret al Moscovei, cobora din dinastia Rurik pe linie feminină. Mama lui, Evdochia Gorbatâia-Șuiskaia, era o prințesă Rurikidă din ramura Șuiski. Până și prima soție a lui Mihail, Maria Dolgorukova, era de sânge Rurikid, deși căsătoria lor nu a dat copii. Chiar atunci când dinastia Romanov a preluat tronul, moștenirea Rurik nu dispăruse din țesătura elitei conducătoare. Se schimbase casa domnitoare, nu și prestigiul genealogiei.

Moștenirea care nu s-a închis

După căderea ei de pe tron, dinastia Rurik nu a rămas doar un subiect pentru genealogii. Ea a devenit obiectul unei dispute istorice mai largi: cine moștenește Rusia Kieveană? Istoricii ruși și ucraineni au dezbătut vreme îndelungată această moștenire. Viziunea rusă a văzut în Cnezatul Moscovei, condus de Rurikizi, singurul moștenitor al civilizației Rusiei Kievene, sprijinindu-se în mare măsură pe argumente religios-bisericești și istorice. Viziunea ucraineană a pus accentul pe continuitatea de la Rusia Kieveană la Regatul Ruteniei, la Lituania-Rutenia și la Hatmanatul Cazac, folosind mai ales argumente teritoriale, etnodemografice, sociale și instituționale.

Disputa spune ceva esențial despre această dinastie. Ea a fost mai mult decât o familie domnitoare. A fost un limbaj al continuității, un argument de legitimitate și un simbol prin care puteri diferite au încercat să lege prezentul lor de un trecut prestigios.

În același timp, dinastia nu aparține numai trecutului îndepărtat. Există și astăzi ramuri considerate existente, precum casele Șahovskoi, Gagarin și Lobanov-Rostovski. Reprezentanții lor menționați în surse sunt prințul Dmitri Mihailovici Șahovskoi, născut în 1934, prințul Dmitri Andreevici Gagarin, născut tot în 1934, și prințul Nikita Lobanov-Rostovski, născut în 1935. Toți trei țin de ramura Monomahovicilor.

Această supraviețuire a unor ramuri arată că sfârșitul dinastiei din 1598 a fost sfârșitul unei domnii, nu al unei descendențe. De la Novgorodul tradiției până la Moscova țarilor, de la cnezatele răzlețite la pretenția de a fi „ai întregii Rusii”, dinastia Rurik a lăsat în urmă mai mult decât o listă de suverani. A lăsat o hartă a puterii în Europa de Est, o memorie concurată și un nume care a continuat să dea sens, secole la rând, ideii de moștenire politică.