Politica externă a lui Mircea cel Bătrân și jocul dintre Ungaria, Polonia și otomani

Ilustrație de epocă (Istoria)

În toamna lui 1394, Baiazid I a intrat în Țara Românească. Miza era uriașă. La Dunăre apăruse o putere nouă și foarte puternică, iar spațiul românesc fusese împins într-o dispută politică și militară care îl depășea. Bătălia decisivă s-a dat la Rovine și s-a încheiat cu succesul militar al lui Mircea cel Bătrân. Dar victoria de pe câmpul de luptă nu i-a adus liniștea. Dimpotrivă. În ciuda izbânzii, Mircea a fost alungat de pe tron de Vlad, numit de istorici Vlad Uzurpatorul. Pentru Țara Românească, acesta a fost un prag. Era primul caz în care domnul țării era schimbat prin intervenția turcilor. Ceea ce atunci a părut o criză avea să devină, în deceniile următoare, un obicei permanent.

Aici stă nodul politicii externe a lui Mircea cel Bătrân. Nu într-o singură alianță și nici într-o singură bătălie, ci în nevoia de a manevra între trei puteri care se aflau ele însele în conflict: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman. Mircea a trebuit să schimbe direcția, să accepte uneori ceea ce mai înainte respinsese, să caute sprijin acolo unde cu puțin timp înainte vedea o amenințare. Politica lui externă a fost, în esență, arta de a păstra cât se putea independența țării într-o lume în care hotărârile se luau sub presiunea armelor.

La intrarea otomanilor în joc

Secolul al XIV-lea a schimbat statutul politic și juridic al Țărilor Române în relațiile internaționale. Intrarea lor în sfera de interes și influență a Imperiului Otoman a însemnat antrenarea spațiului românesc într-o confruntare regională între Ungaria, Polonia și Poartă. Înainte, disputele care apăsaseră existența statală a românilor fuseseră legate de Ungaria, Polonia și Hoarda de Aur. Acum, odată cu stabilirea hotarelor Imperiului Otoman la Dunăre, sud-estul Europei căpăta un actor nou.

Primele contacte româno-turce fuseseră în principal militare și de intensitate redusă. În timpul lui Vladislav Vlaicu, probabil în 1369, steaguri românești au luptat împreună cu cele maghiare împotriva turcilor aliați cu bulgarii, în sudul Dunării. Apoi ar fi urmat o perioadă de negocieri și chiar de posibile alianțe antimaghiare, de vreme ce în 1374 domnul român era acuzat de boieri trădători că ar fi încheiat o înțelegere cu turcii împotriva Ungariei. Deocamdată însă, între Țara Românească și Poartă se aflau statele bulgărești, care aveau rol de state-tampon.

În timpul lui Mircea cel Bătrân, această distanță s-a micșorat. Intensitatea raporturilor dintre turci și români a crescut sensibil. Mircea s-a confruntat încă de la începutul domniei cu presiunea politică a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Tocmai de aici a pornit una dintre marile sale opțiuni diplomatice.

Alianța cu Polonia împotriva Ungariei

Pentru a contracara pretențiile de suzeranitate ale regelui maghiar, moștenite de la predecesorii săi, Mircea a continuat politica de independență a înaintașilor și a încheiat în 1389 un tratat de alianță defensivă cu regele Poloniei. Contextul îi era favorabil. Regele Poloniei, Vladislav Jagello, și regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, își ridicau reciproc pretenții asupra coroanei celuilalt, ca moștenitori ai lui Ludovic cel Mare. Între cele două state exista o situație conflictuală care avea să dureze câteva decenii.

Tratatul din 1389 spune mult despre poziția pe care Mircea voia să o apere. El era încheiat de pe poziții egale, ca între doi suverani. Principala prevedere era sprijinul reciproc obligatoriu împotriva dușmanului comun, regele Ungariei. În privința altor inamici, ajutorul era lăsat la latitudinea fiecărei părți. Nu era, așadar, un act de supunere, ci o alianță menită să țină piept unei presiuni politice precise.

Numai că între timp și pericolul otoman creștea. Mircea s-a întâlnit cu otomanii și în încercarea sa de a-și extinde autoritatea între Dunăre și Marea Neagră. Așezarea turcilor la Dunăre a deschis drumul expedițiilor de jaf ale achingiilor, care încep deja în 1390. Presiunea otomană l-a făcut pe țarul bulgar de la Târnovo să se supună regelui maghiar. Fără să poată schimba mersul lucrurilor, gestul său a oferit totuși un model politic pe care Mircea avea să-l urmeze curând, silit de împrejurări.

Rovine și prețul victoriei

Invazia lui Baiazid I din toamna anului 1394 a arătat cât de repede se putea schimba situația. La Rovine, Mircea a obținut succesul militar. Dar succesul nu a închis criza, ci a deschis-o. Vlad Uzurpatorul l-a înlăturat de pe tron, cu sprijinul turcilor. Pentru politica externă a Țării Românești era o lecție dură: în fața Imperiului Otoman, o victorie de moment nu era suficientă dacă nu era dublată de un sprijin politic puternic.

De aceea, în martie 1395, Mircea și-a schimbat radical opțiunile politice și a depus omagiul față de Sigismund de Luxemburg. Omagiul a fost dublat de un tratat defensiv împotriva turcilor. Regele Ungariei tocmai fusese înfrânt în iarnă în Moldova, unde încercase să îl supună pe Ștefan I al Moldovei, dar acest eșec nu l-a făcut să abandoneze. Dimpotrivă, Sigismund a construit o strategie antiotomană, în condițiile pregătirii unei mari cruciade.

Mai întâi a trimis un corp expediționar pentru a-l reînscăuna pe Mircea. Campania a eșuat, din cauza subestimării adversarului. Apoi, în iulie-august 1395, regele a venit personal în Țara Românească, în fruntea unei oști maghiare, și l-a repus pe tron pe Mircea. Numai că această repunere nu a fost definitivă. După câteva luni, Vlad a fost reînscăunat de turci.

În acel moment, lupta pentru Țara Românească nu se mai purta doar între doi pretendenți, ci între două sisteme de putere. Vlad a refuzat propunerile suzerano-vasalice ale lui Sigismund, care era dispus să îl sacrifice pe Mircea, și a depus omagiul prin delegați față de regele Poloniei. Diferența față de actul lui Mircea din 1389 era fundamentală. Dacă atunci Mircea și Vladislav Jagello fuseseră doi parteneri egali, Vlad devenea vasal al regelui polon. Mai mult, el îi recunoștea pe Vladislav și Hedviga drept regi ai Ungariei și moștenitori legali ai coroanei lui Ludovic.

După Nicopole, un nou echilibru al dependenței

Cruciada de la Nicopole din 25 septembrie 1396 a fost prima mare bătălie între forțele creștine și otomani și deschide seria cruciadelor târzii antiotomane. Eșecul creștinilor a întărit poziția lui Vlad în Țara Românească. Mircea nu a putut să asigure întoarcerea lui Sigismund prin țară. Drumul era nesigur, iar regele s-a întors în Ungaria pe o rută ocolită, cu corabia pe Dunăre, apoi pe mare până la Constantinopol, ocolind peninsula Balcanică, pentru a ajunge după câteva luni pe coasta Adriaticii.

Poziția lui Mircea a fost nefavorabilă în această perioadă. Probabil a stat în posesiunile sale ardelene, fie în Făgăraș, fie în cetatea Bologa de lângă Cluj. Schimbarea a venit în iarna 1396-1397, când, după întoarcerea în Transilvania, voievodul Știbor a mobilizat o nouă oaste, a intrat în Țara Românească, l-a capturat pe Vlad Uzurpatorul și l-a înscăunat pe Mircea.

În acest context politic și militar, acceptarea suzeranității regelui maghiar devenea evidentă. Și Sigismund își schimbase radical viziunea asupra relațiilor cu otomanii. După insuccesul de la Nicopole, pe plan intern a luat măsuri de organizare a armatei, cu ocazia dietei de la Timișoara. Pe plan extern a construit un sistem de state-tampon între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman, format din Țara Românească, Serbia și Bosnia.

În noua politică defensivă a regelui maghiar, aceste state trebuiau să oprească sau măcar să încetinească atacul turcilor asupra Ungariei, pentru a da timp mobilizării oastei maghiare. Fidelitatea principilor din statele-tampon era garantată, cel puțin teoretic, prin depunerea omagiului față de rege. În schimb, regele își asuma rolul de protector și oferea feude importante în teritoriul Ungariei. Domnii români fideli stăpâneau Țara Făgărașului și Țara Amlașului, iar aceste posesiuni erau stăpânite pro honore, adică temporar și condiționat de credința față de rege.

Pentru Mircea, aceasta nu era o soluție ideală, ci una impusă de raportul de forțe. Țara Românească era necesară Ungariei ca avanpost defensiv, iar Mircea avea nevoie de sprijinul Ungariei pentru a rezista presiunii otomane.

Duplicitatea diplomatică și anii de glorie

După 1400, Sigismund s-a implicat tot mai mult în problemele politice europene. Interesul pentru alte coroane, pentru problemele Bisericii și pentru lupta contra ereziilor i-a captat atenția, iar regele a revenit la granița sudică doar în momentele de criză cu turcii. Între 1401 și 1403 s-a confruntat și cu o gravă criză internă, provocată de rebeliunea unei partide nobiliare care îi contesta autoritatea.

În aceste condiții, Mircea a văzut o fereastră. Profitând de rebeliunea nobiliară din Ungaria și de scăderea autorității regelui, el a încheiat în secret, în 1403, un nou tratat defensiv cu regele polon împotriva regelui maghiar. Mișcarea arată bine elasticitatea politicii sale externe. Mircea nu rupsese definitiv cu Ungaria din principiu și nici nu se legase pentru totdeauna de Polonia. El căuta, de fiecare dată, sprijinul care îi putea lărgi spațiul de manevră.

Acest joc diplomatic a fost posibil și pentru că, pentru moment, pericolul otoman se îndepărtase. În 1402, Baiazid fusese capturat la Ankara de trupele mongole ale lui Timur Lenk. Deceniul următor a însemnat epoca de glorie a lui Mircea și afirmarea lui pe plan internațional. El s-a implicat în luptele pretendenților pentru tronul otoman și și-a extins autoritatea asupra Dobrogei, se pare chiar cu ajutorul trupelor maghiare trimise de Sigismund.

În 1406, Mircea a confirmat omagiul la întâlnirea cu regele maghiar de la Tismana. Curând însă a declinat această relație de vasalitate, încurajat de evoluțiile internaționale favorabile. Înrăutățirea relațiilor dintre cei doi este dovedită de faptul că după 1407 banatul de Severin era dat spre administrare unui demnitar maghiar, fiind luat de la Mircea.

În același timp, voievodul român l-a sprijinit la tronul otoman pe Musa Celebi. În vreme ce trupe românești se aflau în sudul Dunării pentru a-l ajuta să ocupe tronul, Mircea se confrunta acasă cu presiunea militară și politică a lui Sigismund. Din nou, el a răspuns printr-o alianță cu Polonia. În 1410 a încheiat un nou tratat cu regele polon. Acordul era formulat împotriva inamicului comun, regele maghiar, și marchează independența absolută a lui Mircea în acei ani.

Lublin, trădarea aliatului și întoarcerea presiunii otomane

Epoca aceasta nu a durat. Încheierea păcii și a unui tratat la Lublin, în 1412, între regele maghiar și cel polon a marcat sfârșitul independenței lui Mircea. Aliatul polon l-a trădat. Acordul maghiaro-polon prevedea, printre altele, delimitarea sferelor de influență, iar Țara Românească a rămas în sfera de influență a lui Sigismund.

Recunoașterea suzeranității de către Mircea este dovedită de primirea cetății Bran la scurt timp după înțelegerile polono-maghiare și de confirmarea privilegiilor comerciale ale brașovenilor. Semnul politic era limpede. Spațiul de manevră se îngustase din nou.

Relațiile lui Mircea cu Sigismund au continuat să evolueze în funcție de pericolul otoman. În anii 1415-1416, în paralel cu tratative de armistițiu cu noul sultan, Mehmed I, regele și domnul român au sprijinit un contracandidat, pe Mustafa. Trupe româno-maghiare au încercat să îl impună ca sultan. Era o încercare de a controla din afară echilibrul de putere de la sudul Dunării. A eșuat.

Eșecul l-a costat pe Mircea. În primăvara lui 1417, sultanul Mehmed I a atacat. Trupele turcești au reocupat Dobrogea și au intrat în Țara Românească. Potrivit cronicilor turcești, în urma acestei intervenții Mircea a fost nevoit să accepte plata unui tribut anual și a promis să își trimită fiul ca ostatic la Poartă și să îl sprijine pe sultan în campaniile militare.

La scurt timp, o oaste din Transilvania a încercat să îl readucă pe domnul român în sfera de influență a regelui maghiar. Moartea lui Mircea, în ianuarie 1418, a lăsat țara sub presiunea a două puteri cu pretenții suzerane, Regatul Ungariei și Imperiul Otoman.

Aceasta a fost linia de forță a politicii sale externe. Între Polonia, Ungaria și Poartă, Mircea a căutat mereu o margine de autonomie. A făcut alianțe de pe poziții egale când a putut. A depus omagiu când a fost silit. A folosit rivalitățile dintre vecini și a intervenit în crizele otomane atunci când acestea i-au oferit șansa de a întări poziția țării. Dar aceeași politică, energică și schimbătoare, arată și limitele timpului său. Țara Românească intrase într-o lume în care marile puteri puteau schimba domni, împărți sfere de influență și transforma o victorie militară într-o înfrângere politică. Mircea cel Bătrân a rămas unul dintre cei care au încercat să opună acestei lumi nu izolarea, ci jocul diplomatic dus până la capăt.