Cum a ajuns Elisabeta de Wied prima regină a României

Carmen Sylva, 1904. Imagine: autor necunoscut, domeniu public, via Wikimedia Commons

În 1877, România era încă un principat aflat sub tutela Imperiului Otoman, iar Elisabeta nu era încă regină. Războiul de Independență i-a dat însă un rol care depășea ceremonialul curții. A înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire, a procurat medicamente și s-a dedicat răniților. În jurul ei, doamnele din înalta societate au fost chemate să strângă fonduri și să gestioneze acțiuni caritabile.

Patru ani mai târziu, după recunoașterea României ca regat, principesa venită din Germania devenea prima regină a țării. Drumul până la coroană fusese deschis de o căsătorie dinastică. Felul în care Elisabeta și-a folosit poziția avea însă să-i dea domniei o amprentă proprie.

Copilăria dintre disciplină și pierdere

Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied s-a născut la 29 decembrie 1843, la castelul Monrepos din Neuwied, pe Rin. Era primul copil al lui Hermann, principe de Wied, conducătorul unui mic principat german absorbit de Ducatul Nassau, și al prințesei Marie de Nassau.

Educația ei a fost aleasă și strictă. Profesorii fuseseră îndrumați să adopte un stil sever, deși Elisabeta s-a apropiat de unii dascăli, între care învățătoarea Jose. Prefera orele de argumentație și retorică, iar înclinațiile artistice s-au manifestat timpuriu. Copilăria ei a cuprins și ședințe de spiritism, precum și vizite la azilul local pentru bolnavii mintal.

În 1845 s-a născut fratele ei Wilhelm al V-lea, urmat câțiva ani mai târziu de Otto Nikolaus. Moartea lui Otto, în 1854, din cauza unei probleme de sănătate, a marcat-o. Această pierdere poate explica blândețea pe care avea să o arate celor sărmani.

În jurul vârstei de 16 ani, Elisabeta a fost luată în calcul ca posibilă soție pentru Albert Edward, prinț de Wales și viitor rege britanic. Regina Victoria o privea favorabil, dar prințul a respins alegerea. În 1861, la Berlin, Elisabeta l-a întâlnit pe Karl de Hohenzollern-Sigmaringen. Când acesta, devenit principele Carol al României, s-a întors în Germania pentru a-și căuta o soție, cei doi s-au reîntâlnit. S-au căsătorit la 15 noiembrie 1869, la Neuwied.

Singurul lor copil, principesa Maria, a murit în 1874, la vârsta de trei ani. Elisabeta nu și-a revenit niciodată pe deplin după pierderea fiicei.

Războiul deschide drumul spre coroană

După Războiul de Independență din 1877 și Tratatul de la Berlin din 1878, România a fost recunoscută drept regat de Poarta Otomană și de marile puteri europene. La 15 martie 1881, Elisabeta a devenit prima regină a României și a fost încoronată în același an împreună cu Carol I. La 4 aprilie a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Experiența îngrijirii răniților nu a rămas un episod izolat. Elisabeta a fondat Decorația Crucea Reginei Elisabeta pentru a răsplăti serviciile deosebite în această activitate. A fost primul patron regal al Crucii Roșii Române, a susținut educația superioară a femeilor și a întemeiat societăți cu scopuri caritabile.

Poziția sa publică ascundea și o convingere neobișnuită pentru o regină. În jurnal, fără a face atunci opinia publică, Elisabeta considera republica singura formă rațională de guvernare. Simpatiza cu social-democrații pe fondul inacțiunii și corupției nobililor și credea că oamenii simpli cer egalitatea oferită de natură.

Caritatea devine instituție

Într-o țară lipsită de un sistem de caritate, Elisabeta a încercat să transforme ajutorul într-o activitate organizată. Societatea „Regina Elisabeta”, fondată în 1893, trata benevol aproximativ 17.000 de pacienți pe an, distribuia medicamente gratuite și urmărea situația familiilor nevoiașe.

În 1909, regina a înființat pe strada Vatra Luminoasă din București „Azilul orbilor Regina Elisabeta”, gândit ca adăpost permanent și loc în care nevăzătorii să deprindă o muncă folositoare. Carol I i-a cerut lui Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, implicarea statului și a pus la dispoziție 500.000 de lei pentru achitarea datoriilor și terminarea clădirilor necesare.

În scrisoarea adresată lui Brătianu la 25 noiembrie 1909, Elisabeta își definea limpede intenția:

„în via dorință de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câțiva ani inițiativa de a înființa un azil menit a le da adăpost statornic deprinzându-i în același timp la o muncă folositoare.(…) Sunt încredințată că acest așezământ va răspunde și în viitor menirii sale umanitare și că de-a pururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevărată alinare”

Arta pusă în slujba unei țări

Elisabeta cânta, interpreta la pian și orgă, picta și scria. La curte a creat un salon pentru oamenii de cultură, frecventat de Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz și Titu Maiorescu. A sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și pe Vasile Alecsandri, iar tinerilor talentați le-a oferit posibilitatea de a studia printr-un program de burse.

George Enescu s-a numărat printre artiștii aflați în preajma ei. Regina l-a ajutat prin construirea, lângă Castelul Peleș, a unei săli de concerte concepute special pentru el și i-a dăruit o vioară realizată de lutierul italian Amati.

Regina a înțeles și valoarea meșteșugurilor românești. Se îmbrăca adesea în port național, considerat până atunci strai țărănesc, și le încuraja pe doamnele din suită să procedeze la fel. Gestul a dat costumului popular o nouă valoare socială. La castelul regal de la Sinaia a organizat un centru de meșteșuguri naționale, iar broderiile și tapițeriile lucrate de femei au fost prezentate la Expozițiile Universale de la Paris. În 1912, Elisabeta a organizat la Berlin expoziția „Femeia în artă și meșteșuguri”.

A privit turismul ca pe o șansă pentru o țară încă absentă din circuitul internațional. A inițiat o campanie de promovare a României în străinătate. Orient Express oprea la Sinaia, iar călătorii erau găzduiți la castelul regal.

În vacanțele petrecute la Constanța, regina locuia într-un pavilion construit de Carol I chiar în port. Când auzea un vapor părăsind rada, agita spre el o batistă albă de mătase și recita prin portavoce un poem. După moartea sa, sindicatele navigatorilor i-au ridicat o statuie de bronz, în mărime naturală, cu fața spre mare. Păstrată ulterior într-un subsol al Muzeului de Istorie din Constanța, statuia a fost reașezată pe soclu în 2013, pe faleza Cazino, odată cu refacerea zonei peninsulare.

Carmen Sylva și regina scriitoare

Pentru literatură, Elisabeta a ales, la îndemnul lui Carol, pseudonimul Carmen Sylva, expresie latină tradusă prin „Cântecul pădurii”. Numele trebuia să delimiteze poeta de regină. A scris în germană, română, franceză și engleză, cunoștea latina și greaca și a publicat poezie, teatru, romane, povestiri, eseuri, memorii și culegeri de aforisme.

Dimensiunea operei este considerabilă: peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele reunite în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. Primele publicații, poemele „Sappho” și „Hammerstein”, au apărut la Leipzig în 1880. Între titlurile sale se află „Pelerinajul Dunării”, „Cugetările unei regine”, „Poveștile Peleșului”, „Robia Peleșului”, „Rinul meu” și „Cântecele mării”. În 1888 a primit Prix Botta al Academiei Franceze pentru volumul de aforisme „Les Pensees d’une reine”. În 1911 i-a apărut cartea de amintiri „From Memory’s Shrine”.

A colaborat cu doamna sa de curte Mite Kremnitz, uneori sub pseudonimul comun Dito et Idem. Împreună au scris lucrări precum „Din două lumi”, „Poșta militară” și „La voia întâmplării”. Elisabeta a tradus din Pierre Loti și numeroase opere ale lui Vasile Alecsandri, de care o lega o puternică prietenie literară. Scrierile ei au fost traduse în română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz și Adrian Maniu, iar versiuni ale operelor sale au apărut în principalele limbi europene și în armeană.

Admirația pentru Mihai Eminescu a produs unul dintre episoadele tensionate ale vieții sale literare. Regina l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti și cu o importantă sumă de bani, dar poetul a refuzat să ridice premiul și a exprimat opinii antidinastice. Relația lui cu Carol I era deja dificilă după ce îl numise „Carol îngăduitorul” într-un editorial din ziarul conservator „Timpul”. Elisabeta a rămas o cititoare pasionată a versurilor lui. Titu Maiorescu îi scria poetului că regina și doamnele de la Peleș îi învățaseră poeziile pe de rost.

Prin cărțile publicate în mai multe limbi, Carmen Sylva a contribuit la cunoașterea României în străinătate. A atras atenția lui Pierre Loti și Mark Twain. Imaginea reginei scriitoare a fost întărită și prin publicitate: Elisabeta s-a fotografiat în fața mașinii de scris și a apărut în reclame de tip testimonial pentru producători de asemenea mașini, contribuind la veniturile casei regale.

O criză la marginea tronului

Lipsa unui moștenitor a făcut ca, în 1881, Carol I să-l adopte pe nepotul său Ferdinand. Acesta s-a apropiat de Elena Văcărescu, una dintre doamnele de onoare ale Elisabetei. Regina, ea însăși foarte apropiată de Elena, a încurajat relația, deși căsătoria celor doi era interzisă de Constituția României.

Carol I a reacționat. Între 1889 și 1892, Elisabeta a fost obligată să trăiască în Italia, iar Elena a plecat în exil la Paris. Ferdinand a călătorit prin Europa în căutarea unei soții potrivite și a ales-o în cele din urmă pe principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria. Episodul a consolidat imaginea Elisabetei de visătoare și excentrică, dar a arătat și limita puterii sale în fața regulilor dinastice.

Elisabeta a murit la București, la 18 februarie/2 martie 1916, cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei. A fost înmormântată în Biserica Episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din ansamblul Mănăstirii Curtea de Argeș. În urma ei rămâne imaginea unei regine care a folosit literatura, arta, meșteșugurile și caritatea ca forme de acțiune publică.