Cine a fost Vasile Alecsandri, poetul care a scris Hora Unirii

Statuia lui Vasile Alecsandri din Iasi15. Imagine: Cezar Suceveanu, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

La 27 martie 1848, tinerii revoluționari moldoveni s-au adunat la hotelul Petersburg din Iași. Mișcarea lor era pașnică, motiv pentru care epoca avea să-i spună „revolta poeților”, dar cererile erau politice: o petiție în 16 puncte urma să ajungă la domnitorul Mihail Sturdza. Cel care redactase documentul era Vasile Alecsandri.

Înfrângerea mișcării l-a trimis în exil. Două decenii mai târziu, același om avea să fie membru al instituției devenite Academia Română, iar spre sfârșitul vieții, ministru al României în Franța. Între aceste momente se desfășoară un destin în care poezia, teatrul, folclorul și politica au răspuns acelorași frământări ale unei societăți aflate în transformare.

Drumul de la Mircești la Paris

Vasile Alecsandri s-a născut în 1821, în timpul refugiului familiei sale în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Locul exact al nașterii rămâne incert, fiind plasat undeva în județul Bacău. Părinții săi au fost Vasile Alecsandri și Elena Alecsandri, născută Cozoni. Dintre frații săi sunt amintiți Iancu și Catinca, aceasta din urmă căsătorită cu Constantin Rolla, militant pentru Unirea Principatelor Române și ministru în guvernele Moldovei.

Copilăria și-a petrecut-o între Iași și moșia familiei de la Mircești, locul la care avea să revină mereu pentru liniște. A învățat mai întâi cu un dascăl grec, apoi cu Gherman Vida, dascăl din Maramureș. Între 1828 și 1834 a urmat pensionul francez al lui Victor Cuenim din Iași, alături de Mihail Kogălniceanu și Matei Millo. Prietenia cu actorul Millo a devenit importantă pentru viitorul dramaturg, care avea să scrie pentru el Chirițele și o mare parte dintre Cânticelele comice.

În 1834, Alecsandri a plecat la studii la Paris împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Alexandru Ioan Cuza și pictorul Ion Negulici. Și-a dat bacalaureatul în 1835, iar în 1837 a urmat cursurile Facultății de Inginerie, fără să le încheie. A încercat și alte domenii, dar literatura a rămas pasiunea sa. Primele scrieri, apărute în 1838, au fost redactate în franceză.

Întors în țară în 1839, a lucrat în administrație până în 1846. O călătorie în Italia alături de Costache Negruzzi i-a oferit inspirația pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența. În 1840, alături de Kogălniceanu și Negruzzi, a preluat conducerea teatrului din Iași. Începea astfel activitatea dramatică ce avea să însumeze circa 2.000 de pagini și să ofere o bază solidă dezvoltării dramaturgiei românești, de la comedie la drama istorică.

Poezia populară și o iubire frântă

O călătorie prin munții Moldovei, în 1842, i-a dezvăluit valoarea artistică a poeziei populare. Primele sale poezii românești, reunite mai târziu în ciclul Doine, au rămas strâns legate de acest model. În 1843, Tatarul a apărut în Albina Românească, iar în aceeași perioadă Alecsandri a scris poezii precum Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora și Crai nou.

În 1845, la seratele literare de la Mânjina, a cunoscut-o pe Elena Negri, sora prietenului său Costache Negri. S-a îndrăgostit de ea, iar între 1846 și 1847 și-a consemnat iubirea într-un jurnal în limba franceză, scris pe o agendă de 59 de file. Elena a murit în 1847, la doi ani după întâlnirea lor. Alecsandri i-a dedicat poezia Steluța, apoi ciclul Lăcrămioare.

Interesul său pentru creația populară a devenit o amplă lucrare de culegere, prelucrare și organizare. În 1852 și 1853 a publicat cele două părți ale volumului Poezii poporale. Balade. Tot în 1853 a apărut la Paris primul său volum de poezii originale, Doine și lăcrimioare. Aceste scrieri au contribuit la prestigiul său și la afirmarea unei identități culturale românești în formare.

Revoluția, exilul și cauza Unirii

În 1848, Alecsandri s-a aflat printre conducătorii mișcării revoluționare din Moldova. Împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negri a redactat Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni. Tot atunci a scris Către români, poezie intitulată ulterior Deșteptarea României.

După înfrângerea revoluției, a trecut prin Austria și Germania și s-a stabilit la Paris, unde i-a întâlnit pe militanții pașoptiști munteni. Exilul a lăsat urme directe în poeziile Adio Moldovei și Sentinela română. În mai 1849 a plecat spre Brașov și Bucovina, apoi a revenit la Paris. În decembrie s-a întors în țară.

Alecsandri a continuat lupta politică prin literatură. În 1856 a publicat în revista Steaua Dunării, condusă de Kogălniceanu, poezia Hora Unirii, devenită cântecul mișcării unioniste. A renunțat la propria candidatură la tronul Moldovei în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza. După unirea celor două principate, Cuza l-a numit în 1859 ministru al afacerilor externe. Alecsandri a fost trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în favoarea recunoașterii Unirii și a noului stat.

Activitatea publică era legată de o muncă editorială la fel de intensă. În 1840 fondase, alături de Kogălniceanu și Negruzzi, revista Dacia literară, unde și-a publicat prima proză, Buchetiera de la Florența. În 1844 a scos săptămânalul Propășirea împreună cu Kogălniceanu și Ion Ghica. Din 1854 a condus România literară, revistă care a adunat colaboratori din Moldova și Muntenia.

Scena, pastelurile și limba română

Teatrul a fost una dintre cele mai constante mize ale lui Alecsandri. Primele piese jucate sub conducerea sa la teatrul ieșean au fost Farmazonul din Hârlău, în 1840, și Cinovnicul și modista, în 1841, amândouă preluate după piese străine. În 1844 s-a reprezentat Iorgu de la Sadagura, comedie care critica ridicolul social.

În 1850 a început ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Au urmat Chirița în provincie, Chirița în voiagiu și Chirița în balon. Personajele și situațiile comice i-au permis să transforme observația socială în teatru. În 1874 a publicat Boieri și ciocoi, o amplă frescă socială.

La maturitate, Alecsandri s-a întors către drama istorică. Între 1878 și 1879 a scris la Mircești Despot-Vodă, piesă citită la Junimea în fața unui auditoriu din care făceau parte Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale. Premiera a avut loc în octombrie 1879 la Teatrul Național din București. Au urmat Fântâna Blanduziei, reprezentată în 1884, și Ovidiu, prezentată de Teatrul Național în 1885.

O altă schimbare importantă a venit prin pasteluri, poezii descriptive pe care Alecsandri a început să le publice în Convorbiri literare în 1868. Ciclul a apărut în volum în 1871. Pastelul construiește prin cuvinte un tablou, urmărind compoziția, culoarea și echilibrul. În aceste poezii, natura domestică, satul, munca și succesiunea anotimpurilor devin subiecte centrale. Peisajul nu mai este simplul decor al unui conflict, ci însuși rostul poeziei.

Alecsandri s-a preocupat și de limba română. În 1863 a tipărit la Paris, sub pseudonimul V. Mircesco, Grammaire de la langue roumaine. În ortografie a susținut principiul fonetic și a combătut exagerările latiniste, italienismul lui I. Heliade-Rădulescu și purismul lui A. Pumnul.

Mircești, recunoașterea și umbrele operei

În 1855, Alecsandri s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici. Fiica lor, Maria, s-a născut în noiembrie 1857. Vasile și Paulina s-au căsătorit la Mircești la 3 octombrie 1876, la nouăsprezece ani după nașterea fetei. Din 1860, scriitorul s-a stabilit la moșie, deși misiunile diplomatice l-au ținut perioade îndelungate departe de țară.

Mirceștiul a devenit locul unei noi etape literare. Alecsandri a scris pasteluri, legende și poeziile dedicate soldaților români. În 1878 a publicat volumul Ostașii noștri, închinat eroismului din războiul din 1877. În 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, a scris textul Imnului regal român. În același an a primit Premiul Academiei pentru Literatură.

Societatea Junimea, întemeiată la Iași în 1863, l-a avut membru onorific până la sfârșitul vieții. În 1867, Alecsandri a fost ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română, iar în 1882 a ajuns președintele secției sale de literatură. A fost sărbătorit la Montpellier după premierea poeziei Cântecul gintei latine. În 1885 a plecat la Paris ca ministru al României în Franța.

Prestigiul nu înlătură aspectele controversate ale moștenirii sale. Personajele evreiești din unele opere sunt prezentate negativ, ca zgârcite, cămătare, asupritoare sau ridicole, iar vorbirea lor este construită printr-un jargon româno-idiș. Mihai Eminescu, în 1870, și George Călinescu, în 1941, au criticat asemenea reprezentări. Într-un discurs parlamentar, Alecsandri s-a opus vehement acordării cetățeniei române evreilor, susținând că aceasta ar duce la pierderea suveranității țării. Există totodată afirmații, susținute și de istoricul Neagu Djuvara, că bunicul său patern ar fi fost un evreu convertit la creștinism.

Vasile Alecsandri a murit la Mircești, la 22 august 1890, după o lungă suferință, și a fost înmormântat cu toate onorurile la conacul său. Rămânea în urmă o operă care trecuse prin romantismul revoluționar, critica socială, poezia populară, pastel și drama istorică. Literatura sa urmărise îndeaproape mișcarea societății românești, iar acțiunea politică îi purtase versurile din sala teatrului și paginile revistelor până în centrul luptei pentru Unire.