Cum a ajuns Attila conducătorul care a împins Roma spre criză

În 449, la Constantinopol se pregătea o ambasadă pentru curtea lui Attila. Oficial, miza era pacea: o zonă tampon între teritoriul hunilor și Imperiul Roman, plus întoarcerea hunilor refugiați. Neoficial, în umbra darurilor și a protocolului, se ascundea un plan de asasinat. Maximin pleca spre Attila însoțit de Priscus. Nu știau că Vigilas, interpretul lor, fusese trimis de fapt să-l ucidă pe regele hunilor, în complicitate cu Edeco, unul dintre consilierii acestuia. Numai că Edeco a dezvăluit complotul. Când romanii i-au oferit lada cu daruri, Attila a refuzat-o. Apoi i-a trimis acasă, în dizgrație.

Scena arată clar identitatea omului care, în numai câțiva ani, devenise unul dintre cei mai temuți adversari ai Imperiului Roman de Răsărit și ai celui de Apus. Attila a fost un războinic care a jefuit orașe și a smuls aur, dar și conducătorul unei puteri uriașe, întinse, potrivit surselor românești, de la munții Ural la Rin și de la Dunăre la Marea Baltică. A domnit între 433-453 sau, după sursa engleză, între 434 și începutul anului 453. A condus o confederație de popoare diferite, unite sub suzeranitatea regelui hunilor. A obligat cele două jumătăți ale lumii romane să negocieze, să plătească și să se teamă.

În unele texte bisericești, numele lui a rămas sub formula care rezumă poate cel mai bine spaima pe care a stârnit-o: „biciul lui Dumnezeu”.

Din stepa mobilă spre centrul Europei

Lumea în care s-a născut Attila era deja în mișcare. Hunii erau văzuți drept urmașii unor popoare nomade din stepa mongolă, numite de chinezi Xiongnu. După înfrângeri suferite în anul 85 în fața dinastiei Han, o parte dintre aceste populații s-au îndreptat spre vest. Unele au ajuns în Scythia, unde au cucerit numeroase triburi. Din amestecul acestor popoare s-au născut hunii.

Forța lor stătea în mobilitate. Luptau călare, cu arcul și sulița. Trăiau din carne și lapte, produse de turmele lor, și se mutau în căutare de pășuni, jaf și pradă. Când se opreau, se instalau în corturi. Sursele antice îi descriu în culori ostile și apăsate, ca pe niște oameni înfricoșători. Dincolo de aceste imagini, un fapt rămâne limpede: hunii erau un popor extrem de mobil, iar arcașii lor călare câștigaseră o reputație de invincibilitate.

După traversarea Volgăi în anii 370 și după anexarea teritoriului alanilor, au atacat regatul gotic dintre Carpați și Dunăre. Efectul a fost uriaș. Populații întregi au fugit din calea lor spre Imperiul Roman. În 376, goții au trecut Dunărea, iar în 378 împăratul Valens a fost ucis la Adrianopol. La 31 decembrie 406, vandali, alani, suebi și burgunzi au traversat Rinul și au invadat Galia romană ca să scape de huni. În spatele marilor mutări de popoare stătea și presiunea acestei puteri noi venite din stepă.

Attila s-a născut într-o familie nobilă. Data exactă rămâne nesigură în surse, dar este plasată în jurul anului 395, iar alte propuneri au mers până la 406. Tatăl său, Mundzuk, era fratele regilor Octar și Rua. În vremea nașterii lui Attila, hunii formau o coaliție de clanuri nomade, fiecare cu propriul rege. Puterea lor nu era încă pe deplin centralizată.

Schimbarea a venit în anii 420, când unchiul său Rua a preluat puterea, i-a ucis pe alți regi și a pus bazele imperiului hun. Romanii plăteau tot mai mult. Din partea Imperiului Roman de Răsărit, Rua primea 350 de kg de aur tribut anual. Economia hunilor începea să se schimbe. Aurul reducea dependența de păstorit și întărea centralizarea puterii. La acel nivel ajunseseră hunii încât patriarhul Constantinopolului, Nestorie, deplângea situația spunând:

„Ei au devenit atât stăpânii cât și sclavii Romei”

Doi frați pe tron și un imperiu hrănit cu aur

Rua a murit în 434, iar cauza decesului nu este consemnată. A fost urmat de nepoții săi, Bleda și Attila. Potrivit sursei engleze, succesiunea lor a fost fixată în 435. Cei doi au domnit împreună, iar această asociere la putere nu era străină lumii hunice, deși istoricii nu sunt siguri dacă era o instituție sau doar un obicei.

La început, cei doi frați și-au întors privirea spre Persia. În anii 430 au încercat să-și extindă imperiul acolo, dar au fost învinși de sassanizi. Apoi au revenit la frontiera romană. Când au încercat să ocupe orașele est-romane și Constantinopolul, Imperiul Roman de Răsărit a cumpărat pacea printr-un tribut anual de 700 de kg de aur în 435, ajuns la 1.400 kg în 442. Sursa engleză completează imaginea tratatului: romanii s-au obligat să înapoieze fugarii, să deschidă piețele pentru negustorii huni și să plătească răscumpărare pentru fiecare prizonier roman.

Din punctul de vedere al romanilor, aceste plăți puteau fi prezentate drept răsplată pentru servicii sau parte a unei înțelegeri. Din punctul de vedere al hunilor, era tribut. Diferența de vocabular spune mult despre fragilitatea prestigiului roman într-un secol în care puterea se măsura tot mai des în aur și cavalerie.

În același timp, hunii erau și aliați de împrejurare ai romanilor din Apus. Au luptat ca mercenari împotriva burgunzilor în 436 și a goților în 439. Relația dintre Roma și huni nu era una simplă. Se băteau unii cu alții, apoi negociau, apoi se foloseau unii de ceilalți în războaie diferite. Amestecul conflictului cu colaborarea explică de ce Attila a putut deveni, în același timp, amenințare și partener inevitabil.

Momentul decisiv în propria lui ascensiune a venit în 445. Bleda a murit brusc. Ca și în cazul lui Rua, sursele nu înregistrează cauza decesului. Sursele romane și istorici moderni au presupus că Attila l-a ucis. Din acel moment, el a devenit singurul conducător al hunilor.

Când Dunărea nu a mai fost hotar

Ca stăpân unic, Attila a apăsat mai greu asupra Imperiului Roman de Răsărit. El a traversat Dunărea de două ori și a jefuit Balcanii, fără însă a putea ocupa Constantinopolul. Sursa engleză oferă firul militar al acestor ani. După retragerea dinspre Persia, hunii au reapărut în forță la granița romană. Au atacat negustorii de la piața de pe malul nordic al Dunării, stabilită prin tratatul din 435. Apoi au trecut fluviul și au pustiit orașe și forturi din Illyricum.

Au căzut Margus și Viminacium. Au fost luate Singidunum și Sirmium. În 443, Attila a reluat ofensiva, iar armata sa era dotată, pentru prima dată după cunoștința romanilor, cu berbeci și turnuri mobile de asediu. Cu ele, hunii au lovit centrele militare de la Ratiara și Naissus. Priscus a lăsat o imagine tăioasă a dezastrului de la Naissus: când au ajuns acolo, orașul era părăsit, iar pământul de lângă mal era plin de oasele celor uciși în război.

Hunii au înaintat de-a lungul Nișavei, au luat Serdica, Philippopolis și Arcadiopolis. Au înfruntat și au distrus o armată romană în afara Constantinopolului, dar au fost opriți de zidurile duble ale capitalei. Au mai învins o a doua armată lângă Callipolis. Theodosius al II-lea, incapabil să opună o rezistență eficientă, a acceptat pacea în condiții mai grele decât înainte. Potrivit sursei engleze, a plătit 6.000 de livre romane de aur drept pedeapsă, iar tributul anual a urcat la 2.100 de livre romane, aproximativ 700 de kg de aur. Pentru fiecare prizonier roman, răscumpărarea a crescut.

În 447, Attila a intrat din nou în Imperiul Roman de Răsărit prin Moesia. A învins armata romană și a pustiit Balcanii până la Thermopylae. Constantinopolul a fost salvat de zidurile sale și de refacerea fortificațiilor după cutremure. O sursă ecleziastică, citată în textul englez, spune că fuseseră capturate mai mult de o sută de orașe și că uciderile erau atât de multe încât morții nu mai puteau fi numărați.

Și totuși, în fața acestui șir de victorii, Attila nu a cucerit capitala imperiului de Răsărit. A devastat, a șantajat, a obținut aur, dar nu a reușit să rupă inima politică a lumii romane răsăritene. Această limită va conta și mai târziu, când își va muta ofensiva spre vest.

Scrisoarea Honoriei și marșul spre Galia

În 450, povestea lui Attila a luat o turnură care spune mult despre felul în care politica, prestigiul și interesul personal se amestecau în secolul al V-lea. Honoria, sora împăratului Valentinian al III-lea, i-a trimis o scrisoare și un inel. Ea urma să se căsătorească cu un senator roman pe care nu-l plăcea și i-a cerut lui Attila să o salveze. Attila a interpretat gestul ca pe o cerere în căsătorie și a acceptat. Zestrea pe care o revendica era enormă: jumătate din provinciile Imperiului Roman de Apus.

Valentinian a refuzat să accepte aranjamentul, iar Honoria a fost exilată la porunca mamei sale. Pentru Attila, însă, episodul a oferit mai mult decât un pretext sentimental. I-a oferit un temei politic pentru a interveni în Occident și pentru a cere ceea ce pretindea că i se cuvine.

În 451, a invadat Galia. Sursa românească spune că a trecut Rinul, a mărșăluit spre Aurelianum, jefuind și arzând. Sursa engleză adaugă că a ajuns în Belgica și că la 7 aprilie a cucerit Metz. A atacat și Strasbourg, iar alte orașe pot fi identificate din viețile sfinților scrise pentru a le comemora episcopii. Înaintarea lui a stârnit reacții disperate. Aetius, generalul roman care îi fusese cândva prieten și aliat, a adunat trupe dintre franci, burgunzi și celți. Regele vizigoților, Theodoric, s-a aliat cu romanii.

Attila nu mai era, în acel moment, doar stăpânul unei forțe de pradă. El conducea o largă coaliție de supuși și aliați. Sursa engleză enumeră printre vasalii lui gepizi, ostrogoți, rugieni, sciri, heruli, thuringi, alani și burgunzi. În Occident, puterea lui apărea în toată amploarea ei.

Câmpiile Catalaunice

Invazia s-a oprit la Câmpiile Catalaunice, la Châlons, în nord-estul Franței. Acolo s-au întâlnit două lumi militare: armata lui Attila și forțele conduse de Aetius, alături de alani și vizigoți sub Theodoric. Attila a ales să lupte pe câmpie, unde cavaleria lui putea fi folosită mai bine.

Bătălia a rămas una dintre cele mai cunoscute confruntări ale secolului. Rezultatul este prezentat în surse ca o victorie strategică a alianței romano-vizigote. Attila a fost învins. Theodoric a murit în luptă. Sursa românească spune chiar că regele vizigoților ar fi murit la comanda secretă a lui Aetius. Hunii s-au retras ca să se regrupeze.

Înfrângerea nu i-a distrus însă puterea. Attila nu a fost prins, nu a fost nimicit și nu a dispărut din joc. Din contră, anul următor a pornit spre Italia. Aici se vede miza adevărată a bătăliei: nu a fost sfârșitul lui Attila, ci numai oprirea lui în Galia.

Drumul spre Roma și orașul care nu a căzut

În 452, Attila a invadat Italia, încă hotărât să obțină căsătoria cu Honoria și zestrea ei. Peninsula era slăbită de o foamete lungă de doi ani și de epidemii. Hunii au capturat repede cetăți întărite, inclusiv Padova și Milano. Sursa engleză amintește și pustiirea numeroaselor orașe și distrugerea Aquileiei atât de complet încât locul ei originar a devenit greu de recunoscut.

Și totuși, ca și la Constantinopol, un obiectiv major a rămas neatins. Attila nu a ocupat Roma. Explicațiile din surse se adună în jurul acelorași presiuni: lipsa proviziilor, foametea, bolile și epuizarea unei armate aflate departe de bazele ei. Pentru a înainta spre Roma ar fi avut nevoie de hrană care nu era disponibilă în Italia, iar cucerirea orașului nu i-ar fi rezolvat problema aprovizionării.

În tradiția ecleziastică, papa Leon I a mers să-l întâlnească și l-a convins să se retragă. O versiune spune că Attila i-ar fi văzut pe sfinții Petru și Paul, apărători ai Romei, și s-ar fi înfricoșat. Sursa românească este prudentă și arată că povestea nu are baze solide, deși a sporit prestigiul Bisericii Catolice. Sursa engleză notează întâlnirea de la Mincio, lângă Mantua, și faptul că Attila a promis retragerea și negocierea păcii.

Există și o altă latură, mai puțin celebră, dar semnificat