Cum a ajuns Aron Vodă domn al Moldovei și aliat al lui Mihai Viteazul

Coat of arms of Moldavia under Aron the Tyrant. Imagine: Dahn, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

La 13 noiembrie 1594, la Iași și la București, două domnii au început simultan lupta împotriva otomanilor. Aron Vodă și Mihai Viteazul și-au chemat creditorii evrei levantini sub pretextul plății datoriilor, apoi i-au ucis. În Moldova au murit atunci 19 finanțatori. Au urmat atacuri asupra garnizoanelor turcești din Tighina, Chilia și Cetatea Albă, incursiuni în nordul Dobrogei și, în martie 1595, devastarea Ismailului.

Pentru Aron, ruptura era radicală. Cu doar câțiva ani înainte, banii împrumutați de la negustori și sprijinul unor figuri influente de la curtea otomană îl ajutaseră să obțină tronul. Domnia fusese cumpărată, iar acum acesta își executa creditorii și ataca puterea care îl numise.

Această mișcare l-a transformat în aliatul lui Mihai Viteazul și membru al Ligii Sfinte. Totuși, alegerea nu i-a garantat siguranța. Deși trecuse clar de partea taberei antiotomane, suspiciunile principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory, au dus la pierderea tronului, captivitate și moarte.

Un om cu mai multe origini

Biografia lui Aron dinaintea domniei rămâne dificil de descifrat. Cunoscut și ca Aron Tiranul, Aron Emanoil sau Emanuel Aron, acesta s-a prezentat drept fiu al lui Alexandru Lăpușneanu. Afirmația a fost acceptată de unele instituții ale vremii. Frăția Adormirii Maicii Domnului din Liov i-a cerut să reia patronajul tatălui său, iar documente din 1594 menționează înrudirea sa cu Lăpușnenii. Unii istorici îl consideră ultimul reprezentant masculin al dinastiei Bogdan-Mușat.

Alte surse îl descriu ca nepot al mitropolitului Nicanor, fost slujitor al boierimii sau om de origine evreiască. Confuzia cu Solomon Tedeschi a fost clarificată de cercetări: Solomon Așkenazi, care folosea și acest nume, era un personaj influent la curtea otomană și un susținător al lui Aron, nu domnul însuși.

Nici viața de familie nu este certă. Mai multe mărturii îl indică drept soț al Stancăi, fostă parteneră a lui Petru Cercel. Ea era probabil mama lui Marcu Cercel, fiul vitreg care i-a supraviețuit lui Aron.

Tronul pus la mezat

În 1591, Moldova trecea printr-o criză economică severă. Imperiul Otoman mărea constant pretențiile financiare, iar Petru Șchiopul părăsise tronul pentru că nu mai putea acoperi cererile de bani de la Stambul. Pentru succesiune au concurat mai mulți pretendenți, inclusiv Petru Cazacul și Alexandru al III-lea Lăpușneanu.

Aron a beneficiat de o rețea solidă de influență. Patriarhul Ieremia al II-lea l-ar fi prezentat ambasadorului englez Edward Barton. L-au mai susținut Solomon Așkenazi și Hoca Sadeddin Efendi, iar figuri importante din haremul sultanului au primit bijuterii scumpe, printre care un inel cu diamant și un colier cu smaralde.

Costul victoriei a fost enorm. Aron a plătit dregătorilor otomani 110 milioane de aspri, echivalentul a 917.000 de ducați. Banii proveneau din împrumuturi cu o dobândă de 20%. Haraciul pentru primul an a fost stabilit la 60.000 de țechini, o sumă record pentru Moldova, probabil de zece ori mai mare decât cea obișnuită.

Aron a devenit domn în septembrie 1591, însă autoritatea sa era încă de la început condiționată de datoriile acumulate.

Prețul plătit de țară

Creditorii au primit dreptul de a controla direct colectarea taxelor. Strângerea birurilor a fost lăsată pe mâna unor funcționari otomani care acționau violent. Țăranii erau torturați pentru bani, iar fiecare familie trebuia să dea câte un bou. Dacă o gospodărie nu avea animalul, acesta era luat de la vecini.

Cronicile vremii, în general ostile, îi reproșează lui Aron lăcomia și viciile. Deși unele acuzații sunt privite cu scepticism de istorici din cauza lipsei dovezilor concrete, realitatea presiunii fiscale este incontestabilă. Violența regimului era rezultatul direct al sumelor enorme plătite pentru tron și al scăderii resurselor țării.

Aron s-a întors și împotriva foștilor aliați. În aprilie 1592, l-a executat pe Bartolomeo Brutti, finanțator și susținător al catolicismului, confiscându-i averea de 30.000 de ducați. A reprimat dur tulburările din Lăpușna și Orhei și a învins oastea lui Bogdan Ionașcu pe râul Răut. Ionașcu a fost mutilat și trimis la mănăstire, iar susținătorii săi au fost uciși.

Poarta a reacționat și l-a mazilit în iunie 1592. Totuși, creditorii săi au făcut presiuni pentru readucerea lui la putere. După scurtul interval în care Petru Cazacul a ocupat tronul cu ajutorul cazacilor zaporojeni, sultanul i-a cerut lui Sigismund Báthory să intervină. În octombrie 1592, Aron a revenit la domnie, dar de această dată era mult mai dependent de Transilvania.

Drumul secret spre Liga Sfântă

Cea de-a doua domnie a început cu o poziție de supunere față de Stambul, însă Aron a continuat să se opună catolicismului, alungând iezuiții din țară. Simultan, purta negocieri secrete pentru a intra într-o alianță antiotomană. A solicitat sprijin de la Vatican și de la împăratul Rudolf al II-lea, promițând implicarea Moldovei în schimbul unor garanții de securitate.

Războiul cel Lung, început în 1593, a transformat Moldova în zonă de conflict. Tătarii din Crimeea și cazacii zaporojeni au invadat țara de mai multe ori. În 1594, tătarii l-au încercuit pe Aron la Iași, iar ulterior cazacii au distrus Iașul și artileria moldoveană. Domnul s-a retras la Mănăstirea Putna și a plătit sume mari pentru a opri jafurile asupra populației.

Haosul a forțat totuși o apropiere politică. Aron s-a înțeles cu zaporojenii și a recunoscut suzeranitatea lui Sigismund Báthory în august 1594. La 5 noiembrie a aderat oficial la alianța creștină alături de principele Transilvaniei și Mihai Viteazul. Peste opt zile, acesta a atacat oficial garnizoanele otomane.

O campanie care nu i-a salvat tronul

În ianuarie 1595, Moldova a semnat o alianță cu zaporojenii. Aron și-a unit trupele cu forțele lui Mihai Viteazul și ale lui Báthory pentru campaniile din Bugeac și Dobrogea. Armata sa număra aproximativ 15.000 de moldoveni, la care s-au adăugat 5.000 de transilvăneni. Aceștia au fost motivați prin promisiunea prăzii de război.

Până în martie, moldovenii au ocupat Cetatea Albă, Ismail și Chilia. Unități militare au traversat Dunărea, au învins tătarii în Dobrogea și au preluat Oblucița. Controlul lui Aron s-a extins asupra nordului Dobrogei, iar la Ismail au fost capturate 100 de tunuri.

În ciuda succeselor militare, neîncrederea persista. Báthory îl suspecta pe Aron și relația s-a tensionat când domnul Moldovei a refuzat să depună jurământul de credință la curtea transilvăneană. Aron dorea ca Moldova să fie sub protecția Papei și a Sfântului Imperiu Roman, nu subordonată direct lui Báthory.

Principele Transilvaniei l-a susținut pe Ștefan Răzvan, comandantul gărzii ungare a domnului. Aron și familia sa au fost arestați la Iași la începutul lunii mai 1595, iar Răzvan a preluat tronul. Populația nu a reacționat, asociindu-l încă pe Aron cu taxele excesive din prima parte a domniei.

Captivitatea și numele rămas în piatră

Fostul domn a fost dus la Brașov, apoi închis în castelul din Alvinc. Acolo și-a trăit ultimii ani, murind în primăvara anului 1597. Mai multe surse susțin că ar fi fost otrăvit.

Mihai Viteazul i-a organizat înmormântarea în biserica ortodoxă din Alba Iulia, dar mormântul a fost profanat în septembrie 1600. După bătălia de la Mirăslău, trupele lui Gheorghe Basta au devastat biserica, iar osemintele lui Aron au fost dezgropate și aruncate.

Dincolo de istoricul fiscal dur, Aron a lăsat în urmă ctitorii importante. A sprijinit Biserica Sfântul Nicolae și Prima Școală Românească din Șcheii Brașovului. Lângă Iași, Biserica Aroneanu și satul din jur îi poartă în continuare numele.

Domnia sa a fost scurtă, fiind prinsă între influența otomană și cea transilvăneană. Imperiul Otoman îi vânduse tronul cu un preț care făcea țara imposibil de guvernat, iar Transilvania, după ce l-a ajutat să revină, l-a înlăturat din cauza divergențelor politice. Aron a ales să lupte împotriva Porții alături de Mihai Viteazul, însă alianța creștină nu l-a protejat de ambițiile propriilor parteneri.