Cine a fost Martin Luther și de ce a schimbat lumea creștină

Ilustrație de epocă (Istoria)

La 31 octombrie 1517, la Wittenberg, un profesor de teologie a făcut un gest cu urmări profunde. Martin Luther a lipit pe ușa bisericii cele 95 de Teze, denunțând corupția din Biserică și, mai ales, practica vânzării indulgențelor. Încă nu era întemeietorul unei noi biserici, iar acest lucru nu se afla în intențiile sale. Era preot catolic, profesor de exegeză biblică, un om care își dorea înnoirea Bisericii Universale. Din clipa aceea, disputa nu a mai putut fi oprită.

În joc se afla mai mult decât o practică religioasă: era întrebarea decisivă a mântuirii omului. Se mântuiește prin taxe, prin intermedierea unei instituții, prin fapte, prin frică? Sau prin credință? Din această întrebare, care îl mistuise ani la rând pe Luther, s-a născut una dintre cele mai mari rupturi din istoria creștinismului.

Un copil crescut în severitate

Martin Luther s-a născut la 10 noiembrie 1483, la Eisleben, în Saxonia. Tatăl său, Hans Luther, este descris ca un om sever, irascibil și anticlerical, iar mama sa, Margareta Ziegler Luther, ca timidă, modestă și dedată rugăciunii. La scurt timp după nașterea lui, familia s-a mutat la Mansfeld, unde tatăl a lucrat ca miner, apoi a ajuns mic industriaș.

Copilăria lui Luther a fost marcată adânc de asprimea casei. La școala din Mansfeld a cunoscut rigoarea și pedeapsa, mai degrabă decât liniștea catehismului. Își amintea că într-o zi fusese bătut de 15 ori pentru că declinase greșit un substantiv. Mai târziu, avea să spună despre părinții săi:

„Viața severă și grea pe care am dus-o cu ei a fost rațiunea pentru care am căutat mai apoi refugiul în mănăstire și m-am făcut călugăr”.

Din această disciplină dură s-a născut și imaginea divinității pe care a purtat-o mult timp: un Dumnezeu judecător, sever, într-o religie a terorii. Sursa notează că părinții lui credeau în vrăjitori, în îngeri și demoni, iar Luther a păstrat aceste superstiții până la sfârșitul vieții.

La 13 ani a mers la o școală secundară din Magdeburg, iar la 14 ani a fost transferat la școala Sfântul Gheorghe din Eisenach, unde a petrecut trei ani în casa Ursulei Cotta. În 1501, tatăl său l-a trimis la Universitatea din Erfurt. Studiile erau axate pe teologie și filozofie. Acolo Luther a luat contact cu nominalismul lui Occam și cu ideea că papii și sinoadele puteau să greșească. Nu iubea scolastica, dar a învățat puțină greacă, puțină ebraică și a citit autorii latini, mai ales pe Aristotel. În 1505 a obținut titlul de licențiat în litere, iar tatăl său, mulțumit, i-a dăruit o ediție a colecției de legi Corpus Juris și s-a bucurat când fiul său a început să studieze dreptul.

Furtuna care l-a dus în mănăstire

Totul s-a schimbat brusc după numai două luni de studii juridice. Luther avea 22 de ani când a hotărât să se călugărească. Hotărârea s-a legat de un episod pe care el însuși l-a privit ca pe un avertisment divin. La 2 iulie 1505, întorcându-se de la studii, a fost surprins de o furtună. Un copac de lângă el a fost lovit de trăsnet. Îngrozit, a făcut o promisiune Sfintei Ana:

„Sfântă Ană, scapă-mă și mă voi călugări”.

A intrat la eremiții augustinieni din Erfurt, o mănăstire cunoscută pentru respectarea strictă a regulilor. A intrat până la capăt în această viață. Era un frate model, îndeplinea ascultările grele cu umilință, recita rugăciunile cu tonalitate hipnotizantă, îngheța într-o chilie fără căldură, se autoflagela, sperând să alunge demonii din corpul său. El însuși avea să spună mai târziu că a respectat atât de strict regulile ordinului, încât, dacă vreodată un călugăr ar fi putut ajunge în cer prin spiritul monastic, el ar fi avut acest drept.

Tocmai această disciplină nu i-a adus pacea. În mai 1507 a fost hirotonit preot, însă continua să fie chinuit de întrebarea mântuirii. Posturile și asceza nu îi aduceau siguranță. Îndoiala, scepticismul și chiar disperarea îi copleșeau zilele și nopțile.

Unul dintre cei care i-au observat frământările a fost Johann von Staupitz, vicarul provincial al eremiților augustinieni. Acesta l-a îndemnat să lase ascetismul și să alterneze lectura Scripturii cu cea a Sfântului Augustin. Călugării i-au oferit o Biblie latină, lucru prețios în epocă. Apoi, într-una din zile, poate în 1508 sau 1509, Luther a fost lovit de un verset din Epistola către Romani: „Iar dreptul prin credință va fi viu”. Din acel text a tras concluzia că omul se poate mântui numai prin credința totală în Hristos.

Aici se află miezul teologiei sale. De aici au venit sola fide, mântuirea prin credință, și sola scriptura, ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătosul care caută mântuirea. În această viziune, locul faptelor bune și al harului era regândit radical. Luther a susținut că justificarea nu este câștigată prin fapte, intenții sau merit omenesc, ci este primită ca dar al harului lui Dumnezeu prin credința în Isus. În același timp, în lecturile sale augustiniene, a întâlnit și ideea predestinației, care i-a reînnoit teama și care avea să reapară în gândirea protestantă.

Wittenberg și ruptura care se pregătea

În 1508, la recomandarea lui Staupitz, Luther a fost transferat la Wittenberg. Acolo a devenit călugăr al ordinului augustinian, apoi instructor în logică și fizică și, mai târziu, profesor de teologie la Universitate. În 1512 și-a luat doctoratul în teologie și a devenit profesor de științe biblice. A rămas la Wittenberg până la sfârșitul vieții sale.

Orașul nu era mare. La momentul declanșării Reformei nu avea mai mult de 3000 de locuitori. Luther îi descria pe locuitori ca „bețivi, grosolani și dedați dezmățului peste măsură”. Tot aici, într-un loc care părea la marginea civilizației, avea să înceapă o mișcare cu ecou european.

În octombrie 1510, împreună cu un alt frate, a fost trimis la Roma. Prima reacție a fost una de pietate. S-a prosternat și a strigat: „Te salut, o Romă sfântă!”. A vizitat aproximativ douăzeci de biserici, a urcat scara sfântă în genunchi și a căutat indulgențe pentru sine și pentru părinții lui, pe care voia să-i scoată din Purgatoriu. Multă vreme după această călătorie nu a comentat public despre mondenitatea clerului roman. Mai târziu însă, și-a amintit Roma anului 1510 ca pe o nelegiuire.

Întors la Wittenberg în 1511, a avansat repede. Ținea cursuri despre Biblie, predica regulat și era vicar provincial al ordinului său. În 1515 a adus învinuiri clerului, acuzându-l că dă un exemplu rău creștinilor. Cere preoților să ofere modelul Scripturii, nu pe cel al omului corupt de păcat. Ciuma din 1516 l-a găsit la post, refuzând să plece în ciuda invitațiilor prietenilor.

În acești ani, între 1512 și 1517, ideile lui s-au îndepărtat treptat de doctrina oficială a Bisericii. Vorbea deja despre „teologia noastră”, în contrast cu cea predată la Erfurt. Marea problemă imediată a venit din practica indulgențelor. Pentru Luther, iertarea nu putea fi obiect de comerț. Dacă mântuirea venea prin credință și prin harul lui Dumnezeu, atunci vânzarea indulgențelor era nepotrivită și ineficientă.

Cele 95 de teze și conflictul cu Roma

La 31 octombrie 1517, Luther a lipit la Wittenberg cele 95 de Teze. I-a trimis o copie arhiepiscopului Albrecht de Brandenburg. Textul a fost tipărit și răspândit repede. În câteva săptămâni ajunsese în toată Germania, iar scrierile lui Luther circulau până în Franța, Anglia și Italia. Intenția lui, nu era să creeze imediat o ruptură, ci să ridice o obiecție de ordin savant față de o practică a Bisericii. Dar provocarea exista. Într-una dintre teze punea o întrebare tăioasă: de ce papa, atât de bogat, construiește bazilica Sfântul Petru cu banii credincioșilor săraci, nu cu ai săi?

Luther respingea și ideea că, prin plată, un suflet poate fi scos din Purgatoriu. Spunea că iertarea este numai a lui Dumnezeu. Curând, protestul împotriva indulgențelor s-a lărgit. Luther a ajuns să conteste autoritatea papei și a sinoadelor și să susțină că Biblia este singura sursă a adevărului revelat în privința Evangheliei.

Conflictul s-a agravat rapid. În 1520, papa Leon al X-lea i-a cerut să retracteze. Când Luther a refuzat, a ars public bula papală și decretele la Wittenberg, la 10 decembrie 1520. A fost excomunicat în ianuarie 1521. Excomunicarea a rămas în vigoare până la moartea sa.

În 1521 a urmat Dieta de la Worms. Luther a fost adus în fața adunării imperiale și întrebat dacă își recunoaște scrierile și dacă stăruie în ele. A cerut timp de gândire. A doua zi și-a dat răspunsul, unul dintre momentele importante ale istoriei europene:

„Unless I am convinced by the testimony of the Scriptures or by clear reason (for I do not trust either in the pope or in councils alone, since it is well known that they have often erred and contradicted themselves), I am bound by the Scriptures I have quoted, and my conscience is captive to the Word of God. I cannot and will not recant anything since it is neither safe nor right to go against conscience. May God help me. Amen.”

A refuzat să retracteze. A fost declarat eretic și proscris. Scrierile i-au fost interzise. În mod normal, totul s-ar fi putut sfârși prin moarte pe rug. Nu s-a întâmplat așa, pentru că ideile lui câștigaseră deja sprijin puternic în rândul populației și al unor principi germani.

Ascuns, dar mai puternic

După Dieta de la Worms, Luther a dispărut pentru circa un an. Nu a fost o dispariție întâmplătoare, ci o salvare pusă la cale de protectorul său. A fost dus la Wartburg, lângă Eisenach. Acolo a continuat să scrie și să atace vânzarea indulgențelor. Tot acolo a tradus Noul Testament din greacă în germană.

Această muncă avea o importanță uriașă. Traducerea Bibliei în germană a făcut Scriptura accesibilă direct oamenilor alfabetizați, fără medierea obligatorie a bisericii sau a preoților. În timp, între 1517 și 1534, prin traducerea Bibliei în germană, Luther a contribuit la crearea limbii literare germane supradialectale și a deschis o epocă nouă pentru literatura modernă. În literatura română de specialitate se vorbește despre o limbă vie, plastică, sugestivă, cu o oralitate cuceritoare.

În 1522 s-a întors la Wittenberg. A găsit acolo excese și tulburări produse de reformatori radicali. Prin predicile sale a încercat să readucă ordinea și să așeze schimbarea pe temelia cuvântului, nu a violenței. Reforma pe care o voia nu era anarhie. El însuși a devenit, în acest punct, o forță de organizare și de disciplină.

Luther a scris mult, iar influența sa a fost mare. În 1520 a publicat, între altele, „Către nobilimea creștină de națiune germană despre îmbunătățirea stării creștine” și „Despre libertatea unui creștin”. În 1524 a publicat „Cărticica de cântece”, iar în 1530 „Scrisoarea despre tălmăcire”. A fost și autor de imnuri, iar cântarea a devenit un instrument important al noii vieți religioase.

O viață nouă și o biserică nouă

Luther a contestat, între altele, existența Purgatoriului și obligația celibatului clerical. În 1525 s-a căsătorit cu fosta călugăriță Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al celibatului impus preoțimii catolice. Sursa menționează că ea i-a dăruit 6 copii. Căsătoria lor a devenit un model pentru practica mariajului clerical în lumea protestantă.

În acești ani, Luther nu s-a limitat la polemică. A organizat reforma bisericii în Saxonia, a scris catehisme și a căutat să dea noii credințe o formă stabilă și inteligibilă. A susținut că toți creștinii botezați alcătuiesc o preoție sfântă și a respins ideea că este nevoie de un cler ca intermediar indispensabil între Dumnezeu și oameni.

Intenția lui, arată lucrările de referință, nu a fost crearea unei biserici noi, alternative, ci înnoirea Bisericii Universale. Dar urmările au dus mai departe decât voia fondatorului. Reformele sale au dus la nașterea Bisericii Evang