Cine a fost Ioan de Hunedoara, omul care a oprit ofensiva otomană la Belgrad

În iulie 1456, la Belgrad, totul se juca sub presiunea unei asedieri care părea copleșitoare. Cetatea era lovită din 4 iulie. Pe apă, turcii încercau să-i taie aprovizionarea. Pe uscat, sultanul Mahomed al II-lea își adusese armata în fața unei porți esențiale pentru apărarea regatului. Ioan de Hunedoara a răspuns așa cum răspunsese de atâtea ori: grăbind pregătirile, adunând oameni foarte diferiți și încercând să întoarcă o situație care părea pierdută.

La 14 iulie, flota cruciată a distrus flota turcească ce împiedica aprovizionarea orașului. Lupta decisivă s-a dat între 21 și 23 iulie. Atacul a fost respins, iar apoi tabăra otomană a fost atacată. Pentru contemporani, acesta a fost momentul în care Ioan de Hunedoara și-a fixat pentru totdeauna locul în istorie. Nu era prima lui campanie, nici prima înfrângere, nici primul risc asumat. Dar era victoria care i-a făcut numele imposibil de ignorat.

Un nume ridicat din Hunedoara

Ioan de Hunedoara, cunoscut și ca Iancu de Hunedoara, s-a născut în jurul anului 1407. Tatăl său a fost Voicu, numit în formele Voik sau Vajk Corvin, descris de surse germane și maghiare drept „un gentilom destul de modest al comitatului pur românesc Hunedoara”, iar bunicul se numea Șerb sau Csorba. Familia a fost înnobilată în 1409 de regele Sigismund de Luxemburg, care i-a dăruit lui Voicu feuda și Castelul Hunedoara, răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii. După obiceiul epocii, Voicu a luat atunci numele Hunyadi, de Hunedoara.

Identitatea mamei lui Ioan rămâne incertă. Au fost propuse nume și origini diferite, iar o legendă târzie a încercat să-l facă fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg. Povestea a fost privită ca o bârfă neverificabilă. În schimb, originea românească a lui Ioan este afirmată limpede de mai multe mărturii. Până în 1439, documentele îl numesc „Ioan Românul”, iar Enea Silvio Piccolomini scria în 1458:

„Ioan de Hunedoara, a cărui reputație o întunecă pe a celorlalți, nu a sporit atât gloria ungurilor cât a românilor din mijlocul cărora se născuse”.

Înainte de a deveni mare comandant militar, Ioan și-a format priceperea la granițele sudice ale regatului, cele mai expuse loviturilor otomane. A învățat meseria armelor într-o lume în care apărarea frontierelor nu era o formulă politică, ci o obligație zilnică. Mai târziu, avea să folosească soldați profesioniști, dar și țărani mobilizați local. A adoptat și folosirea carelor în scop militar. Din această combinație de experiență de frontieră, resurse și improvizație disciplinată avea să se nască stilul său de luptă.

Războiul civil și alegerea unei tabere

Moartea regelui Albert de Habsburg a deschis în Ungaria o criză de succesiune. O mare parte a magnaților o sprijinea pe regina văduvă Elisabeta și pe copilul pe care îl aștepta, viitorul Ladislau Postumul. Ioan de Hunedoara a ales cealaltă tabără. El a susținut candidatura regelui polon Vladislav al III-lea Iagello, pe care nobilimea mică și mijlocie îl vedea drept un suveran capabil să conducă țara într-un moment în care presiunea otomană devenea tot mai grea.

Acceptarea coroanei de către Vladislav la 6 martie 1440, sosirea sa în regat la 21 mai și încoronarea de la 17 iulie au dus la un război civil sângeros. În acest conflict, Ioan de Hunedoara a devenit adevăratul conducător al grupării favorabile noului rege. Răsplata a venit repede. În 1441, a primit demnitatea de voievod al Transilvaniei. A fost și ban al Severinului între 1438 și 1441, apoi una dintre figurile centrale ale regatului. Din acel moment, linia politică pe care a împins-o a fost limpede: prioritatea absolută a devenit confruntarea cu otomanii.

Anul 1442, când a schimbat ritmul războiului

La începutul lui 1442, Mezid, begul Vidinului, a pătruns în Transilvania prin Țara Românească. La 18 martie, Ioan de Hunedoara a suferit o înfrângere la Sântimbru, lângă Alba Iulia. Episcopul Transilvaniei, Gheorghe Lepeș, a murit în luptă. În astfel de momente se vede diferența dintre un comandant care cedează și unul care revine.

Câteva zile mai târziu, cu efective întărite, armata regală maghiară a învins la Sibiu. Asediul otoman al cetății a fost ridicat, armata lui Mezid a fost zdrobită, iar comandantul ei a fost ucis. A urmat contraofensiva în Țara Românească, unde a fost impus pe tron Basarab al II-lea. Replica sultanului Murad al II-lea a fost trimiterea unei armate numeroase sub conducerea lui Șehabeddin Pașa, beilerbeiul Rumeliei. La 2 septembrie 1442, în Bătălia de pe Ialomița, Ioan de Hunedoara a ieșit din nou învingător.

Aceste victorii l-au făcut renumit în întreaga creștinătate și au arătat ceva esențial despre felul în care înțelegea războiul. Nu voia doar să oprească incursiunile. Împingea conflictul spre teritoriul otoman și căuta o soluție decisivă.

Varna, dezastrul și puterea de a reveni

În 1443-1444, Cruciada de la Varna, numită și „Campania cea Lungă”, a produs pierderi importante Semilunii otomane și s-a încheiat cu o pace favorabilă stabilită pentru 10 ani. Dar pacea nu a durat. La insistențele papalității, coroana ungară a organizat o nouă cruciadă antiotomană.

Armata creștină a înaintat prin Bulgaria contând pe ajutorul flotei Republicii Venețiene, care trebuia să împiedice trecerea otomanilor din Asia Mică în Europa. Ajutorul a fost însă zădărnicit de acțiunea genovezilor. La Varna, în 1444, a urmat dezastrul. Regele Vladislav și-a pierdut viața, iar înfrângerea a lovit puternic tabăra creștină. Printre urmări s-a numărat și slăbirea încrederii unor aliați în Ioan de Hunedoara.

Totuși, tocmai după acest eșec el s-a impus politic. În februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu alcătuit din căpitani generali, iar Ioan a primit guvernarea în Transilvania, Banatul și Crișana. Anarhia care a urmat a dus, la 5 iunie 1446, la alegerea sa ca regent al Ungariei, în numele lui Ladislau Postumul. Prima sa acțiune a fost să-l atace pe Frederic al III-lea, care refuza să-l elibereze pe tânărul rege. După campanii în Stiria, Carintia și Carniola și sub amenințarea unei înaintări spre Viena, a fost nevoit să accepte un armistițiu de doi ani.

Ioan ajunsese între timp unul dintre cei mai bogați și mai puternici oameni ai regatului. Averea, influența și funcțiile sale au fost orientate în primul rând spre războaiele cu otomanii. A fost voievod al Transilvaniei între 1441 și 1446, apoi guvernator și regent al Ungariei între 1446 și 1453, iar din 1453 căpitan general al regatului.

Kosovo Polje și anii de încercare

În 1448, Ioan de Hunedoara a primit de la papa Nicolae al V-lea titlul de Principe. Tot atunci a continuat ofensiva împotriva otomanilor, dar noua mare încercare a venit la Kosovo Polje, în octombrie 1448. Înfrângerea a fost pusă pe seama superiorității numerice a turcilor, a trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, și a lui Gheorghe Branković, care a împiedicat ajutoarele lui Skanderbeg să ajungă la locul bătăliei.

După luptă, Branković l-a capturat pe Ioan și l-a aruncat pentru o vreme în temnițele fortăreței Smederevo, de unde a fost răscumpărat de aliații săi. A urmat apoi o expediție punitivă împotriva prințului sârb, silit să accepte condiții de pace foarte aspre. În același răstimp, Ioan a intrat și în Moldova și l-a înscăunat pe vărul său, Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare.

În 1450, la Pojon, a negociat cu Frederic al III-lea predarea lui Ladislau al V-lea, dar fără rezultat. Acuzat de dușmani de conspirație politică, a renunțat pentru a reduce tensiunile la titlul și funcția de regent. La începutul lui 1453, întors în Ungaria, a fost numit de Ladislau comite de Bistrița-Năsăud și căpitan general al regatului. Regele a inclus totodată în blazonul familiei „Leii de Bistrița”.

Belgradul și ultimul mare pariu

În 1454, otomanii au încălcat armistițiul și au asediat Semendria. Ioan a obținut o nouă victorie la Kruševac, zdrobindu-i complet. Dar miza cea mare era Belgradul. Sultanul Mahomed al II-lea se pregătea intens să cucerească cetatea, iar Ioan a înțeles că aici se va decide mult mai mult decât soarta unei fortificații.

A întărit cetatea și a chemat populația orașelor și satelor la război. Pentru a avea un aliat în Țara Românească, l-a ajutat pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul. A strâns din Transilvania 20 000 de soldați și a atras de partea sa mica nobilime. A beneficiat și de un sprijin mai consistent din Apus. Pe lângă aceștia, a adunat o armată de oameni simpli, înarmați cu coase, furci și praștii, de aproximativ 27 000-28 000 de țărani, în ciuda opoziției nobililor și a orășenilor.

Asediul a început la 4 iulie 1456. La 14 iulie, flota cruciată a câștigat bătălia pe apă. Între 21 și 23 iulie s-a dat lupta decisivă. Atacul musulmanilor a fost respins pe 21 iulie, iar la 23 iulie creștinii au atacat tabăra turcilor. Victoria a fost văzută drept cea mai mare izbută de până atunci a creștinătății împotriva turcilor.

Papa Calixt al III-lea a elogiat izbânda drept „cel mai fericit moment al vieții sale” și a poruncit ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să bată la amiază, pentru a chema credincioșii la rugăciune pentru apărarea Belgradului. Obiceiul a rămas. După această victorie, papa l-a numit pe Ioan de Hunedoara „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.

Moartea și urma lăsată

Victoria de la Belgrad a avut un preț crud. În tabăra de la Zemun a izbucnit ciuma. Ioan de Hunedoara a murit acolo, la 11 august 1456. A fost înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sfântul Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris: „s-a stins lumina lumii”.

Și sultanul Mahomed al II-lea i-a adus omagiul său:

„Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.”

După victoria de la Belgrad, la granița de sud-est a Regatului Ungariei s-a instalat o perioadă de 70 de ani de relativă liniște. Aceasta este, poate, măsura cea mai exactă a izbânzii sale. Ioan de Hunedoara a fost înfrânt la Varna și la Kosovo Polje, a avut rivali, a purtat și lupte politice, a cunoscut captivitatea și suspiciunea. Dar a rămas omul care, în clipa cea mai grea, a reușit să oprească ofensiva otomană la Belgrad și să lase în urmă un răgaz care a contat pentru întreaga regiune.