Mihai Viteazul și unirea personală a celor trei țări

La 13/23 august 1595, în fața înaintării otomane spre București, Mihai Viteazul avea sub comandă aproximativ 16.000 de ostași. Dintre ei, 6.000 erau secui conduși de Albert Király. Adversarul, armata lui Sinan Pașa, era mult mai puternic. Mihai a ales să atace la Călugăreni.

Otomanii au pierdut un steag, mai multe tunuri și circa 7.000 de combatanți. Dar victoria nu putea opri singură marșul lor. Mihai s-a retras în munți, așteptând ajutor, iar Sinan Pașa a intrat în București și a început organizarea unui pașalâc. Bisericile erau transformate în moschei, garnizoanele erau instalate, iar funcționarii otomani își ocupau locurile. Pentru domnul Țării Românești, izbânda de pe câmpul de luptă fusese urmată de primejdia pierderii țării.

Această succesiune de victorie, retragere și revenire avea să marcheze întreaga lui domnie. Mihai a urcat repede, a riscat enorm și a ajuns, în 1600, conducătorul de facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi. Stăpânirea a durat puțin. Urma ei a fost însă mult mai lungă decât construcția politică însăși.

Un nume ridicat spre tron

Mihai s-a născut în 1558. Anul este indicat și de portretul realizat la Praga, în 1601, de Egidius Sadeler, pe care apare mențiunea aetatis XLIII, adică „în al 43-lea an al vieții”. Locul nașterii este indicat ca Târgu de Floci, deși documente păstrate de Academia Română și Condica episcopiei Râmnicului menționează Drăgoești, pe partea stângă a Oltului.

Și originea sa familială a rămas controversată. Pătrașcu cel Bun a fost considerat multă vreme tatăl său nelegitim, însă murise în 1557, după o boală îndelungată. Petre Panaitescu a respins ipoteza că Mihai ar fi fost fiul său postum. Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, este legată de familia Cantacuzinilor și prezentată drept sora lui Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi ban al Craiovei. Alte mărturii o descriu ca vânzătoare de rachiu din Târgul de Floci și îl indică drept tată pe un grec. Certitudinea genealogică lipsește.

Ascensiunea politică este mai limpede. Înaintea tronului, Mihai a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc, adică dregător al curții, și ban al Craiovei. La sfârșitul anului 1588 era stolnic la curtea lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ocupa dregătoria de ban al Craiovei, în timpul lui Alexandru cel Rău.

Pentru domnie a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul vremii, 400.000 de florini și a primit sprijinul patriarhului Constantinopolului. La 2/12 septembrie 1593 a devenit domn al Țării Românești, iar înscăunarea s-a desfășurat la București, la 15/25 octombrie. Puterea fusese cumpărată într-un sistem dominat de Poartă. Curând, Mihai avea să întoarcă armele împotriva acesteia.

Războiul care putea înghiți țara

Mihai a aderat la Liga Sfântă, alianța creștină constituită la inițiativa papei Clement al VIII-lea. Din ea făceau parte inițial Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana. Transilvania s-a alăturat ulterior, devenind esențială pentru atragerea Moldovei și a Țării Românești. După tratatul încheiat de Aron Vodă cu împăratul habsburgic, Mihai și boierii săi au hotărât intrarea în alianța antiotomană.

La 13 noiembrie 1594 a izbucnit revolta antiotomană. Creditorii levantini și garnizoana otomană din București au fost suprimați. A urmat ofensiva împotriva cetăților turcești de pe ambele maluri ale Dunării, între care Giurgiu, Turnu, Hârșova și Silistra. Victoriile de la Putineiu și Padina Șerpătești au fost urmate de incendierea Rusciucului. Campaniile au atins Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Nicopole și Vidin. În ianuarie 1595, întregul mal stâng al Dunării se afla sub control românesc.

Alianța avea însă un preț politic. La Alba Iulia, o delegație de 13 boieri și înalți clerici a semnat, la 20 mai 1595, un tratat prin care Mihai devenea vasalul lui Sigismund Báthory. Delegații și-au depășit atribuțiile, sporind puterea boierilor și îngrădind-o pe aceea a domnului. Mihai a acceptat, deoarece Transilvania era singurul vecin care îi putea apăra spatele în războiul cu otomanii. Tratatul a așezat și bisericile românești din Ardeal sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște.

După Călugăreni, ajutorul a venit din Transilvania și Moldova. Mihai a preluat comanda unei armate numeroase, a îndepărtat trupele otomane din Târgoviște între 5 și 8 octombrie 1595, apoi din București la 12 octombrie. Între 15 și 20 octombrie, retragerea otomană peste Dunăre s-a transformat la Giurgiu într-o înfrângere grea. Planul lui Sinan Pașa de a transforma principatele în pașalâcuri eșuase.

Țara ieșea însă ruinată. Campaniile, jafurile și distrugerile goliseră vistieria. Mihai a impus „așezământul”, cunoscut drept legarea țăranilor de glie: rumânii, țăranii fără pământ, trebuiau să rămână pe moșia unde se aflau. Era o măsură nepopulară, adoptată pentru supraviețuirea financiară a statului.

Între două suzeranități

După înfrângerea lui Sigismund Báthory la Keresztes, la 26 octombrie 1596, poziția lui Mihai devenise și mai dificilă. În decembrie 1597 a încheiat pace cu Imperiul Otoman. A acceptat suzeranitatea Porții și plata tributului, iar otomanii i-au recunoscut domnia pe viață și i-au trimis steag de domnie.

În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a semnat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea. Împăratul îi promitea subsidii pentru armată și recunoștea caracterul ereditar al domniei, în schimbul suzeranității habsburgice. Prin această dublă supunere formală, otomană și habsburgică, Mihai încerca să-și recapete libertatea de acțiune pierdută prin tratatul cu Sigismund Báthory.

Echilibrul era fragil. În Moldova, Ieremia Movilă era legat de politica poloneză. În Transilvania, Sigismund renunțase la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, apropiat de cancelarul polon Jan Zamoyski. Ieremia și Zamoyski urmăreau să-l așeze în Țara Românească pe Simion Movilă. Mihai se vedea prins într-un cerc de adversari.

Drumul prin Șelimbăr și peste Carpați

În iulie 1599, Mihai a cerut la Praga încuviințarea lui Rudolf al II-lea pentru o intervenție în Transilvania. După răspunsul favorabil, a intrat prin pasul Buzău cu o armată de români și mercenari unguri, secui, polonezi și sârbi. La 18/28 octombrie 1599 l-a învins pe Andrei Báthory la Șelimbăr.

La 1 noiembrie, Mihai a intrat în Alba Iulia și a primit cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory, ucis după luptă la vârsta de 28 de ani, a fost înmormântat cu cinste. Mihai a mers în urma sicriului, ținând o lumânare după obiceiul românesc.

Dieta l-a recunoscut numai ca guvernator imperial, cu titlul de locțiitor al Transilvaniei. În actele slavone, Mihai se intitula însă domn al Țării Românești și Ardealului. Nu a schimbat sistemul constituțional al principatului și a păstrat reprezentarea nobilimii maghiare, a sașilor și a secuilor. A introdus doi boieri români în Consiliul principatului, a numit pârcălabi proprii în cetăți și a păstrat vechii funcționari.

Donațiile de sate făcute boierilor munteni au provocat nemulțumirea Dietei. Secuilor le-a confirmat vechile drepturi și privilegii, iar față de luteranismul sașilor a manifestat toleranță. A luat măsuri în favoarea iobagilor și preoților români, obținând pentru aceștia din urmă scutirea de robotă. După Șelimbăr a înființat sau a reînființat mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia, un pas spre recunoașterea oficială a ortodoxiei.

Primejdia din Moldova nu dispăruse. Sigismund Báthory se afla la Suceava și pregătea recucerirea Transilvaniei cu sprijinul lui Ieremia Movilă și al lui Jan Zamoyski. Mihai a ales o campanie preventivă.

Expediția a început la 14/24 aprilie 1600. La Prejmer, Mihai și-a anunțat ostașii că vor trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă. A evitat drumul obișnuit, unde îl aștepta adversarul, și a trecut prin munți grei. Lipsa proviziilor a lovit armata: caii nu aveau pășune, iar ostașii au fost siliți să mănânce frunze din copaci.

Trupele au pătruns în Moldova prin trei sau chiar patru puncte și au împins spre nord forțele moldo-polone. Mihai l-a învins pe Ieremia Movilă la Bacău. Acesta s-a refugiat cu familia la Hotin. La 1 iunie, Mihai se afla la Iași, unde boierii moldoveni au jurat credință noii cârmuiri. Pentru administrarea țării a lăsat un sfat alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava și spătarul Negre, apoi s-a întors în Transilvania.

În documentul din 6 iulie 1600, titulatura sa era „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. Pentru câteva luni, Țara Românească, Transilvania și Moldova se aflau sub stăpânirea lui.

O unire cu granițe nevindecate

Formula trebuie înțeleasă în limitele epocii. Mihai a fost domn numai în Țara Românească. Între octombrie 1599 și iunie 1600 a stăpânit Țara Românească și Ardealul, iar din iunie până în septembrie 1600 a condus cele trei țări printr-o uniune personală. În Moldova l-a înscăunat, de fapt, pe fiul său.

Cele trei țări și-au păstrat instituțiile, legile, cutumele și procedurile. Dieta a continuat să funcționeze în Transilvania, iar sfaturile boierești în țările extracarpatice. Nici armatele nu au fost unificate. Construcția ținea de persoana și puterea militară a lui Mihai, nu de o administrație comună.

Tocmai această concentrare de putere neliniștea vecinii. Habsburgii voiau Transilvania în propria sferă de influență. Polonia urmărea să-și păstreze controlul asupra Moldovei. Imperiul Otoman nu accepta pierderea Țării Românești. În Transilvania, nobilimea maghiară respingea măsurile noului conducător, iar sașii îi deveniseră ostili după jafurile armatei sale.

Cu sprijinul generalului Giorgio Basta, nobilii răsculați l-au învins pe Mihai la Mirăslău, la 18/28 septembrie 1600. Transilvania era pierdută. Trupele polone conduse de Zamoyski au intrat în Moldova, iar după înfrângerea lui Mihai la Bucov, la 20 octombrie, Ieremia Movilă a revenit pe tron. Simion Movilă a fost instalat în Țara Românească. Unirea realizată prin forță militară se prăbușise sub lovitura intereselor habsburgice, polone și otomane, agravate de opoziția internă.

Ultima victorie și moștenirea

Mihai a plecat spre Praga pentru a cere ajutorul lui Rudolf al II-lea. Drumul prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena a fost lung și presărat cu atacuri. La 2 ianuarie 1601 a ajuns la Viena cu numai 40 de însoțitori. La Praga a sosit la 23 februarie și a fost primit de împărat la 14 martie.

Revenirea lui Sigismund Báthory în Transilvania l-a făcut pe Rudolf să-l sprijine. Mihai și Basta au pornit împreună, iar la 3 august 1601 au câștigat bătălia de la Guruslău. Sigismund Báthory era îndepărtat. Simion Movilă fusese gonit și din Țara Românească. Posibilitatea refacerii stăpânirii lui Mihai reapărea.

A durat câteva zile. La 9/19 august 1601, la trei kilometri sud de Turda, Mihai a fost ucis de un detașament de mercenari condus de ofițerul valon Iacob de Beauri și trimis de generalul Basta. Trupul său a fost lăsat în câmpia Cristișului. Capul a fost luat de paharnicul Turturea, adus în Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu.

„Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.

În veacul al XVII-lea și chiar în jurul anului 1800, Mihai nu era încă prezentat drept unificator în sensul care avea să devină familiar. Transformarea s-a produs spre mijlocul secolului al XIX-lea, când generația pașoptistă l-a recuperat ca predecesor al statului național. Un rol decisiv l-a avut Nicolae Bălcescu prin opera Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

După unificarea statului român, imaginea sa a rămas un simbol al unității naționale. Numele lui a fost dat unor localități, străzi, școli și instituții militare. Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru fapte de arme în timp de război. Între domnia reală și memoria construită peste secole rămâne aceeași ruptură: stăpânirea celor trei țări a fost scurtă și lipsită de instituții comune, dar imaginea ei a devenit durabilă.