Calendarul roman și ordinea timpului de la Romulus la Iulius Caesar

Ilustrație de epocă (Istoria)

La Roma, timpul nu era un fundal liniștit. Era o problemă de guvernare, de religie și de ordine publică. O zi putea fi permisă pentru judecăți sau, dimpotrivă, închisă pentru treburile cetății. O lună putea începe nu printr-un număr, ci printr-un prag solemn, calendele. Iar un an întreg putea să nu se mai potrivească cu anotimpurile. Din această tensiune s-a născut calendarul roman, adică ansamblul calendarelor folosite de romani până la crearea calendarului iulian, în 45 î.Hr.

Romanii și-au socotit anii și în raport cu fondarea Romei, în ani AUC, ab Urbe condita, pornind de la 753 î.Hr. Titus Livius plasa acest început la 21 aprilie 753 î.Hr. Dar, în viața publică, romanii au folosit și alte repere: înlăturarea regilor, întemeierea Republicii Romane sau numele celor doi consuli în exercițiu. Tocmai de aceea, istoria calendarului roman nu este numai o poveste despre luni și zile. Este și povestea felului în care o cetate și-a măsurat propria existență.

Sursele antice și tradiția romană vorbesc despre trei mari etape: calendarul romulean, atribuit lui Romulus, calendarul pompilian, atribuit lui Numa Pompilius, și calendarul iulian, născut din reforma lui Iulius Caesar. Dincolo de legendă, istoricii moderni discută multe detalii. Dar firul general rămâne limpede: romanii au început cu un sistem vechi, legat de observarea timpului, au încercat apoi să-l corecteze prin intercalări și au ajuns, în cele din urmă, la o reformă radicală.

Un an de zece luni și o iarnă fără nume

Potrivit tradiției raportate, între alții, de Ovidiu în Fasti, primul calendar al Romei ar fi fost invenția lui Romulus, fondatorul cetății. Romanii înșiși descriau acest început ca pe un an organizat în zece luni fixe. Calendarul romulean începea în martie și se termina în decembrie, nume care păstrează încă urmele acelei lumi vechi: decem însemna „zece”.

Acest calendar avea 304 zile. Cele zece luni numărau fie 30 de zile, fie 31. În sursele engleze, patru dintre ele apar ca luni „pline”, de 31 de zile, și șase ca luni „goale”, de 30 de zile. Ele formau 38 de cicluri nundinale, acea succesiune de opt zile care structura ritmul public al Romei. În felul roman de a număra, aceste „nouă zile” erau de fapt intervale de opt zile, socotite inclusiv.

Dar tocmai aici apărea prima mare fisură. Anul se oprea la decembrie, iar iarna rămânea, în tradiția romană, ca un timp neatribuit. Rămânea un interval de zile fără lună, până la începutul noului an. Unele relatări târzii afirmau că acest calendar fix era lăsat să se deplaseze până când lunile de vară ajungeau complet nepotrivite, iar atunci se adăugau zile care nu aparțineau niciunei luni, până când ordinea părea refăcută.

De aici pornește una dintre cele mai importante întrebări despre începuturile calendarului roman. A fost el lunar, după model grec sau etrusc, așa cum se sugerează în unele lucrări? Sau a fost, măcar la origine, un calendar legat de anotimpuri, de agricultură, de stele și de semnele naturii, așa cum discută istoricii? Certitudinea lipsește. Ceea ce rămâne este impresia unei lumi care încă nu despărțise complet timpul civil de ritmurile naturii.

Urmele acelui început s-au păstrat mult timp. Cele mai importante zile ale fiecărei luni, calendele, nonele și idele, par să fi derivat, din luna nouă, primul pătrar și luna plină. Chiar și mai târziu, Colegiul Pontifilor proclama oficial aceste zile pe Capitoliu. Așadar, în spatele unui calendar care părea politic și administrativ, continua să respire un calendar vechi, născut din observația cerului.

Numa Pompilius și încercarea de a îmblânzi anul

Succesorului lui Romulus, Numa Pompilius, i s-a atribuit marea corectură. Tradiția îl prezintă drept al doilea rege al Romei și autorul unui calendar revizuit. Reforma sa a schimbat însăși arhitectura anului. Iernii i-au fost date două luni, ianuarie și februarie, iar anul a ajuns la douăsprezece luni.

Noul calendar a rezultat din adăugarea a 50 de zile la sistemul precedent. Cele 354 sau 355 de zile ale anului au fost repartizate în douăsprezece luni, iar ianuarie și februarie au fost așezate după decembrie. Unii autori completează și tensionează această imagine: unii autori antici spuneau că Numa doar a mutat ianuarie și februarie la începutul anului, deși altă tradiție le considera adăugate de el.

Important este efectul. Calendarul republicii atestate avea deja douăsprezece luni. Potrivit lui Censorinus, au fost adăugate zile și apoi s-a luat câte o zi din lunile de 30 de zile pentru a face loc celor două luni de iarnă. Astfel s-a ajuns la un an lunar de 354 de zile. Dar romanii aveau o teamă aparte de numerele pare, socotite nefaste. De aceea, s-a mai adăugat o zi, iar anul a devenit de 355 de zile. Cu excepția lui februarie, lunile au primit numere impare de zile.

Februarie a rămas diferit. Avea 28 de zile și era legat de rituri de purificare și de ispășire potrivite ultimei luni a anului. Februarie era singura lună care nu urma regula numerelor impare. Aici se vede cât de strâns erau legate socotelile timpului de religie și de superstiție. Calendarul nu era un instrument neutru. El trebuia să stea bine și în fața zeilor.

Tot lui Numa i s-a atribuit, în cele mai multe surse, și sistemul intercalării. Pentru a apropia anul de ritmul solar, la fiecare doi ani, pe un ciclu de opt ani, se adăuga o a treisprezecea lună, mercedonius, de 22 sau 23 de zile. Ea era intercalată alternativ după 23 sau 24 februarie, făcând anul de 377 sau 378 de zile. Sursele engleze adaugă și alte variante de calcul, ba chiar un model mai larg, de 24 de ani, care urmărea o mare precizie pentru epocă: o medie de 365,25 zile.

În teorie, această soluție era ingenioasă. În practică, era fragilă. Ea cerea decizie, autoritate și regularitate. Tocmai acestea aveau să lipsească adesea.

Calende, none, ide și felul roman de a număra zilele

Pentru un om de astăzi, calendarul roman pare straniu mai ales din felul în care își număra zilele. Romanii nu numerotau luna simplu, de la 1 la 30 sau 31, așa cum facem azi. Ei își orientau datele către trei repere: calendele, adică prima zi a fiecărei luni, nonele și idele.

Nonele cădeau în ziua a șaptea a lunilor „pline” și în ziua a cincea a celor „goale”, iar idele în ziua a cincisprezecea a lunilor „pline” și în a treisprezecea a celor „goale”. Zilele erau apoi numărate invers către următorul astfel de reper, iar socoteala era inclusivă. De aceea, ceea ce pentru noi ar părea „cu șase zile înainte” putea apărea la romani drept a șaptea zi, pentru că erau numărate și capetele intervalului.

Esențialul este că zilele sunt numărate invers, iar intervalul de zile între două evenimente se efectuează conform unui comput inclusiv. De exemplu, sărbătoarea de la sfârșitul anului, Terminalia, la 23 februarie, era numită VII. Kal. Mart., a șasea zi înaintea calendelor lui martie, dar numărată inclusiv.

Aceste repere nu erau simple convenții. Ele păstrau memoria unui calendar observat după lună. Calendele erau legate de apariția primei secere a lunii noi, nonele de primul pătrar, iar idele de luna plină. Calendele erau sacre pentru Iuno, iar idele pentru Iupiter. Până târziu, pontifii proclamau aceste zile în chip solemn.

Există aici ceva profund roman. În locul unei linii uniforme de date, timpul era văzut ca o succesiune de praguri sacre. Fiecare lună se deschidea, se împărțea și se închidea în jurul unor zile care aveau sens religios și public. Calendarul nu doar măsura timpul. Îl și ordona simbolic.

Zile permise, zile interzise și ritmul cetății

Roma nu împărțea timpul doar în luni și ani, ci și în zile bune și zile rele pentru treburile publice. Zilele faste, dies fasti, erau zilele în care era permis să se participe la problemele publice și private, în special să se țină judecăți. Ele derivau din fas, ceea ce este hotărât de zei, ceea ce este legiuit, ceea ce este permis de legile divine.

Pe de altă parte, zilele nefaste, dies nefasti, erau cele în care treburile publice, judecățile și adunările erau interzise. Puteau fi zile de sărbătoare, ziua morților, aniversări facțioase și alte momente de rău augur. Pontifii distingeau între sărbători stative, fixe, care reveneau în fiecare an în aceeași zi, și sărbători indictive sau mobile, fie uzuale, fie excepționale.

Aceste caracteristici erau înscrise chiar în calendarele publice, fasti. Zilele erau marcate cu litere care indicau dacă erau permise pentru acțiuni juridice, pentru adunări sau dacă erau interzise. Cu alte cuvinte, calendarul era și un instrument practic al statului. El spunea nu doar când este o zi, ci și ce se poate face în ea.

La fel de important era ciclul de opt zile, nundinele. Acestea funcționau ca zile de târg și dădeau ritmul unei săptămâni romane vechi. În calendare, fiecare zi primea o literă de la A la H, pentru a-i arăta locul în ciclul nundinal. Pentru că anii republicani și iulieni nu se împărțeau exact în perioade de opt zile, litera zilei de târg se muta de la un an la altul.

Noțiunea de săptămână, în sensul pe care îl cunoaștem azi, a apărut abia în secolul al IV-lea, după legalizarea creștinismului. Până atunci, ordinea timpului public la Roma se sprijinea pe această altă structură, mult mai veche. Săptămâna de șapte zile s-a impus treptat în perioada imperială timpurie și a înlocuit ciclul nundinal până în vremea lui Constantin, dar asta aparține deja unei lumi târzii.

Luna intercalară și slăbiciunea sistemului

Problema centrală a calendarului republican era simplă și gravă. Anul civil avea 355 de zile. Anul solar era mai lung. Dacă nu se intervenea, sărbătorile și activitățile legate de anotimpuri alunecau încet, apoi brutal, în afara locului lor firesc. Sursele engleze spun limpede că, fără intercalare, anul s-ar fi desincronizat repede de ciclul anotimpurilor.

Soluția romană a fost să lungească periodic anul prin introducerea unei luni intercalare în februarie. Aici sistemul devenea foarte complicat. Februarie era rupt în două. Prima parte se încheia cu Terminalia, la 23 februarie, considerată sfârșitul anului religios. Luna intercalară se introducea între această zi și restul lui februarie. Apoi ultimele zile ale lui februarie își reluau cursul către calendele lui martie. Pentru romani, sfârșitul lui mercedonius și sfârșitul lui februarie semănau, în această logică, aproape perfect.

Complicația nu era doar teoretică. Din pricina acestor schimbări, datele de după idele lui februarie apar uneori raportate nu la calendele lui martie, ci la Quirinalia, Feralia sau Terminalia. Calendarul cerea, așadar, nu doar memorie, ci și o continuă administrare sacerdotală.

Cel care hotăra intercalarea era Pontifex Maximus. În medie, ea avea loc în ani alterni. Numai că aici tehnica se întâlnea cu politica. Poziția de Pontifex Maximus nu era o ocupație cu normă întreagă, ci era deținută de un membru al elitei romane, implicat inevitabil în jocurile politice. Pentru că durata magistraturilor era definită prin anul calendaristic roman, exista interesul de a lungi un an când erau la putere aliații și de a-l scurta când dețineau funcții adversarii.

De aceea, sistemul s-a stricat cel puțin de două ori. Prima dată în timpul și după al Doilea Război Punic. A doua oară la mijlocul secolului I î.Hr. Evenimente astronomice consemnate de Livius arată o deviere de un întreg anotimp în 190 î.Hr. și o abatere de două luni în 168 î.Hr. Intercalarea, necesară pentru exactitate, nu a fost întotdeauna respectată.

Aici se află adevărata dramă a calendarului roman vechi. Nu era lipsit de inteligență. Era lipsit de stabilitate. Depindea de oameni, iar oamenii depindeau de interese.

Anul în care Cezar a schimbat timpul

După victoria sa în războiul civil, Iulius Caesar a făcut ceea ce vechiul sistem nu mai putea evita: a ordonat o reformă completă a calendarului. Reforma iuliană „va face ordine”. Dimensiunea rupturii poate fi înțeleasă mai clar din lucrările de specialitate.

În 46 î.Hr., Caesar, în calitate de Pontifex Maximus, a cerut refacerea calendarului. Reforma a fost dusă la capăt de un grup de învățați, printre care apar menționați Sosigenes din Alexandria și romanul M. Flavius. Noul sistem era unul în întregime solar, influențat de calendarul egiptean. Principiul lui era mult mai simplu decât acela al vechiului calendar republican: douăsprezece luni, cu 30 sau 31 de zile, cu excepția lui februarie, care avea 28 sau 29 de zile, și o zi suplimentară la fiecare al patrulea an.

Dar pentru a ajunge acolo, Caesar a trebuit mai întâi să repare haosul acumulat. Anul 46 î.Hr. a fost ultimul an al vechiului sistem și a inclus trei luni intercalare. Anul celui de-al treilea consulat al lui Caesar a durat 446 de zile. Zilele neatribuite au fost împărțite printre luni, spre sfârșitul lor, pentru a nu tulbura ceremoniile religioase ale Romei. Nici nonele, nici idele nu au fost mutate, chiar și în lunile care ajungeau să aibă 31 de zile.

Aceasta a fost marea cotitură. Calendarul roman a încetat să mai fie un sistem care se corecta prin luni intercalare incerte și a devenit unul stabil, apropiat de anul solar. Era, în fond, o mutare de putere: de la administrarea variabilă a pontifilor la o regulă generală.

Totuși, nici după Caesar lucrurile nu au mers perfect. După asasinarea lui, preoții au aplicat greșit regula anului bisect, adăugând ziua suplimentară o dată la trei ani din cauza felului roman de a număra inclusiv. Augustus a trebuit să suspende intercalarea pentru un timp, ca să readucă sistemul la locul lui corect. Mai târziu, Quintilis a fost redenumită Iulius, iar Sextilis a devenit Augustus. Dar aceste schimbări țin deja de istoria calendarului iulian.

Ceea ce contează este altceva. Calendarul roman, de la începuturile atribuite lui Romulus până la reforma lui Caesar, arată cât de greu a fost pentru Roma să facă din timp un instrument sigur. La început, anul era încă amestecat cu cerul, cu iarna fără nume și cu observația lunii. Apoi a fost prins în reguli religioase, în intercalări și în superstiția numerelor. În cele din urmă, a fost supus unei reforme politice de mare amploare.

Din această istorie, calendarul apare nu ca o simplă listă de luni, ci ca o formă de putere. El hotăra când începe anul, când se țin judecățile, când se adună poporul, când se sărbătorește și când se tace. Iar când această ordine s-a destrămat, reforma nu a fost o chestiune de detaliu tehnic. A fost o reașezare a lumii romane însăși.