Bătălia de la Waterloo și căderea definitivă a lui Napoleon

Imagine: William Sadler, Public domain, via Wikimedia Commons

După ora 20:30, totul s-a rupt deodată. Vestea a trecut prin rândurile franceze ca un fior: Garda dă înapoi. Într-o bătălie în care aproape întreaga zi fusese o luptă pentru câteva ferme, pentru o creastă, pentru un centru care încă rezista și pentru minutele necesare până la sosirea aliaților, acesta a fost momentul în care înfrângerea a devenit ireversibilă. Soldații francezi au rupt rândurile, au abandonat muniții, efecte și aproape toată artileria. Doar Garda a mai păstrat coeziunea, formând caree pentru a acoperi retragerea. Puțin după ora 21, Wellington și Blücher se întâlneau la ferma Belle Alliance. Napoleon tocmai plecase.

Aici se află miezul Bătăliei de la Waterloo. Nu doar o înfruntare de o zi, purtată la 18 iunie 1815, în apropierea localității Waterloo, la sud de Bruxelles. Ci punctul în care revenirea lui Napoleon la putere, în martie 1815, s-a lovit de o realitate pe care nu a mai putut-o răsturna: o nouă Coaliție europeană, două armate care au reușit până la urmă să facă joncțiunea, erori de comandament, teren nefavorabil, vreme rea și un timp care, de data aceasta, nu a mai lucrat în favoarea împăratului.

Ofensiva care trebuia să salveze totul

După ce Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, statele care i se opuseseră s-au mobilizat din nou. O nouă Coaliție europeană a masat armate la granițele Franței, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon știa că forțele Coaliției erau superioare și că, dacă ar fi avut timp să se concentreze, șansele sale s-ar fi redus drastic. De aici a venit decizia esențială: să lovească primul.

Planul era limpede. „Armata Nordului” trebuia să treacă granița în dreptul localității Charleroi, să se interpună între armata anglo-aliată a ducelui de Wellington și armata prusacă a feldmareșalului Blücher, apoi să le învingă pe rând, înainte ca ele să poată face joncțiunea. Era o manevră riscantă, dar, în logica lui Napoleon, singura posibilă.

La 15 iunie 1815, francezii au traversat granița, spre surprinderea comandanților Coaliției. A urmat ziua de 16 iunie, cu două bătălii majore: Ligny și Quatre Bras. La Ligny, Napoleon i-a învins pe prusaci, dar victoria nu a fost desăvârșită. La Quatre Bras, mareșalul Ney a reușit inițial să îl împiedice pe Wellington să vină în ajutorul prusacilor, însă francezii nu au profitat suficient de slăbiciunea inițială a armatei anglo-aliate. Rezultatul a fost decisiv tocmai prin ceea ce nu s-a întâmplat: niciuna dintre cele două armate inamice nu a fost distrusă.

Pe 17 iunie, anglo-aliații și prusacii s-au retras în relativă ordine, pe rute paralele, cu scopul clar de a se reuni cât mai curând. Prusacii au ajuns la Wavre. Wellington a ocupat înălțimile de la Mont Saint-Jean, la sud de localitatea Waterloo, barând drumul spre Bruxelles. Seara, francezii conduși de Napoleon au ajuns și ei în fața platoului. Cele două armate și-au instalat bivuacurile față în față.

În acel punct, o alegere făcută de Napoleon avea să cântărească greu. Convins că prusacii trebuiau urmăriți, el a detașat aripa dreaptă a armatei, sub comanda mareșalului Grouchy, cu ordinul de a împiedica regruparea acestora și joncțiunea cu Wellington. În timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata franceză, trimisă tocmai pentru acest scop, a mărșăluit într-o direcție greșită și apoi a fost reținută la Wavre de un corp prusac inferior numeric. Lipsa acestor trupe la Waterloo nu a fost un detaliu, ci una dintre cheile întregii zile.

Un platou, trei ferme și noroiul care a schimbat ritmul

Câmpul de bătălie de la Mont Saint-Jean nu era o câmpie perfect netedă. Era o câmpie ușor ondulată, cu pante pe care atacatorul trebuia să le urce. Pe axa nord-sud trecea drumul Charleroi-Bruxelles, iar pe creasta pe care s-au dispus trupele anglo-aliate trecea drumul spre Ohain. Câmpul măsura în jur de 3 kilometri pe direcția nord-sud și aproximativ 5,5 kilometri pe direcția est-vest.

Wellington alesese cu grijă această poziție. El o studiase cu un an înainte și știa că terenul îi permitea să își ascundă grosul forțelor în spatele pantei, folosind tactica sa favorită, „reverse slope”. În acest fel, inamicul vedea doar o parte redusă din dispozitivul său și bombardamentul francez era mult mai puțin eficient.

Trei puncte de sprijin dădeau consistență apărării sale. La vest, castelul și complexul Hougoumont. În centru, mica fermă La Haye Sainte, în apropierea unei cariere de nisip. La est, fermele La Papelotte și La Haye. Aceste puncte ancorau flancurile și centrul și îngreunau orice încercare de învăluire.

Vremea a contat enorm. Ploile torențiale și furtuna din 17 iunie au înmuiat pământul și l-au transformat într-un noroi gros. Pe 18 iunie a fost foarte cald, dar dimineața terenul rămânea greu pentru artilerie și cavalerie. Tocmai de aceea atacul francez a fost amânat. Generalul Drouot a insistat că era nevoie de timp pentru ca pământul să se usuce. Împăratul ar fi vrut o lovitură mai devreme, însă primul atac nu a venit decât după ora 11.

În dimineața de 18 iunie, la hanul Gros-Caillou, Napoleon și-a consultat generalii. Unii ezitau. Soult spunea despre infanteria engleză că, „în cadrul unui duel”, este „diavolul”, iar Reille o socotea „inexpugnabilă” într-un atac frontal pe un teren ca acela de la Mont Saint-Jean. Napoleon a respins acest ton defetist și a răspuns dur:

„Pentru că Wellington v-a bătut, îl considerați un general mare. Dar eu acum vă spun că Wellington e un general slab, că englezii sunt trupe slabe și că totul va dura cât o masă de prânz.”

Planul francez era, în principiu, coerent. Un atac de diversiune asupra Hougoumont trebuia să atragă rezervele anglo-alite. Apoi, centrul și aripa stângă ale lui Wellington urmau să fie lovite de Corpul I, susținut de o „Mare Baterie”, iar, dacă rezistența ceda, lovitura finală putea veni prin cavalerie și Gardă. Numai că între plan și câmpul de bătălie s-a căscat o prăpastie.

Hougoumont, locul unde o diversiune a devenit o bătălie în bătălie

Prima mișcare franceză a venit la Hougoumont. Complexul era puternic: ziduri înalte de piatră, o poartă principală spre nord, grădină, livadă, pădure și un canal pentru adăparea animalelor. Dinspre liniile franceze se vedeau greu detaliile. Reille nici nu cunoștea bine topografia locului și nici nu știa exact cât de puternic fusese ocupat.

A trimis în atac divizia lui Jérôme Bonaparte, iar ofensiva a fost deschisă de brigada generalului Bauduin. Oamenii săi au trecut canalul și s-au apropiat de lizieră, unde au fost primiți de focul apărătorilor. Bauduin a fost rănit mortal, însă brigada a continuat să înainteze. Pentru Wellington, Hougoumont era o poziție crucială și ordinul său fusese limpede: locul trebuia apărat până la ultimul om.

Lupta a crescut repede în intensitate. Batalionul Nassau din prima linie a rămas fără muniții și a cedat, dar trupele britanice de Gardă au revenit la timp pentru a apăra zidurile. Wellington, aflat pe înălțimile din spatele complexului, a ordonat obuzierelor sale să tragă asupra pădurii de la Hougoumont, atunci deja ocupată de francezi. Obuzele explozive și mai ales șrapnelul au făcut ravagii și i-au obligat pe atacatori să dea înapoi.

Francezii au revenit. Au recucerit pădurea, au încercat să spargă zidul cu un tun, au ajuns până la poarta nordică, găsită pentru un moment deschisă. Cu ajutorul sublocotenentului Legros, un grup francez a forțat poarta și a pătruns în incintă. A urmat o luptă corp la corp de o violență extremă. Britanicii au reușit totuși să închidă poarta și să salveze poziția. Dintre francezii intrați înăuntru, a fost cruțat doar un toboșar, un băiat care nu ajunsese încă la vârsta adolescenței.

Restul zilei, Hougoumont a continuat să ardă oameni și timp. Atacurile franceze au durat opt ore. Cei 3 500 de anglo-aliați au respins atacurile a peste 8 000 de francezi. În jurul orei 16, castelul era în flăcări în urma bombardamentului francez, dar poziția nu a căzut. Aprovizionarea cu muniții a continuat prin poarta de nord, sub foc aproape neîntrerupt. O diversiune gândită să atragă rezervele s-a transformat într-un efort masiv, costisitor și, în cele din urmă, steril.

Când centrul a părut să cedeze

Între ora 11 și amiază, francezii au adunat artileria de rezervă a Corpurilor I, II și VI într-o „Mare Baterie” de 54 de tunuri. Dispuse pe o singură linie, aceste piese trebuiau să zdrobească sectorul central al dispozitivului anglo-aliat. Între amiază și ora 13, toate au deschis focul aproape simultan. Bombardamentul a creat nesiguranță în liniile lui Wellington, dar terenul și dispunerea defensivă au limitat efectul decisiv pe care Napoleon îl aștepta.

Spre ora 13:30, Ney a ordonat atacul Corpului I al lui d’Erlon. Patru divizii de infanterie au pornit înainte spre La Haye Sainte și spre flancul stâng anglo-aliat. Înaintarea a fost grea: aproximativ 1 kilometru de teren înclinat și noroios. Când francezii au ajuns în contact cu apărătorii, au fost întâmpinați cu focuri bine coordonate.

Inițial, superioritatea numerică a francezilor și-a spus cuvântul. Brigada olandeză a lui Bijlandt a rupt rândurile. Alte unități au fost împinse înapoi. Durutte a reușit să cucerească La Papelotte, iar flancul britanic și aliat părea aproape de cedare. Wellington a avut însă timp să reacționeze. Picton a primit ordinul să-și folosească rezerva de infanterie pentru a închide breșa. Contraatacul a fost violent și eficient, deși Picton a fost împușcat în cap și a murit încă din primele schimburi de focuri.

A urmat unul dintre cele mai spectaculoase episoade ale zilei. Wellington a sesizat că elanul francezilor se frânge și i-a ordonat lui Lord Uxbridge să contraatace cu cavaleria grea. Aproximativ 2 300 de călăreți britanici, între care și faimoșii Royal Scots Greys, au coborât în masă compactă și au lovit cuirasierii francezi și apoi infanteria surprinsă. Mulți francezi nu au apucat să formeze caree și au suferit pierderi enorme. Diviziile lui Marcognet și Quiot au fost lovite greu. Șarja britanică a ajuns chiar până la „Marea Baterie”, împrăștiind tunarii și atelajele.

Dar succesul nu a putut fi exploatat pe deplin. Cavaleria britanică și-a pierdut disciplina, a avansat prea departe și a fost respinsă cu pierderi grele de cuirasierii lui Farine și de lăncierii lui Jacquinot. Generalul William Ponsonby a căzut. Totuși, timpul câștigat de această șarjă a fost prețios. Atacul francez de pe flancul drept se încheiase fără succes, cu 5 000 de oameni pierduți, dintre care aproape 3 000 prizonieri, două drapele capturate și o mare parte a Corpului IV de cavalerie temporar indisponibilă.

Prusacii apar la est

În timp ce atacul lui d’Erlon se desfășura, Napoleon a observat în depărtare, spre est, un nor de praf. La început, interpretările au fost neclare. Unii ofițeri au văzut copaci, alții trupe. Împăratul s-a liniștit crezând că este avangarda lui Grouchy, căruia îi ceruse să reia comunicațiile cu armata. Curând, după capturarea unor cercetași prusaci, adevărul a devenit limpede: trupele care se apropiau erau prusace, capul de coloană al avangardei lui von Bülow.

Aici s-a văzut prețul întârzierilor și al ordinelor care nu ajunseseră la timp. Soult trimisese doar un singur călăreț cu depeșa către Grouchy în timpul nopții. Despre acesta nu se mai știa nimic. Un al doilea se rătăcise. Grouchy nu se îndrepta spre Placenoît, ci era încă în drum de la Gembloux către Wavre. Mesajul de ajutor trimis la amiază avea să ajungă la el abia la 17:30. Reacția lui Napoleon când a aflat cum fuseseră trimise ordinele a fost amară: „Ah, Domnul Berthier ar fi trimis o sută!”

Prusacii au început să amenințe satul Placenoît, poziție-cheie pentru controlul principalei căi de retragere a francezilor. Pentru a-i opri, Napoleon a fost nevoit să angajeze Corpul VI al lui Lobau și două divizii de cavalerie. Satul a devenit, la rândul său, un al doilea focar major al bătăliei. Pierdut și recucerit de mai multe ori, Placenoît a consumat forțe de care împăratul ar fi avut nevoie în altă parte.

La Haye Sainte și ultima carte a lui Napoleon

În jurul orei 16, Ney, lăsat să conducă efectiv lupta în timp ce Napoleon se afla la cartierul său general de lângă Gros-Caillou, a interpretat greșit o repliere tactică a unor regimente britanice din centru. A crezut că Wellington începe retragerea și a ordonat marele atac de cavalerie. Cuirasieri, apoi cavaleria grea a lui Kellermann și, din greșeală, cavaleria Gărzii s-au aruncat asupra infanteriei britanice, care s-a format în caree.

A fost unul dintre marile momente de uzură ale zilei. Aproximativ 20 de caree au rezistat pe panta îngustă. Caii refuzau să se arunce într-o masă de baionete. Francezii au reluat șarjele timp de o oră, apoi încă o dată, însă fără rezultatul decisiv dorit. Tunurile anglo-aliate, deși de 12 ori în mâna francezilor, au continuat să tragă, pentru că atacatorii nu le-au făcut inutilizabile. Wellington a ordonat și contrașarje de cavalerie pentru a reduce presiunea. În jurul orei 17:30, atacurile de cavalerie franceze au încetat, iar pierderile fuseseră cumplite.

Napoleon a văzut pericolul. „Este o mișcare prematură ce poate avea rezultate fatale pentru ziua de astăzi”, i-a spus lui Soult. Totuși, a acceptat reluarea atacului, de data aceasta cu sprijin de infanterie. Rezultatul s-a văzut în jurul orelor 18:00-18:30: o divizie franceză din Corpul I a capturat ferma La Haye Sainte. Trupele KGL care o apărau au fost nevoite să se retragă. Din această poziție, artileria franceză putea lovi eficient centrul anglo-aliat de la mică distanță, folosind cutia cu mitralii.

Acesta a fost poate momentul de maxim pericol pentru Wellington. Centrul său era pe punctul de a ceda. El a fost auzit spunând: „Să vină noaptea! Sau să vină Blücher!” În același timp, Napoleon repeta: „Ai noștri sunt! Îi am în mână!” Și totuși împăratul a refuzat să îi trimită lui Ney infanteria Gărzii pentru atacul final. Prusacii înaintau tot mai apăsat spre dreapta franceză și spre spatele acesteia. Dinspre ora 19, corpul lui Ziethen acoperea stânga slăbită a lui Wellington. Ducele a putut astfel să mute ultimele sale trupe disponibile spre centru și să lase aripa stângă în grija prusacilor.

La Placenoît, presiunea devenea insuportabilă. Corpul IV și apoi Corpul II prusac au apăsat tot mai tare. Lobau și elemente din Gardă au rezistat cât au putut. Satul a fost pierdut definitiv în jurul orei 20. Atacul prusac din flanc l-a obligat pe Napoleon să sisteze temporar lovitura asupra centrului britanic, tocmai într-un moment în care aceasta, dacă ar fi continuat, ar fi putut forța retragerea anglo-aliaților.

Rămas cu puține opțiuni, Napoleon și-a jucat ultima carte. A trimis înainte cinci regimente din ceea ce sursa numește „Garda Mijlocie”, în jur de 2 900-3 000 de oameni, în timp ce „Vechea Gardă” propriu-zisă mai păstra rezerva și proteja împăratul. Ney, plin de sânge și noroi, după ce avusese patru cai omorâți sub el în acea zi și apoi pe al cincilea la începutul ultimului atac, și-a condus oamenii mai departe pe jos.

Garda a înaintat la vest de La Haye Sainte, a dat peste cap primele linii inamice, apoi s-a lovit de dispozitivul refăcut al lui Wellington. Avertizat și de un dezertor francez, ducele își adusese toate trupele disponibile de pe stânga și le dispusese în linii succesive. Un regiment francez a ajuns în fața oamenilor generalului Maitland, care s-au ridicat brusc din lanul de grâu în care erau ascunși și au deschis focul de la mică distanță. În acel moment, Wellington a dat ordinul general de atac. Garda a început să dea înapoi.

Ney încerca încă să oprească dezastrul. Era auzit strigând: „Veniți să vedeți cum moare un mareșal al Franței!”. Dar dinamica bătăliei se schimbase definitiv. Când Garda a dat înapoi, armata franceză a înțeles că totul este pierdut.

Sfârșitul unei zile și sfârșitul unui imperiu

Waterloo s-a încheiat cu victoria decisivă a anglo-aliaților și a prusacilor. Prețul a fost uriaș. Anglo-aliații și prusacii au pierdut între 20 000 și 24 000 de oameni, morți și răniți. Francezii au avut între 22 000 și 25 000 de morți și răniți, plus 9 000 de prizonieri. S-au adăugat un număr mare de dispăruți, în mare parte soldați fugiți de pe câmpul de bătălie și imposibil de raliat apoi. „Armata Nordului” înceta să mai fie o forță de luptă viabilă.

Napoleon s-a retras. La Paris a constatat că nu mai avea sprijinul Forului legislativ. A abdicat pe 22 iunie 1815. Armata franceză a mai continuat să lupte o perioadă, sub impulsul mareșalului Davout, care dorea să obțină termeni cât mai buni pentru pace, dar războiul era, în esență, pierdut. După încetarea ostilităților, în Franța a avut loc „A doua Restaurație”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin Ludovic al XVIII-lea.

Istoricii citați de surse au sintetizat limpede cauzele înfrângerii franceze. Ploile torențiale au întârziat atacul și au redus eficiența artileriei. Rezistența armatei lui Wellington a fost mai încrâncenată decât se așteptase Napoleon. Conducerea atacurilor franceze a fost marcată de greșeli grave. Iar Grouchy nu a reușit nici să îi oprească pe prusaci, nici să ajungă la timp pentru a-l sprijini pe împărat. Toate acestea s-au întâlnit pe câmpul de la Mont Saint-Jean și au făcut din 18 iunie 1815 ziua care a pecetluit practic sfârșitul Imperiului napoleonian.