Bătălia de la Termopile, înfrângerea care a devenit simbol al curajului

Imagine: Jacques-Louis David, Public domain, via Wikimedia Commons

La Termopile, totul s-a redus la un drum. O fâșie îngustă între stâncă și mare, atât de strâmtă încât aici grecii sperau să anuleze uriașa superioritate numerică a lui Xerxes. Când solul persan i-a cerut lui Leonidas să depună armele, răspunsul regelui spartan a intrat în istorie: „Vino și ia-le!”. Din clipa aceea, bătălia nu mai putea fi evitată.

Confruntarea a avut loc în august sau septembrie 480 î.Hr., în timpul celei de-a doua invazii persane în Grecia, și s-a desfășurat în același timp cu bătălia navală de la Artemisium. De o parte se afla Imperiul Persan al lui Xerxes I. De cealaltă, o alianță a unor polisuri grecești, condusă la Termopile de regele Leonidas al Spartei. Trei zile de luptă efectivă, într-un total de șapte zile de rezistență, au făcut din această bătălie una dintre cele mai cunoscute încleștări ale Antichității.

Faima ei vine însă dintr-un paradox. În contextul războiului, Termopile a fost o înfrângere greacă, cu urmări grave. Trecătoarea a fost forțată, Beoția și apoi Atena au căzut în mâinile perșilor. Și totuși, în memoria lumii, numele Termopile a ajuns să însemne altceva: hotărârea de a rămâne pe poziție atunci când șansele de izbândă s-au sfârșit.

Drumul lui Xerxes și planul grecilor

Bătălia nu a apărut din senin. Invazia lui Xerxes a fost răspunsul întârziat la eșecul primei invazii persane, încheiate cu victoria atenienilor la Maraton, în 490 î.Hr. Cu ani înainte, Atena și Eretria sprijiniseră Revolta ioniană împotriva lui Darius I. Pentru Persia, aceasta fusese o provocare directă. Darius jurase să-i pedepsească pe cei implicați și, în același timp, să extindă puterea imperiului asupra Greciei împărțite în cetăți-stat.

După campania ratată din 490 î.Hr., Darius a început să strângă o nouă armată, dar moartea sa și revolta din Egipt au întârziat expediția. Fiul său, Xerxes I, a reluat proiectul la scară mult mai mare. A pregătit o campanie totală. A construit un pod peste Hellespont pentru trecerea armatei de uscat și a săpat un canal de-a curmezișul istmului Muntelui Athos. La începutul lui 480 î.Hr., pregătirile erau încheiate, iar armata adunată la Sardis a trecut în Europa pe două poduri de pontoane.

Grecia nu era un bloc unit. Tocmai de aceea, formarea unei alianțe în jurul Atenei și Spartei a fost un fapt extraordinar. În toamna târzie a lui 481 î.Hr., un congres ținut la Corint a pus bazele unei confederații capabile să trimită emisari, să ceară ajutor și să decidă punctele de apărare. În primăvara lui 480 î.Hr., o primă încercare de a bloca înaintarea persană în valea Tempe a fost abandonată. A urmat ideea lui Temistocle.

Strategia lui era simplă și inteligentă. Drumul spre Grecia de sud obliga armata lui Xerxes să treacă prin foarte îngusta trecătoare de la Termopile. Acolo, hopliții greci puteau compensa inferioritatea numerică. În același timp, flota greacă urma să blocheze strâmtoarea Artemisium, pentru ca perșii să nu ocolească pe mare poziția de la Termopile. Planul a fost adoptat. Era o strategie dublă: dacă unul dintre puncte cădea, celălalt își pierdea sensul.

Leonidas pornește spre trecătoare

În august, vestea apropierii perșilor a ajuns în Grecia. Pentru spartani, momentul era dificil. Se celebra sărbătoarea Carneia, când activitatea militară era interzisă de legea spartană. Era și vremea Jocurilor Olimpice și a armistițiului olimpic. Cu toate acestea, eforii au decis că primejdia era prea mare pentru a mai aștepta. Leonidas I a plecat de îndată spre Termopile cu 300 de oameni din garda regală, Hippeis, și cu alte trupe auxiliare din Lacedemonia. Scopul era limpede: să țină trecătoarea până la sosirea unor forțe mai mari.

Herodot leagă decizia lui Leonidas și de o profeție a Oracolului din Delfi. Una dintre variante era ca întregul ținut laconian să jelească pierderea unui rege, descendent al lui Hercule. Istoricul spune că Leonidas era convins că merge la moarte și că, din acest motiv, a ales doar spartani care aveau deja fii în viață.

Pe drum, expediția s-a întărit cu contingente din diferite orașe și a ajuns la mai mult de 5.000 de oameni atunci când a intrat în trecătoare. În ansamblu, armata aliată trimisă spre nord este estimată în surse la aproximativ 7.000 de oameni. Leonidas și-a așezat tabăra la Poarta din mijloc, locul cel mai îngust, unde focienii ridicaseră mai demult un zid de apărare. A fost avertizat și de existența unei poteci de munte care putea ocoli trecătoarea. Pentru a o bloca, a trimis 1.000 de focieni pe înălțimi.

Consiliul de război ținut după apariția perșilor a arătat că tensiunea nu era doar între greci și perși, ci și în interiorul alianței. Unii peloponeziaci au propus retragerea la istmul Corintului. Focienii și locrienii, aflați chiar în calea invaziei, au cerut apărarea la Termopile. Leonidas a ales să rămână.

La scurt timp, Xerxes a trimis un sol cu o ofertă: libertate, titlul de prieteni ai poporului persan și pământuri mai bune. Leonidas a refuzat. Când i s-a cerut să predea armele, a răspuns: „Vino și ia-le!”. Xerxes a mai așteptat patru zile, sperând probabil că aliații se vor împrăștia singuri. Nu s-a întâmplat.

O trecătoare îngustă împotriva unei armate uriașe

La Termopile, grecii își foloseau forțele în modul cel mai avantajos. Atât timp cât țineau trecătoarea, nu erau obligați să dea o bătălie decisivă în teren deschis. Iar pentru perși, masa uriașă a armatei era și o problemă de aprovizionare: nu puteau rămâne pe loc la nesfârșit. Trebuiau să înainteze.

Dimensiunea armatei persane a fost discutată mult. Sursele antice au oferit cifre uriașe, de la sute de mii până la milioane. În evaluările moderne menționate de surse, numărul total al armatei lui Xerxes este mult mai mic, plasat în general între 100.000 și 150.000 de oameni, iar alte estimări merg până la 300.000. Pentru Termopile, opiniile diferă și ele, dar ideea esențială rămâne aceeași: perșii aveau o superioritate numerică covârșitoare.

Tactic, locul era ideal pentru greci. Falanga de hopliți, formația compactă de infanterie grea, putea bloca strâmtoarea fără teama de a fi luată pe flancuri de cavalerie. În partea cea mai îngustă, infanteria ușoară persană, mai slab înarmată, avea mari dificultăți în fața scuturilor și sulițelor grecești. Marele pericol nu era atacul frontal, ci poteca din munți.

Trecătoarea de atunci era un drum de-a lungul golfului Malis. De o parte stâncile, de cealaltă apa. Erau trei gâtuituri, numite „porți”, iar la poarta din mijloc se afla zidul focian. Numele locului, „Porțile Fierbinți”, venea de la izvoarele termale. Se arată că în antichitate trecătoarea avea doar 100 m lățime și că valurile ajungeau până la porți.

Două zile în care trecătoarea a rezistat

În a cincea zi după sosirea la Termopile, Xerxes a ordonat atacul. Mai întâi a trimis mezii și cisienii. Misiunea lor era să-i ia pe greci prizonieri și să-i aducă în fața regelui. Atacul a fost frontal. Grecii au luptat în fața zidului focian, în punctul cel mai îngust. Diodorus spune că „oamenii stăteau umăr la umăr”, imagine care descrie bine felul în care falanga transforma terenul într-o armă.

Perșii nu au reușit să spargă linia. Scuturile și armele lor nu le-au permis să se măsoare de la egal la egal cu hopliții. Herodot spune că unitățile grecești erau ținute pe orașe și intrau pe rând în luptă și la odihnă, semn că apărarea era bine organizată. Pierderile perșilor au fost mari. Se spune că Xerxes s-a ridicat de trei ori din scaunul din care urmărea bătălia.

În aceeași zi, regele persan a aruncat în luptă corpul de elită al „Nemuritorilor”, 10.000 de oameni. Nici ei nu au putut face o breșă. Se menționează că spartanii au simulat o retragere, apoi s-au întors brusc și i-au nimicit pe cei care îi urmăreau.

A doua zi, Xerxes a reluat atacul, convins că cei puțini din fața sa erau deja răniți și epuizați. Nu a obținut nimic mai mult decât în prima zi. A oprit asaltul și s-a retras în tabără, nedumerit. Trecătoarea continua să reziste.

Trădarea lui Ephialtes și ultima rezistență

În seara celei de-a doua zile, războiul a luat altă direcție. Un localnic din Trachis, Ephialtes, i-a arătat lui Xerxes cărarea din munți care ocolea poziția grecilor și s-a oferit să-i călăuzească pe perși. Xerxes l-a trimis pe Hydarnes cu o trupă de încercuire. După Diodorus, aceasta număra 20.000 de oameni.

În zori, focienii care păzeau poteca au auzit foșnetul frunzelor de stejar și au înțeles că perșii sunt deasupra lor. S-au retras pe un deal ca să se apere, dar perșii nu au vrut să piardă timp cu o luptă și, după o salvă de săgeți, și-au continuat marșul spre spatele principalei poziții grecești.

Când a aflat că poteca a fost pierdută, Leonidas a convocat un consiliu de război. Aici începe momentul care a făcut din Termopile o legendă. Unele contingente aliate au plecat ori fără ordin, ori la ordinul lui Leonidas. Regele a ales să rămână. Alături de el au rămas 300 de spartani, 700 de thespieni conduși de Demophilus, 400 de tebani și probabil și hiloții care îi însoțeau pe spartani. În spatele trecătorii mai erau și cei 1.000 de focieni de pe înălțimi, mai puțin pierderile suferite.

Motivul exact al deciziei lui Leonidas a fost discutat mult încă din Antichitate. Sursele oferă mai multe explicații posibile, dar cea mai plauzibilă este aceea a unei ariergărzi. Dacă întreaga armată ar fi încercat să se retragă în același timp, în terenul deschis din spatele Termopilelor cavaleria persană ar fi putut să o nimicească. Rămânând pe loc, Leonidas acoperea retragerea celorlalți și salva oameni care puteau lupta din nou.

În dimineața ultimei zile, Xerxes a oferit libații zeilor. Ceremonia a dat timp forței de încercuire să coboare de pe munte. Apoi grosul armatei persane a pornit înainte. Grecii au ieșit din spatele zidului și au atacat în partea mai largă a trecătorii, încercând să omoare cât mai mulți dușmani. Au luptat mai întâi cu sulițele, apoi, după ce acestea s-au frânt, cu săbiile scurte, xiphē.

În încleștare au căzut doi frați ai lui Xerxes, Abrocomes și Hyperantes. A murit și Leonidas. Pentru trupul lui s-a dat o luptă aparte, iar la început grecii au reușit să-l recupereze. Când „Nemuritorii” s-au apropiat, apărătorii s-au retras pe dealul din spatele zidului. Tebanii s-au desprins de ceilalți și s-au predat, deși câțiva au fost uciși înainte să fie luați prizonieri. Despre ceilalți, Herodot spune limpede:

Aici se apărară până la ultimul, cei care mai aveau săbii folosindu-le, iar ceilalți luptând cu mâinile goale și cu dinții.

Perșii au dărâmat o parte din zid, au înconjurat dealul și au acoperit poziția cu o ploaie de săgeți. Acolo a murit ultimul dintre apărători. În 1939, Spyridon Marinatos a descoperit pe dealul Kolonos o mulțime de vârfuri de săgeată persane de bronz, identificând locul final al rezistenței.

Trecătoarea era deschisă. Herodot vorbește despre 20.000 de victime în rândul asiaticilor. Ariergarda aliată a fost nimicită, cu pierderi estimate la 2.000 de oameni, incluzându-i pe cei căzuți în primele două zile.

O înfrângere cu urmări grele și o memorie mai puternică decât rezultatul

După luptă, Xerxes a ordonat tăierea capului trupului lui Leonidas și crucificarea lui. Sursele subliniază că un asemenea tratament era neobișnuit pentru perși, care îi respectau de obicei pe războinicii viteji. După plecarea perșilor, aliații și-au strâns morții și i-au înmormântat pe deal. După încheierea invaziei, la Termopile a fost ridicat un leu de piatră în memoria lui Leonidas. După 40 de ani, oasele lui au fost duse înapoi la Sparta și reînhumate cu mari onoruri.

Consecințele militare au fost imediate. Odată deschisă trecătoarea, blocada navală de la Artemisium nu mai avea nicio valoare. Flota greacă s-a retras spre Salamina. Armata persană a invadat Beoția, a prădat și a incendiat orașele care nu i se predaseră, între ele Plateea și Thespia, apoi a înaintat spre Atena, deja evacuată.

Și totuși, povestea nu s-a încheiat la Termopile. Aliații au pregătit apărarea istmului Corint, iar Temistocle a împins lucrurile spre o confruntare decisivă pe mare. La sfârșitul anului 480 î.Hr., la Salamina, flota greacă a învins decisiv flota persană. Temându-se să nu fie blocat în Europa, Xerxes s-a retras cu grosul armatei în Asia, lăsându-l pe Mardonius să continue războiul. În anul următor, armata persană a fost înfrântă la Plateea, iar invazia a fost oprită.

De aceea, sensul istoric al Termopilelor trebuie privit pe două planuri. Pe plan militar și strategic, bătălia a fost o victorie persană. Chiar sursele care admiră eroismul apărătorilor spun limpede acest lucru. Poziția greacă, aproape de netrecut, a fost până la urmă forțată. Aliații au pierdut trecătoarea, iar urmările au fost dezastruoase pentru Grecia centrală.

Dar pe un alt plan, cel al memoriei, Termopile au devenit un model. Scriitorii antici și moderni au văzut în ele exemplul unei armate de oameni liberi care își apără propriul pământ. Tot aici se citește limpede ce poate face o forță mai mică atunci când are pregătire, echipament și terenul de partea sa. Primele două zile ale luptei au rămas un exemplu clasic.

Pe locul bătăliei, epitaful lui Simonides a păstrat poate cel mai bine esența acestui episod. Gravarea modernă reproduce cuvintele transmise de Herodot:

Străine ce treci pe aici, te du și vestește la Sparta:
Morți noi zacem după ce legilor ei ne-am supus.

Aceasta este, poate, adevărata posteritate a Termopilelor. Nu victoria, ci felul în care a fost înfruntată înfrângerea. Nu rezultatul, ci hotărârea de a rămâne pe loc când drumul spre salvare era deja închis.