Salutul roman, o invenție modernă care a ajuns simbol politic

Un braț ridicat, palma întinsă, degetele lipite. Astăzi, gestul acesta pare să poarte în el o certitudine istorică: că vine din Roma antică și că ar fi fost salutul unei civilizații care a făcut din putere un spectacol public. Numai că tocmai aici începe răsturnarea. Ceea ce numim „salut roman” nu este descris în niciun text roman, nu apare ca atare în arta romană și nu poate fi urmărit până în Antichitate. Legătura lui cu Roma este, potrivit surselor, una pseudistorică, născută mult mai târziu.

Povestea acestui gest nu începe în Forum, nici pe un câmp de luptă imperial. Începe în Franța secolului al XVIII-lea, într-o pictură. Apoi trece prin teatru și film, unde capătă forță vizuală și prestigiu istoric. În 1919, Gabriele d’Annunzio îl ia din cinema și îl transformă în ritual. De acolo, drumul merge spre fascismul italian, spre nazism și spre lunga umbră politică pe care gestul o poartă până astăzi.

Roma invocată, dar absentă

Legenda spune că ar fi fost un semn de respect între cetățeni de aceeași „origine”, folosit în perioada Imperiului Roman exact cu acest scop. Dar sursele citate sunt categorice: niciun text roman nu descrie un asemenea salut. Nici istoricii romani ai Antichității nu îl menționează. Nicio operă de artă romană nu arată acest tip de salut cu brațul întins drept înainte, așa cum este cunoscut în epoca modernă.

Există, desigur, gesturi antice ale mâinii drepte ridicate. În literatura și arta romană, mâna dreaptă putea simboliza încrederea, prietenia sau loialitatea. Cicero, de pildă, relatează că Octavian a jurat în fața statuii lui Iulius Caesar, întinzându-și mâna dreaptă. Dar acesta nu era salutul modern. La fel, pe monumente cunoscute precum Arcul lui Titus, Arcul lui Constantin sau Columna lui Traian apar brațe ridicate, însă nu există nicio reprezentare a ceea ce azi este numit „salut roman”.

Imaginile cele mai apropiate sunt scenele de adlocutio, acclamatio, adventus sau profectio, adică momente în care un înalt demnitar, un general sau împăratul se adresează unui grup, adesea soldaților. În aceste scene, de regulă doar oficialul își ridică mâna. Gestul poate fi unul de salut sau bunăvoință, dar de cele mai multe ori indică puterea. Așadar, chiar unde asemănarea vizuală există, funcția este alta.

Sursele merg și mai departe. Ele arată că nici regulile retoricii antice nu susțin forma modernă a gestului. În Rhetorica ad Herennium, brațul este descris ca parte din arta vorbirii, iar Quintilian spune limpede că mâna nu trebuie ridicată deasupra nivelului ochilor și nici coborâtă sub piept. Cu alte cuvinte, gestul rigid și total întins, asociat azi cu „salutul roman”, nu este doar nedovedit pentru Roma. Este și străin de normele de expresie corporală pe care le cunoaștem din Antichitate.

Nașterea într-o pictură

Locul de origine indicat de surse este limpede: pictura lui Jacques-Louis David Jurământul Horaților, din 1784. Aici apare pentru prima dată asocierea dintre brațele întinse și cultura republicană sau imperială romană. Dar și aici există o nuanță esențială. David pornește de la un episod istoric relatat de Liviu și de Dionisie din Halicarnas, însă momentul central al tabloului, jurământul solemn al fiilor lui Horațiu în fața tatălui, este creația lui.

Liviu și Dionisie nu pomenesc scena jurământului în această formă. Dionisie, sursa mai detaliată, spune că tatăl le-a lăsat fiilor decizia de a lupta, apoi și-a ridicat mâinile spre cer pentru a mulțumi zeilor. David a făcut altceva: a așezat în centrul compoziției tatăl, cu ambele mâini ridicate, una ținând cele trei săbii, cealaltă goală, cu degetele întinse. Fiii își întind brațele către el. Din succesiunea acestor brațe ridicate rezultă o imagine foarte apropiată de stilul care avea să fie folosit de fasciști în secolul al XX-lea în Italia, chiar dacă unele brațe sunt stângi, nu drepte.

De aici înainte, gestul începe să se încarce cu sensuri politice moderne. Istoricul de artă Albert Boime vede în tabloul lui David transformarea unui presupus „Hail Caesar” al Antichității într-un „Heil Hitler” al epocii moderne. Observația lui merge la miezul problemei: nu pentru că cele două lumi ar fi fost cu adevărat legate, ci pentru că o imagine artistică a creat această punte falsă, dar extrem de puternică.

David însuși a dus mai departe această asociere. După Revoluția Franceză din 1789, în Jurământul din sala jocului de paume, membrii Adunării Naționale apar cu brațele întinse într-un gest ascendent comparabil cu cel din Jurământul Horaților, în vreme ce jură să creeze o nouă constituție. Pictura nu a fost terminată, dar desenul ei imens a fost expus în 1791, lângă Jurământul Horaților. Apoi, când regimul republican a fost înlocuit de imperiul lui Napoleon, David folosește iar gestul în Distribuirea vulturilor din 1810. Numai că sensul se schimbă. Jurământul nu mai este unul al cetățenilor uniți de idealuri, ci al supușilor în fața unei autorități centrale.

În această serie, observă Boime, se poate citi istoria Revoluției și culminarea ei în autoritarismul napoleonian. Gestul, odată născut în artă, începe să poarte nu memoria Romei, ci limbajul modern al disciplinei, al fidelității și al puterii centralizate.

Când scena și ecranul au dat Antichității un gest nou

Secolul al XIX-lea și începutul secolului XX au făcut din această invenție artistică un obicei vizual. Teatrul și filmul au început să arate lumea antică prin brațe întinse, ca și cum gestul ar fi fost autentic roman. De aici s-a născut forța lui de convingere.

În Statele Unite, un salut asemănător apare în 1892, odată cu jurământul de credință față de drapel, sub numele de salutul Bellamy. În sursele în limba română, acest salut este legat de Francis Bellamy, iar sursa engleză precizează că gestul propriu-zis a fost creat de James B. Upham pentru a însoți textul jurământului scris de Francis Bellamy. Important este că, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, un braț întins în semn de loialitate devenea deja familiar publicului american.

În același timp, teatrul și apoi filmul mut au început să-l folosească pentru a sugera Antichitatea. Producția de pe Broadway a piesei Ben-Hur, deschisă în noiembrie 1899, a avut un mare succes, iar fotografiile arată scene în care personajele folosesc acest gest. Nici romanul lui Lew Wallace, nici textul piesei nu menționează însă un asemenea salut. El fusese adăugat, după toate aparențele, în acord cu stilul de joc exagerat al teatrului din secolul al XIX-lea, stil care a influențat apoi cinematograful mut.

Filmele de început de secol au mers mai departe. Gestul apare în Ben-Hur din 1907, în italianul Nerone din 1908 și în Spartaco din 1914, unde chiar sclavul Spartacus îl folosește. Dar încă nu există o formă perfect fixă și nici exclusiv „romană”. Mai târziu, apar alte exemple, în Ben-Hur din 1925, precum și în filmele lui Cecil B. DeMille, Sign of the Cross din 1932 și Cleopatra din 1934. Cu fiecare reluare, ceea ce fusese o invenție artistică se solidifica drept tradiție vizuală.

Un punct decisiv a fost filmul italian Cabiria, din 1914. Intertitlurile sale au fost scrise de poetul naționalist Gabriele d’Annunzio. Filmul sublinia trecutul roman al Italiei și opunea „noblețea” societății romane caracterului „monstruos” al Cartaginei. Sursele spun că Cabiria a fost unul dintre filmele care au contribuit la resuscitarea unei istorii îndepărtate, menite să legitimeze trecutul Italiei și să-i inspire visele.

Salutul apare în diferite variante de-a lungul filmului, folosit de romani, de africani, de regi și de personaje fictive. Tocmai această varietate este importantă. Ea arată că nu era vorba despre reproducerea fidelă a unei practici antice, ci despre un cod vizual modern menit să facă Antichitatea să pară exotică, nobilă și politică în același timp.

Din film în politică

În 1919, Gabriele d’Annunzio face pasul decisiv. El adoptă salutul descris cinematografic ca ritual neo-imperial atunci când conduce ocupația orașului Fiume. Aici, ceea ce fusese imagine devine ceremonie. Ceea ce fusese decor devine practică politică.

Sursele arată că influența lui d’Annunzio a fost rapidă. Gestul a intrat în repertoriul simbolic al mișcării fasciste italiene aflate în ascensiune și a început să fie adoptat treptat de regim. În 31 ianuarie 1923, Ministerul Educației a instituit în școli un ritual de onorare a drapelului folosind salutul roman. În 1925, pe măsură ce Mussolini își „fascistiza” statul, salutul a fost adoptat treptat de regim, iar de la 1 decembrie 1925 toți administratorii civili ai statului au fost obligați să-l folosească.

Achille Starace, secretarul Partidului Național Fascist, a împins lucrurile mai departe. El a cerut măsuri pentru a face folosirea salutului roman în general obligatorie și a denunțat strângerea de mână ca burgheză. În plus, l-a lăudat ca fiind „mai igienic, mai estetic și mai scurt”. A sugerat chiar că salutul nu presupunea scoaterea pălăriei decât în interior. Până în 1932, el fusese adoptat ca substitut al strângerii de mână. La 19 august 1933, armata a fost obligată să-l folosească atunci când un detașament neînarmat trebuia să dea onorul Regelui sau lui Mussolini.

Aici se vede cel mai limpede transformarea sensului. Gestul nu mai pretinde doar o descendență romană. El este prezentat ca un exercițiu de caracter. Sursele spun că i se atribuia efectul de a arăta spiritul hotărât al omului fascist, apropiat de cel al Romei antice, precum și fermitatea, seriozitatea și acceptarea structurii ierarhice a regimului. În același timp, regimul a vrut să facă din el un gest exclusiv, eliminând concurența altor forme de salut. În 1938, partidul a abolit strângerea mâinii în film și teatru, iar la 21 noiembrie 1938 Ministerul Culturii Populare a interzis publicarea fotografiilor în care oamenii apăreau dându-și mâna.

Istoria salutului roman modern este, în acest punct, istoria unei uzurpări reușite. O invenție artistică și cinematografică este declarată tradiție străveche, apoi este impusă administrativ și încărcată cu sens moral și politic.

Cum a devenit semnul fascismului și al nazismului

În Germania, gestul a fost folosit sporadic de Partidul Nazist încă din 1923 și a devenit obligatoriu în interiorul mișcării în 1926. Acolo era numit salutul Hitler, Hitlergruß. Avea două funcții: să exprime angajamentul în interiorul partidului și să fie o demonstrație în exterior. Chiar și așa, impunerea lui nu a mers fără rezistență. Unele obiecții timpurii vizau tocmai asemănarea lui cu salutul roman folosit de fascismul italian și faptul că, prin urmare, nu era „german”. În replică, s-au făcut eforturi pentru a-i construi retroactiv o genealogie și o tradiție.

Folosirea obligatorie a salutului Hitler pentru toți funcționarii publici a urmat unei directive date de ministrul de interne al Reichului, Wilhelm Frick, la 13 iulie 1933, cu o zi înainte de interzicerea tuturor partidelor non-naziste. Wehrmachtul a refuzat inițial să-l adopte și a reușit un timp să-și păstreze propriile obiceiuri. Militarii erau obligați să-l folosească numai când se intona Horst Wessel Lied și imnul național german, precum și în întâlniri non-militare, de pildă când salutau membri ai guvernului civil. Abia după complotul din 20 iulie 1944, forțele armate ale celui de-al Treilea Reich au primit ordin să înlocuiască salutul militar standard cu salutul Hitler.

În spațiul dintre cele două războaie mondiale, sursa engleză arată că salutul roman a fost adoptat și de alte mișcări fasciste, de extremă dreaptă și ultranaționaliste, între care Spania franchistă și Grecia metaxistă. Dar asocierea dominantă a rămas cea cu fascismul italian și cu nazismul. De aceea, după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și înfrângerea Puterilor Axei, gestul a căzut în dizgrație.

În Germania, folosirea salutului și a expresiilor care îl însoțesc este interzisă prin lege de la sfârșitul războiului. Secțiunea 86a din Codul Penal german prevede pedeapsa de până la trei ani de închisoare pentru cine îl folosește, cu excepția unor scopuri artistice, științifice sau educative. Sursele mai notează că afișarea salutului cu intenție nazistă este incriminată și în Austria, Cehia, Slovacia și Polonia, în timp ce în Italia restricțiile legale sunt mai nuanțate și au generat controverse.

O umbră lungă

Gestul a rămas încărcat politic până astăzi. Sursele arată că el continuă să fie folosit în contexte neo-fasciste, neo-naziste și falangiste. În Italia, de pildă, a reapărut de multe ori după război, atât prin persoane publice, cât și prin grupuri. În ianuarie 2024, sute de neo-fasciști s-au adunat la fostul sediu al MSI pentru a comemora crimele de la Acca Larentia, au făcut saluturi fasciste și au strigat: „Camerati, present!” și „For all fallen comrades!”. Episodul a provocat critici și indignare.

În iunie 2024, Fanpage.it a publicat o investigație sub acoperire despre activitățile Gioventù Nazionale, aripa de tineret a partidului Brothers of Italy. Investigația a surprins membri ai organizației scandând sloganuri, cântând cântece și folosind salutul asociat fascismului. Potrivit sursei, aceste comportamente erau încurajate în privat, dar descurajate public pentru a evita atenția presei.

În același timp, există și contexte oficiale în care gestul este folosit fără intenție fascistă. Sursele menționează Mexicul, unde este folosit la jurământul de credință față de drapel în ceremonii oficiale, militare și civile, precum și Portugalia, unde militarii îl folosesc când depun jurământul față de drapel după încheierea primei faze a instrucției. În Taiwan, el este folosit strict ca jurământ de funcție. Tocmai de aceea, istoria lui cere prudență: aceeași formă vizuală poate avea genealogii politice și uzuri contemporane diferite.

Dar semnificația cea mai grea rămâne aceea pe care i-a dat-o secolul XX european. Nu pentru că Roma l-ar fi transmis lumii moderne, ci pentru că lumea modernă a simțit nevoia să-și inventeze o Romă pe măsura propriilor ritualuri de putere. Salutul roman este, în acest sens, un fals istoric care a avut consecințe reale. A pornit dintr-un tablou, a cucerit ecranul și a ajuns să disciplineze corpuri, școli, administrații și mulțimi. Nu a fost o relicvă a Antichității, ci o armă simbolică a modernității politice.