Revolta lui Bar Kohba, războiul care a pustit Iudeea

După plecarea lui Hadrian din Iudeea, liniștea s-a rupt. Evreii și-au început rebeliunea pe scară largă, iar în centrul ei s-a ridicat un om care nu s-a mulțumit să conducă o răscoală. Shimon Bar Kohba a bătut monede pe care scria „Libertate Israelului”, iar pentru mulți a început să fie Mesia cel așteptat. Din acel moment, miza nu mai era doar respingerea Romei. Era vorba despre putere, despre Ierusalim, despre Templu și despre speranța că o ordine pierdută putea fi refăcută.

Roma a înțeles repede că nu are în față o simplă tulburare de provincie. Succesul inițial al revoltei a fost considerabil. Pentru a-i învinge pe evrei, imperiul a aruncat în luptă inițial trei legiuni, aproximativ 50.000 de soldați. Apoi războiul s-a adâncit, s-a lungit, a cerut mai multe trupe și mai mulți comandanți. Când s-a terminat, după ani de lupte, Iudeea era aproape pustie.

Un pământ pregătit pentru explozie

Înainte de 132, resentimentul față de stăpânirea romană rămăsese puternic în provincia Iudeea. În jurul anului 130, Hadrian a plănuit refacerea Ierusalimului ca Aelia Capitolina, o colonie romană dedicată lui Jupiter. Sursele arată că această măsură a stins speranțele refacerii Templului. Istoricii invocați în sursa engleză văd aici una dintre marile cauze ale revoltei. O altă cauză menționată de surse este interzicerea circumciziei, deși asupra momentului exact al interdicției există dezacord.

Aceste decizii au lovit într-o populație care trăia deja cu așteptări puternice. După distrugerea Ierusalimului și a Templului, viața evreiască din Iudeea se refăcuse treptat, dar mesianismul și speranța unei intervenții decisive rămăseseră vii. În acest climat, proiectul roman de a reclădi orașul ca oraș roman și de a-i schimba caracterul a fost perceput ca o lovitură directă.

Nu a urmat o izbucnire oarbă. Sursele arată pregătiri serioase pentru un război de uzură. Rebelii, învățând din experiența conflictului anterior cu Roma, au construit complexe subterane în sate. Cassius Dio spune că evreii „nu au îndrăznit să încerce o luptă cu romanii în câmp deschis”, ci au ocupat locuri avantajoase și le-au întărit „cu mine și ziduri”, pentru a avea refugii și pentru a se putea întâlni neobservați sub pământ. Sute de asemenea complexe au fost identificate în Iudeea. Intrări ascunse, galerii înguste, cotituri bruște, mecanisme de închidere: nu erau simple ascunzători, ci instrumente ale unui război de gherilă.

Betar, așezat pe marginea unei culmi din Munții Iudeei, aproape de Ierusalim, cu izvoare bogate și cu o poziție ușor de apărat, a fost ales drept cartier general. Scrisorile lui Bar Kohba arată și folosirea fortăreței Herodium ca centru regional și depozit de grâu. Răscoala se pregătea cu răbdare, cu logistică și cu o conducere care dorea să stăpânească teritoriul, nu doar să lovească și să dispară.

Bar Kohba și statul ridicat împotriva Romei

Conducătorul revoltei este numit în surse Simon bar Kokhba sau Shimon Bar Kohba. Textele rabinice îl numesc Ben Kosiba, iar documentele descoperite mai târziu au arătat că forma Shimʻon ben Kosibah făcea parte din numele său autentic. Titlul de Bar Kokhba a fost probabil un onorific mesianic. Tradiția rabinică spune că Rabbi Akiva l-a susținut ca Mesia. Dar aceeași tradiție păstrează și replica aspră a rabinului Yohanan ben Torta, care i-ar fi spus lui Akiva: „Grass will grow on your cheeks, and the Messiah will not yet have come!”

Din scrisori se vede un conducător sever, preocupat de disciplină și aprovizionare. Își mustră subordonații, dă ordine precise și amenință când i se pare că autoritatea îi este ocolită. Într-o scrisoare, îi ceartă pe ofițerii de la Ein Gedi pentru că adăposteau oameni din Tekoa, aparent ca să evite recrutarea. În alta, îl amenință pe un comandant, Jeshua ben Galgula: „I shall put your feet in fetters as I did to Ben Aphlul!”

Tot din acele scrisori se vede că mișcarea nu se prezenta ca una ruptă de practica religioasă. Se păzea Șabatul, se respectau zeciuielile și ofrandele, iar într-o scrisoare Bar Kohba cere procurarea de lulavi și etrogi pentru Sukkot. Armata sa era ierarhizată, cu ranguri precum „șef al unei tabere”, iar scrisorile numesc comandanți concreți.

Revolta a făcut mai mult decât să ridice armele. A construit semnele unei puteri proprii. Administrația lui Bar Kohba a emis monedă proprie, în argint și bronz, suprabătând monede romane. Pe ele apar sloganuri ca „Year One of the Redemption of Israel”, „For the Freedom of Israel” și „For the Freedom of Jerusalem”. Unele monede înfățișează fațada Templului și poartă cuvântul „Jerusalem”. Apar și vițe de vie, palmieri, instrumente muzicale și vase legate de Templu. Inscripțiile sunt toate în ebraică.

Aceste monede spun limpede ce voia să fie revolta: nu doar o rezistență, ci o putere suverană. Sursa engleză arată că rebelii au ridicat un stat independent care a durat peste trei ani. Simon Bar Kokhba apare pe monede ca „Simeon, Prince (Nasi) of Israel”, iar această titulatură se potrivește cu ideea unui conducător politic al unui Israel restaurat.

Vara lui 132 și răspunsul Romei

Revolta a izbucnit probabil în vara anului 132. Până atunci, rebelii puseseră deja pe picioare un stat independent, iar în părți din Iudeea viața pare să fi continuat cu o relativă stabilitate. Începutul conflictului a surprins însă și prin amploarea lui. La debut, guvernatorul Iudeei, Tineius Rufus, a încercat să înăbușe răscoala, dar tentativa sa a eșuat.

Acesta a fost momentul în care Roma a înțeles că trebuie să schimbe scara războiului. Hadrian a trimis în Iudeea unul dintre cei mai capabili generali ai săi, Sextus Julius Severus, adus din Britannia. Transferul, notează sursa, a fost foarte neobișnuit și sugerează o stare de urgență. Împăratul însuși a participat o vreme la campanie. Imperiul a adunat o forță masivă din întregul spațiu roman, cu cel puțin nouă legiuni implicate prin unități întregi sau detașamente.

Textul românesc amintește între legiunile participante Legiunea VI Ferrata, Legiunea X Fretensis și Legiunea XXII Deioteriana. Tot acolo se spune că Legiunea a XXII-a a fost probabil anihilată, fiindcă nu mai există altă indicație a existenței ei după acest război. Sursa engleză completează imaginea cu alte efective chemate din provincii vecine și cu măsuri de urgență, inclusiv recrutări neobișnuite și transferul unor marinari în Legio X Fretensis.

Conflictul nu s-a purtat, așa cum observase Cassius Dio, în câmp deschis. Odată sosit, Severus a devastat sistematic orașe și sate. Artileria romană, cu ballista, este atestată la Herodium, Betar, Horvat Tzifion și Horvat Ba’alan. În Herodium, tunelurile poartă urmele unor incendii mari și ale distrugerii, probabil din faza finală a războiului. Monedele lui Bar Kohba arată totuși că rebelii au rămas activi în cea mai mare parte a Iudeei până în al treilea an al revoltei.

Roma a preferat erodarea lentă. Nu a căutat o singură bătălie decisivă, ci a strâns treptat cercul. A lovit așezările, a tăiat căile de aprovizionare, a urmărit ascunzătorile, a împins rezistența spre ultimul ei refugiu.

Betar, cetatea unde s-a frânt revolta

Războiul a durat trei ani până în 135 d.H., spune sursa românească. Bătălia finală s-a dat la Betar, sediul general al lui Bar Kohba. Sursa engleză fixează asediul în vara anului 135. Acolo s-au retras Bar Kohba și forțele care îi mai rămăseseră. Apărătorii au ridicat în grabă un zid în jurul așezării, folosind umplutură de pământ și structuri refolosite. Romanii au înconjurat Betarul cu un zid de asediu și cu două tabere la sud, tăind probabil accesul la izvorul principal.

Urmele găsite în teren sunt precise și reci: pietre de praștie, vârfuri de săgeți, ceramică din secolele I și II. Pe acoperișul unui turn au fost găsite 22 de pietre de praștie. Fuseseră strânse de apărători pe zid și nu apucaseră să fie folosite toate înainte de sfârșit. Inscripția latină descoperită la un izvor din apropiere menționează detașamente din Legio V Macedonica și Legio XI Claudia, semn că și aceste legiuni au participat la asediu.

Romanii au luat cetatea fără să fie nevoie de o rampă de asediu. A urmat ceea ce sursa românească numește „o baie de sânge”, cu înfrângerea totală a răsculaților. Luptătorii evrei au fost schingiuiți și crucificați, iar restul populației a fost trimisă în robie. Sursa engleză adaugă că în 135, odată cu căderea Betarului, Simon bar Kokhba a fost ucis.

Tradiția iudaică a păstrat căderea cetății sub semnul lui Tisha B’Av, ziua în care era comemorată și distrugerea Templului. Ierusalim Talmud și Lamentations Rabbah descriu măcelul în imagini enorme, menite să spună imposibilul durerii. Romanii, spune textul, „went about slaughtering them until a horse sunk in blood up to its nostrils”. Dincolo de exagerarea evident simbolică, memoria a fixat un fapt esențial: Betarul a fost locul unde speranța s-a transformat în catastrofă.

Căderea cetății a încheiat practic campania romană în ținutul colinar al Iudeei. Dar războiul nu s-a sfârșit instantaneu. Romanii au continuat să vâneze rebelii rămași în alte regiuni, să blocheze ieșirile și să curețe sistematic ascunzătorile.

Peșterile, ultima frontieră

În fazele târzii ale revoltei, refugiații s-au adăpostit în marile peșteri naturale de pe stâncile greu accesibile ale Deșertului Iudeei, deasupra Mării Moarte și a Văii Iordanului. Era o alegere dictată de experiența trecută: după primul mare război iudeo-roman, asemenea locuri păruseră mai sigure decât bătălia deschisă. De data aceasta, calculul a fost greșit.

Trupele romane au asediat aproximativ jumătate dintre aceste peșteri, ridicând tabere deasupra lor și tăind aprovizionarea. Unii au murit de foame și de sete. Alții au fost uciși în timpul asalturilor. Au rămas schelete, vârfuri de săgeți, obiecte personale, acte de proprietate, chei, sandale de piele, vase, resturi de hrană, suluri biblice, urme de tefillin și fragmente de mezuzah.

Peșterile de la Naḥal Ḥever sunt deosebit de importante. Acolo se află și Cave of Horrors, numită astfel după zecile de schelete găsite înăuntru, inclusiv ale unor copii și prunci. În Cave of Letters au apărut documentele a două femei evreice, Babatha și Salome Komaise, precum și celebrele „scrisori ale lui Bar Kokhba”, cel puțin 23 de mesaje schimbate între lider și subordonații lui. Ele aruncă lumină asupra administrației, organizării militare, practicilor religioase și chiar asupra diversității lingvistice a populației implicate.

Durata exactă a ultimelor operațiuni rămâne discutată în sursa engleză. Unele evaluări văd căderea Betarului ca prăbușirea decisivă a revoltei și fixează războiul la aproximativ trei ani. Alte interpretări împing sfârșitul până la începutul anului 136. Cert este că după vara lui 135 rezistența mai supraviețuia doar fragmentar, în peșteri și în fugă.

O victorie romană, o catastrofă pentru Iudeea

Urmările au fost devastatoare. Sursa engleză numește revolta ultima și cea mai devastatoare dintre marile răscoale evreiești împotriva Imperiului Roman. Consecințele pentru populația evreiască din Iudeea au fost catastrofale: omoruri în masă, sclavie, strămutare și depopulare aproape totală a Iudeei propriu-zise.

Cassius Dio a lăsat cifrele cele mai cunoscute. El scrie că 50 dintre cele mai importante puncte fortificate și 985 dintre cele mai cunoscute sate au fost rase de pe fața pământului și că 580.000 de oameni au fost uciși în raiduri și bătălii, fără a-i mai socoti pe cei pieriți din foamete, boală și foc. Chiar dacă asupra exactității acestor cifre există dezbatere în sursa engleză, sensul general nu este pus sub semnul întrebării: Iudeea a fost devastată într-o măsură ieșită din comun.

Arheologia confirmă amploarea loviturii. Sursa arată straturi de distrugere și abandon în numeroase situri din Iudeea, în locuințe, complexe subterane, peșteri funerare și spații de depozitare. În regiune nu apare o continuitate clară a așezărilor evreiești de-a lungul secolului al II-lea. În unele locuri, precum Horvat ‘Ethri, a fost găsit chiar și un mormânt comun într-o baie rituală, cu rămășițele a 15 persoane.

Supraviețuitorii au înfruntat pedepse dure. Evreii au fost izgoniți din Ierusalim și din împrejurimile lui. Sursa engleză vorbește despre excluderea lor din Ierusalim și din zona înconjurătoare, precum și despre schimbarea numelui provinciei din Judaea în Syria Palaestina, un act menit să rupă legătura istorică a regiunii cu poporul evreu. Deportarea și sclavia au fost masive. Piața de sclavi a fost inundată, iar captivi evrei au fost vânduți și împrăștiați în întreg imperiul. Un text târziu, citat în sursă, spune că Hadrian i-a vândut „for the price of a daily portion of food for a horse.”

Au urmat și măsuri religioase severe. Hadrian a impus interdicții privind circumcizia, studiul Torei și respectarea Șabatului, deși sursa precizează că multe dintre ele au fost ridicate după moartea lui. Mai durabilă a fost reconfigurarea lumii evreiești. Iudaismul rabinic a adoptat o atitudine nerevoluționară, mesianismul a devenit mai abstract, iar centrul vieții evreiești s-a deplasat spre Galileea. Comunitățile din diaspora, mai ales cea din Babilonia, au câștigat în importanță.

Revolta lui Bar Kohba a fost, pentru câțiva ani, încercarea de a întoarce istoria din drum. A avut monedă, conducere, obiective și teritoriu. A mobilizat o speranță veche și a obligat Roma să lupte cu o concentrare de forțe neobișnuită. Dar sfârșitul ei a fost mai mult decât o înfrângere militară. A schimbat chipul Iudeei și a împins istoria evreilor într-o altă direcție, una în care Ierusalimul rămânea un centru al memoriei, dar nu mai putea fi centrul vieții de fiecare zi.