Cum a devenit Războiul din Afganistan (1979-1989) războiul de uzură al Uniunii Sovietice

La 25 decembrie 1979, la ora 15:00, ordinul era limpede: granița Republicii Democrate Afganistan trebuia trecută pe uscat și prin aer de forțele Armatei a 40-a și ale aviației sovietice. Pentru Moscova, intervenția era prezentată drept „ajutor internațional”. Pentru mulți din afara lagărului estic, era o invazie. Între aceste două formule s-a deschis unul dintre marile războaie ale sfârșitului de secol XX, un conflict care a durat zece ani și care a schimbat Afganistanul, a tensionat din nou Războiul Rece și a apăsat greu asupra Uniunii Sovietice.

Războiul din Afganistan a opus Partidul Popular Democrat din Afganistan, de orientare marxistă, susținut de forțele sovietice, rebelilor islamiști mujahedini. Aceștia din urmă au fost ajutați de mai multe state, între care Pakistanul, Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Regatul Unit, China, Iranul și state arabe din Golful Persic. Luptele s-au dus mai ales în lumea rurală a Afganistanului, acolo unde munții, distanțele și lipsa controlului statului au făcut ca superioritatea militară sovietică să nu poată fi transformată într-o victorie politică.

Dincolo de fronturi și ideologii, războiul a început într-un moment în care statul afgan se clătina deja. Tocmai aici se află cheia întregii povești: Uniunea Sovietică nu a intrat într-o țară liniștită pe care ar fi destabilizat-o din exterior, ci într-o țară aflată deja în revoltă, în care un guvern comunist pierdea rapid teren, credibilitate și oameni.

Un regim care își pierdea țara

În aprilie 1978, Partidul Popular Democrat din Afganistan a preluat puterea, iar Republica Democrată Afganistan a fost creată. La 5 decembrie 1978, a fost semnat un tratat de prietenie între Uniunea Sovietică și Afganistan. Noul regim a promis transformare rapidă. În practică, această transformare a venit împreună cu represiune severă și cu conflicte interne.

Partidul era împărțit între facțiuni rivale. După revoluție, Nur Muhammad Taraki a preluat conducerea, dar tensiunile dintre oameni și grupări au explodat aproape imediat. În interiorul partidului au urmat epurări, exiluri și execuții. Sursele citate arată că statul condus de Khalq a executat între 10.000 și 27.000 de oameni, în mare parte la închisoarea Pul-e-Charkhi, înaintea intervenției sovietice. O altă estimare evocă între 50.000 și 100.000 de dispăruți în perioada Taraki-Amin.

În primele 18 luni, puterea a încercat să aplice un program de modernizare de tip sovietic. Pentru mulți conservatori afgani, aceste măsuri păreau să lovească în tradiții și în Islam. Rezistența a început să crească încă din 1978. În martie 1979, la Herat a izbucnit o revoltă violentă. Între 3.000 și 5.000 de oameni au fost uciși și răniți, iar aproximativ 100 de cetățeni sovietici și membri ai familiilor lor au fost uciși. A fost un semnal grav: regimul nu mai controla situația.

Până în primăvara lui 1979, 24 din cele 28 de provincii trecuseră prin izbucniri de violență. Până în august 1979, până la 165.000 de afgani fugiseră deja peste graniță, în Pakistan. Armata afgană se destrăma. Efectivele ei au coborât de la 110.000 de oameni în 1978 la 25.000 în 1980. O telegramă a ambasadei SUA la Kabul rezuma prăbușirea printr-o imagine memorabilă: armata se topea „like an ice floe in a tropical sea”.

În septembrie 1979, Hafizullah Amin a preluat puterea, l-a arestat și l-a ucis pe Taraki. În loc să stabilizeze regimul, schimbarea a adâncit criza. În ochii conducerii sovietice, Afganistanul devenea un aliat nesigur, aflat pe marginea colapsului. În ochii unei mari părți a populației afgane, guvernul își pierduse deja aproape orice legitimitate. Sursele engleze sunt foarte clare asupra acestui punct: guvernul revoluționar pierduse credibilitatea în fața aproape întregii populații, din cauza administrației haotice, brutalității poliției secrete, reformelor nepopulare, degradării economiei și percepției că statul era ateu și anti-islamic.

Decizia de la Moscova

La Moscova nu a existat de la început un acord pentru trimiterea de trupe. După revolta de la Herat, Taraki a cerut ajutor militar direct. Alexei Kosîghin a respins cererea, iar Leonid Brejnev l-a avertizat pe liderul afgan că o intervenție completă ar juca „în mâinile dușmanilor noștri și ai voștri”. Sovieticii au promis sprijin politic, echipamente militare și specialiști tehnici, dar au refuzat în repetate rânduri să intre direct în război.

Totuși, situația din Afganistan se înrăutățea de la lună la lună. Conducerea sovietică era divizată. Unii voiau să păstreze Afganistanul în sfera socialistă. Alții se temeau că instabilitatea va scăpa de sub control. Din informațiile KGB, Amin apărea ca un factor de risc. Moscova a creat o comisie specială pentru Afganistan, formată din Iuri Andropov, Boris Ponomarev și Dmitri Ustinov. Îngrijorările se adunau: epurările lui Amin, slăbirea loialității față de URSS, posibilitatea unor legături cu Pakistanul sau cu China și teama că guvernul afgan nu va mai rezista mult.

Din mai până în decembrie 1979, Moscova și-a schimbat treptat poziția. Sursele subliniază că motivele complete ale acestei răsturnări nu sunt pe deplin clare. Sunt menționate criza internă din Afganistan, efectele Revoluției iraniene și teama răspândirii fanatismului religios spre republicile sovietice musulmane din Asia Centrală, asasinarea lui Taraki și degradarea relațiilor cu Statele Unite după alte crize ale Războiului Rece. În toamna lui 1979, între specialiștii care urmăreau Afganistanul se contura ideea că nu mai era o întrebare dacă mujahedinii vor ajunge la Kabul, ci când.

Tocmai atunci, la Moscova s-a impus o logică simplă și fatală. Amin era privit ca incompetent și fanatic. O eventuală victorie a unei mișcări islamiste în Afganistan era văzută ca o amenințare pentru Asia Centrală sovietică. Iar intervenția era imaginată ca una scurtă: înlocuirea lui Amin cu Babrak Karmal, stabilizarea țării și retragerea rapidă. Avertismentele despre posibilitatea unui război lung de gherilă au fost înlăturate.

„The simplest explanation is probably the best. They got sucked into Afghanistan much as the United States got sucked into Vietnam, without clearly thinking through the consequences, and wildly underestimating the hostility they would arouse”.

Decembrie 1979, lovitura care a deschis războiul

Intervenția sovietică a intrat în faza decisivă la sfârșitul lui decembrie 1979. Armata a 40-a a început incursiunea la 25 decembrie. Două zile mai târziu, la 27 decembrie, trupele sovietice au ajuns la Aeroportul Internațional din Kabul, stârnind neliniște în oraș. În aceeași zi, aproximativ 700 de militari sovietici îmbrăcați în uniforme afgane au ocupat clădiri guvernamentale, militare și de presă. La 19:00, grupul Zenith condus de KGB a distrus centrul de comunicații al Kabulului. La 19:15 a început Operațiunea Storm-333, atacul asupra Palatului Tajbeg. Hafizullah Amin a fost ucis. Până în dimineața de 28 decembrie, operațiunea se încheiase.

La Radio Kabul s-a anunțat că Afganistanul fusese „eliberat” de Amin. În locul lui a fost instalat Babrak Karmal, fost viceprim-ministru, trecut după preluarea puterii de către Khalq într-un post diplomatic în Cehoslovacia. Din punctul de vedere al Biroului Politic sovietic, totul era acoperit juridic de tratatul din 1978. Din punctul de vedere al multor state, era un fapt împlinit obținut prin forță.

Forța sovietică intrată în Afganistan era masivă. Pe lângă Divizia 103 Gardă Aeropurtată, ea includea Armata a 40-a, diviziile 108 și 5 Gardă de infanterie motorizată, Regimentul 860 independent de infanterie motorizată, Brigada 56 independentă de asalt aerian și Corpul 36 aerian mixt. Forța inițială era de aproximativ 1.800 de tancuri, 80.000 de soldați și 2.000 de vehicule blindate de luptă. Odată cu sosirea altor divizii, efectivele au depășit 100.000 de oameni. În a doua săptămână, aviația sovietică efectuase deja 4.000 de zboruri spre Kabul.

Prima fază a campaniei a mers repede. Sovieticii au ocupat marile orașe, bazele militare și instalațiile strategice. În ianuarie 1980, parașutiștii sovietici au zdrobit rezistența Regimentului 26 aeropurtat la Bala Hissar, după ce acesta a refuzat dezarmarea. Dar succesul tactic ascundea problema decisivă: țara reală, cea din afara capitalelor și a șoselelor, nu fusese pacificată.

Țara de dincolo de orașe

Războiul s-a mutat acolo unde armatele grele au întotdeauna dificultăți: în sate, în văi, în munți, în locurile în care stăpânirea nu se măsoară prin cucerirea unei clădiri, ci prin faptul de a putea rămâne. Sovieticii au controlat principalele orașe și arterele de comunicație. Mujahedinii au împărțit rezistența în grupuri mici și au dus un război de gherilă. Aproape 80% din țară se afla în afara unui control sovietic necontestat.

Acesta a fost marele paradox al războiului. Uniunea Sovietică intrase pentru a salva un guvern aliat și pentru a stabiliza rapid situația. În schimb, prezența sa a extins revolta. În primele zile din ianuarie 1980, atacurile împotriva soldaților sovietici din Kabul au devenit obișnuite. În vara acelui an, numeroși membri ai partidului de guvernământ au fost asasinați în atacuri individuale. La 22 februarie 1980, în timpul revoltei numite 3 Hoot, tensiunea din Kabul a atins un vârf, iar soldații sovietici au ucis sute de protestatari. În aprilie și mai 1980, demonstrațiile studențești s-au soldat și ele cu morți.

În alte părți ale țării, reacția a fost la fel de dură. La Kandahar, la câteva zile după invazie, civilii s-au ridicat împotriva soldaților sovietici și au ucis un număr dintre ei, forțându-i să se retragă în garnizoană. Între ianuarie și februarie 1980, 130 de membri ai facțiunii Khalq au fost uciși în oraș.

În anii 1980-1985, luptele s-au concentrat în special pe marile axe și în provinciile apropiate de Pakistan. Sovieticii au lansat nouă ofensive în Valea Panjshir între 1980 și 1985, dar controlul guvernamental nu s-a îmbunătățit. Orașele Herat și Kandahar au rămas constant, măcar parțial, sub influența rezistenței. În alte zone, ca Nuristanul din nord-est sau Hazarajatul din munții centrali, luptele au atins mult mai puțin viața cotidiană, iar autoritatea statului a fost slabă sau aproape absentă.

Pe teren, sovieticii au încercat mai multe metode. Au folosit bombardamente aeriene și atacuri cu blindate pentru a distruge sate, animale, culturi și infrastructură, încercând să taie rezistenței sursele de hrană și adăpost. Au trimis spioni, au încercat să corupă lideri locali și să semene diviziuni. Au desfășurat operațiuni de tip search and destroy, sprijinite de elicoptere Mi-24. Au folosit serviciul secret afgan KHAD pentru infiltrare, dezinformare, mituirea unor miliții și organizarea unor forțe auxiliare. Dar toate aceste metode au putut produce numai succese locale și temporare.

Problema de fond rămânea aceeași. Armata afgană suferea de dezertări masive și de moral scăzut. Mulți soldați nu erau loiali regimului comunist. Populația rurală, în mare măsură, nu vedea în statul de la Kabul un centru legitim. Iar sovieticii descopereau că superioritatea lor în tancuri, avioane și artilerie nu putea rezolva ceea ce era, în esență, o criză de putere politică.

Un război afgan, o criză mondială

Intervenția sovietică a provocat reacții rapide în lume. La 2 ianuarie 1980, președintele Jimmy Carter a retras tratatul SALT-II din procesul de ratificare în Senatul american. La 3 ianuarie l-a rechemat pe ambasadorul Thomas J. Watson de la Moscova. La 9 ianuarie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 462. La 15 ianuarie, Adunarea Generală a ONU a votat cu 104 la 18 o rezoluție de protest împotriva intervenției sovietice. La 29 ianuarie, miniștrii de externe din 34 de țări cu majoritate musulmană au condamnat intervenția și au cerut retragerea imediată, urgentă și necondiționată a trupelor sovietice.

Administrația Carter a mers mai departe, impunând embargouri comerciale asupra unor livrări către URSS, suspendând exporturile de înaltă tehnologie și conducând boicotul Jocurilor Olimpice de la Moscova din 1980, la care au participat 66 de state. Într-un discurs din 4 ianuarie, Carter descria intrarea forțelor sovietice drept o încălcare cinică a dreptului internațional și avertiza că un succes sovietic în Afganistan ar putea modifica echilibrul strategic al lumii.

China a condamnat lovitura și acumularea militară sovietică. În lagărul estic, pozițiile au fost mai nuanțate decât păreau în public. Statele satelit din Pactul de la Varșovia, cu excepția României, au susținut oficial intervenția, deși o relatare de presă din iunie 1980 susținea că Polonia, Ungaria și România au transmis în privat Moscovei că invazia a fost o greșeală dăunătoare.

Între timp, sprijinul pentru mujahedini a crescut substanțial. Statele Unite au lucrat prin serviciile pakistaneze, în cadrul programului numit Operation Cyclone. Pakistanul a devenit bază principală pentru rezistența afgană. Ajutorul a venit și din Arabia Saudită, Regatul Unit, Egipt, China și alte state. Potrivit sursei engleze, ajutorul combinat al Statelor Unite, Arabiei Saudite și Chinei a totalizat între 6 și 12 miliarde de dolari. Au sosit și voluntari străini, cunoscuți sub numele de „Afghan Arabs”, între care se număra și un tânăr saudit, Osama bin Laden.

Astfel, războiul afgan a devenit mai mult decât un conflict intern salvat prin intervenție externă. A devenit unul dintre punctele fierbinți ale Războiului Rece. Implicarea americană și britanică de partea mujahedinilor a accentuat confruntarea globală și a pus capăt scurtei perioade de destindere dintre Washington și Moscova.

Retragerea și moștenirea războiului

Uniunea Sovietică plănuise, la început, să securizeze rapid orașele și rețelele de drumuri, să stabilizeze regimul și să-și retragă toate trupele în decurs de un an. Războiul a mers în direcția opusă. Până la mijlocul anilor 1980, prezența militară sovietică în Afganistan a crescut la aproximativ 115.000 de soldați. În 1985, luptele s-au intensificat în întreaga țară, iar acel an a fost cel mai sângeros al războiului.

Treptat, conflictul a consumat resurse militare, economice și politice tot mai mari. Din acest motiv, a fost adesea comparat cu războiul american din Indochina. Mai mulți autori au văzut în el un factor important al dizolvării Uniunii Sovietice în 1991. Nu întâmplător, conflictul a fost numit uneori „Vietnamul Uniunii Sovietice”.

Schimbarea decisivă a venit la mijlocul lui 1987. Mihail Gorbaciov a anunțat atunci că trupele sovietice vor începe o retragere completă. Retragerea a început între 15 mai 1988 și 15 februarie 1989. La 15 februarie 1989, ultima coloană militară sovietică a trecut din Afganistan în RSS Uzbecă. Se încheia astfel faza sovieto-afgană a războiului, dar nu și războiul afgan.

Cu sprijin sovietic extern continuu, guvernul Partidului Popular Democrat din Afganistan a continuat lupta singur, iar conflictul s-a transformat în primul război civil afgan. După dizolvarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991, sprijinul pentru Republica Democrată a încetat. În 1992, guvernul a fost răsturnat de mujahedini, iar Afganistanul a intrat într-un al doilea război civil.

Bilanțul uman a fost uriaș. Sursele engleze vorbesc despre între unu și trei milioane de afgani morți și despre alte milioane care au fugit din țară, cei mai mulți refugiindu-se în Pakistan și Iran. Se estimează că între 6,5 și 11,5% din populația Afganistanului, care număra 13,5 milioane de oameni la recensământul din 1979, a fost ucisă în timpul războiului. Țara a fost devastată de lupte, de mine terestre, de distrugerea satelor și a sistemelor de irigații și de fuga populației.

În spațiul fost sovietic, războiul a lăsat și o memorie personală puternică. Potrivit sursei române, în jur de 12.500 de locuitori ai RSS Moldovenești au slujit în armata sovietică în timpul conflictului, dintre care 301 au murit în misiuni. După 2001, în Republica Moldova, data de 15 februarie a devenit zi de comemorare a celor căzuți în războiul din Afganistan.

Războiul din Afganistan dintre 1979 și 1989 a început cu o decizie luată în numele stabilizării și s-a încheiat ca un exemplu clasic de război pe care o mare putere îl poate câștiga militar în fragmente, fără a-l putea câștiga politic în ansamblu. Sovieticii au ocupat orașe, au controlat drumuri, au schimbat un conducător și au ținut în picioare un regim. Dar nu au reușit să obțină lucrul esențial: acceptarea durabilă a ordinii pe care încercau să o impună. Restul, într-un război de acest tip, devine o chestiune de timp, cost și uzură.