Bătălia de la Verdun, lupta care a făcut din rezistență simbolul Franței

La 7:15 dimineața, în 21 februarie 1916, liniștea de la Verdun s-a rupt sub focul a 808 tunuri. Bombardamentul a durat zece ore. Aproape 1.000.000 de obuze au căzut pe un front de circa 30 km lungime și 5 km lățime. Tunuri super-grele au lovit forturile și orașul. Vuietul se auzea la 160 km depărtare.

În acea dimineață începea cea mai lungă bătălie a Primului Război Mondial. Avea să dureze 302 zile. Pentru francezi, Verdunul a devenit, după Marna, al doilea mare moment culminant al războiului. Pentru toți cei prinși acolo, a devenit altceva: locul unde războiul de poziții, războiul de tranșee, războiul rezistenței și-a arătat întreaga forță de nimicire.

Nu întâmplător Verdunul a fost numit „Abatorul”. În sursele citate, numărul morților, răniților și dispăruților ajunge la 700.000 de persoane. Alte calcule pomenite în sursa engleză urcă totalul la peste 714.000 de victime. Dincolo de cifre, ceea ce a rămas a fost imaginea unei lupte în care fiecare cotă, fiecare fort, fiecare pădure și fiecare ravin au fost plătite cu mii de vieți.

Verdunul a fost cunoscut și printr-o formulă care a trecut dincolo de bătălie. Remarca atribuită lui Robert Nivelle a devenit esența acestei apărări.

Ils ne passeront pas

Un plan născut din logica uzurii

Până în iarna lui 1916, frontul de vest se schimbase radical. După oprirea invaziei germane în Franța și după eșecul marilor ofensive din 1914 și 1915, războiul de mișcare se încheiase. În locul lui se instalase războiul de poziții. Liniile se întăriseră. Fortificațiile de câmp, tranșeele, artileria grea și uzura deveniseră regulile jocului.

Conducerea germană a ajuns la concluzia că o victorie decisivă într-o singură bătălie nu mai era probabilă. Dar, potrivit memoriilor citate în sursa engleză, Erich von Falkenhayn credea că armata franceză putea fi înfrântă dacă i se provocau pierderi suficient de mari. Verdunul a fost ales tocmai pentru asta. Aici, germanii sperau că francezii își vor arunca rezervele strategice într-o luptă de recucerire și vor suferi pierderi catastrofale, în timp ce infanteria germană urma să fie cruțată pe cât posibil prin folosirea masivă a artileriei grele.

Planul avea și o bază practică. Verdunul ieșea în față într-un salient, o proeminență a frontului. Era izolat pe trei laturi încă din 1914. Marile linii ferate franceze către oraș fuseseră tăiate, rămânând doar o cale ferată ușoară pentru transportul materialelor. În schimb, germanii aveau căi ferate principale la numai 24 km nord de linia frontului. Pentru ofensivă, au golit zone întregi de civili, au rechiziționat clădiri, au întins mii de kilometri de cablu telefonic, au adus cantități uriașe de muniții și hrană, au instalat și camuflat sute de tunuri și au săpat adăposturi subterane adânci.

Numai în primele șase zile erau prevăzute 2.000.000 de proiectile, urmate de alte 2.000.000 în următoarele douăsprezece zile. Pe frontul de la Verdun au fost concentrate 1.201 tunuri, dintre care două treimi grele și super-grele. Esența planului era limpede: artileria trebuia să poarte greul ofensivei, infanteria să înainteze în urma unui foc distrugător și să limiteze propriile pierderi.

O cetate puternică, slăbită chiar înainte de lovitură

Verdunul nu era un punct oarecare. Timp de secole avusese un rol important în apărarea Franței. În jurul orașului exista un dublu inel de 28 de forturi și lucrări mai mici, ridicate pe teren dominant, la 2,5 până la 8 km de cetate. Forturile fuseseră modernizate, aveau beton armat, turele blindate, posturi de observație, tranșee de beton, adăposturi subterane și o rețea de legături prin telefon, telegraf, drumuri și cale ferată îngustă. În ansamblu, artileria regiunii fortificate se ridica la aproximativ 1.000 de tunuri, dintre care 250 în rezervă.

Dar această putere fusese redusă. După căderea rapidă a forturilor belgiene în 1914, comanda franceză a tras concluzia că fortificațiile deveniseră depășite în fața artileriei super-grele germane. În august 1915, Regiunea Fortificată Verdun urma să fie dezbrăcată de 54 de baterii de artilerie și de 128.000 de cartușe de muniție. În 1915, din forturi au fost scoase 237 de tunuri și 647 de tone de muniție.

La Fort Douaumont, cel mai mare fort din sector, situația ajunsese aproape neverosimilă. În februarie 1916, rămăseseră doar tunurile din turelele de 75 mm și 155 mm și câteva arme ușoare pentru șanțuri. Podul mobil era blocat în poziție coborâtă după un obuz german și nu fusese reparat. Mitralierele erau depozitate în lăzi. Unele cazemate rămăseseră nepăzite. În fort fuseseră plasate 5.000 kg de explozivi pentru demolare. Garnizoana era redusă la 68 de tehnicieni sub comanda plutonierului Chenot.

Colonelul Émile Driant, aflat la Verdun, a criticat scoaterea tunurilor și a infanteriei din fortărețe. Nu a fost ascultat. La sfârșitul lui ianuarie 1916, serviciile franceze de informații obținuseră o imagine exactă a capacității și intențiilor germane la Verdun, dar Joffre a crezut că atacul va fi o diversiune. Când ofensiva a început, francezii aveau la Verdun 388 de tunuri de câmp și 244 de tunuri grele în fața celor 1.201 tunuri germane.

Cele zece ore de foc și căderea lui Douaumont

Ofensiva germană trebuia să înceapă la 12 februarie, dar ceața, ploaia puternică și vântul au amânat atacul până la 21 februarie. După bombardamentul de dimineață, la 4:00 după-amiaza, corpurile III, VII și XVIII au pornit înainte. Germanii au folosit aruncătoare de flăcări și unități de asalt care înaintau imediat în urma focului de artilerie, cu grenade de mână împotriva apărătorilor rămași.

În primele zile, apărarea franceză a fost împinsă înapoi. Până la 22 februarie, trupele germane înaintaseră 5 km și cuceriseră Bois des Caures. Acolo, două batalioane franceze ținuseră pădurea două zile. Driant a fost ucis în luptă cu batalioanele 56 și 59 de chasseurs à pied; numai 118 oameni au reușit să scape.

La 24 februarie, corpul XXX francez a fost împins din a doua linie de apărare. În aceeași seară, s-a recomandat trimiterea Armatei a Doua, sub generalul Pétain, în Regiunea Fortificată Verdun. Între timp, germanii luaseră Beaumont-en-Verdunois, Bois des Fosses și Bois des Caurières și urcau spre Fort Douaumont.

Momentul decisiv a venit pe 25 februarie. Un batalion german a înaintat fără sprijin pe o parte, a luat prizonieri și a ajuns repede la obiectivele sale. Apoi, în haosul luptelor și al propriului bombardament, mai multe grupuri germane au ajuns lângă fort. Artileriștii lor nici nu voiau să creadă că infanteria se afla deja la câteva sute de metri de Douaumont. Unii soldați germani au căutat adăpost de propriile obuze și au descoperit că fortul era aproape gol și nepăzit cum se cuvine.

Au găsit o cale pe deasupra șanțului, au coborât fără să fie opriți, au trecut printr-un bunker neocupat și au pătruns în interior. Acolo l-au găsit pe plutonierul Chenot și pe aproximativ 25 de militari francezi, adică mare parte din garnizoana redusă a fortului, și i-au luat prizonieri. Fort Douaumont, piesa centrală a apărării de la Verdun, căzuse aproape incredibil de repede.

Pe 26 februarie, germanii avansaseră 3 km pe un front de 10 km. Pierderile franceze ajunseseră la 24.000 de oameni, cele germane la aproximativ 25.000. Un contraatac francez asupra Fortului Douaumont a eșuat. Pétain a ordonat să nu mai fie încercate astfel de atacuri și să fie consolidate liniile existente. În schimb, forturile rămase urmau să fie reocupate, reînarmate și aprovizionate pentru a rezista unui asediu.

Pétain, Nivelle și bătălia rezistenței

Pe 25 februarie, Pétain a preluat comanda apărării de la Verdun. A aflat aproape imediat că Fort Douaumont căzuse. A reorganizat apărarea, a stabilit o linie de rezistență pe malul estic, de la Souville la Thiaumont, în jurul lui Douaumont și Vaux, apoi spre Moulainville și creasta Woëvre. Pe malul vestic, linia mergea de la Cumières la Mort-Homme, Côte 304 și Avocourt. A fost pregătită în secret și o „linie de panică” mai aproape de Verdun.

Între 24 și 26 februarie au sosit corpurile I și XX. Până la 6 martie, venirea altor corpuri ridicase totalul la 20 și jumătate de divizii franceze în regiunea fortificată. Până atunci, francezii reușiseră să aducă 90.000 de oameni și 21.000 de tone de muniție de la Bar-le-Duc la Verdun. Între timp, dezghețul transformase terenul în mocirlă, artileria germană rămânea în urmă, iar ofensiva inițială încetinise.

Apărarea franceză a căpătat un sens moral enorm. Verdunul, cel mai puternic sector fortificat al frontului Franței, rezista. Pentru francezi, acest lucru conta dincolo de orice câștig local de teren. Orașul, apărat mai întâi de generalul Philippe Pétain, apoi de generalul Robert Nivelle, a rezistat tuturor asalturilor germane.

Pe 23 iunie 1916, când luptele ajunseseră din nou la un prag critic, Nivelle a dat ordinul care concentra întreaga miză a bătăliei.

Vous ne les laisserez pas passer, mes camarades

Formula aceasta venea într-un moment greu. Nivelle se temea de scăderea moralului. La Verdun apăruseră chiar manifestări de indisciplină în unele regimente din prima linie. Cu atât mai mult, apărarea orașului căpăta o semnificație care depășea tactica. Verdunul devenea testul voinței de a rezista.

Mort-Homme, Côte 304 și capcana de pe ambele maluri

În martie, ofensiva germană s-a extins și pe malul vestic al Meusei. Motivația era limpede: artileria franceză de pe acel mal lovea constant trupele germane de pe malul estic. La 29 martie, tunurile franceze de pe vest începuseră un bombardament neîntrerupt asupra germanilor din est, provocând pierderi mari infanteriei. Germanii au încercat să ia înălțimile și să înlăture această amenințare, dar atacurile nu și-au atins obiectivele.

Pe 6 martie a început lovitura spre Mort-Homme și Côte 304. Bombardamentul a redus vârful Côte 304 de la 304 metri la 300. Bois des Corbeaux a fost luat, pierdut și luat din nou. Părți din Mort-Homme, Côte 304, Cumières și Chattancourt au căzut pe 14 martie. Dar fiecare câștig deschidea o altă problemă. O cotă cucerită era dominată de alta. Un punct important nu era suficient, pentru că trebuia luat și următorul pentru a-l putea apăra. Astfel, ofensiva intra într-o logică fără ieșire.

După prima săptămână de martie, germanii ajunseseră la obiectivele inițiale ale unei zile, dar au descoperit că artileria franceză din spatele Côte de Marre și Bois Bourrus încă funcționa și făcea ravagii pe malul estic. Atacurile germane au trecut de la operațiuni mari pe front larg la atacuri mai înguste, cu obiective limitate. Chiar și așa, până la 30 martie, câștigurile au costat scump. Numai pentru Bois de Malancourt, pierderile germane ajunseseră la 20.000 de oameni, iar Côte 304 încă nu era pe deplin asigurată.

La sfârșitul lui martie, ofensiva îi costase pe germani 81.607 victime. Falkenhayn începea să se gândească la încheierea ei, ca să nu se transforme într-o nouă luptă costisitoare și indecisă. Dar comanda Armatei a 5-a insista că francezii sunt aproape de epuizare. Aici se vede una dintre marile rupturi ale bătăliei: planul de uzură, gândit inițial ca o presiune calculată, ajunsese el însuși să consume resurse uriașe.

În aprilie, germanii au încercat să-și schimbe tactica. Falkenhayn a cerut folosirea unităților de asalt, combinarea comenzii artileriei de câmp cu cea grea, înaintarea infanteriei foarte aproape de barajul de foc și o apărare dispersată, cu a doua linie transformată în principală linie de rezistență. Dar schimbările au avut efect redus. Cauza principală a pierderilor rămânea aceeași pentru ambele tabere: artileria.

Forturile Vaux și Douaumont, punctele unde lupta a devenit asediu

La începutul lui mai, Pétain a fost promovat la comanda Grupului de armate al centrului, iar la Verdun Armata a Doua a fost preluată de Robert Nivelle. Între timp, luptele continuau pe ambele maluri. Pe 24 mai au căzut Cumières și Caurettes, în timp ce francezii pregăteau o încercare majoră de a recuceri Fort Douaumont.

Generalul Charles Mangin a primit misiunea de a organiza contraatacul. Planul a fost redus la o lovitură pe un front de 1.150 de metri, cu obiective precise: tranșee, o turelă de mitralieră și fortul însuși. Pregătirile au fost greoaie. Lipsa geniștilor a încetinit săparea celor 12 km de tranșee și construirea depozitelor. Mai grav, prizonieri francezi capturați pe 13 mai au dezvăluit planul germanilor. Aceștia au răspuns cu foc de hărțuire. Bombardamentul preliminar francez, început pe 17 mai, a afectat grav fortul, dar nu l-a scos din luptă.

Asaltul a început la 11:50, pe 22 mai. Unele unități franceze au cucerit rapid tranșeele din față. Altele au fost oprite. Regimentul 129 de infanterie a ajuns la fort în câteva minute și a reușit să pătrundă prin părțile de vest și sud. Până la căderea nopții, aproximativ jumătate din fort fusese recucerită. Dar francezii nu au putut întări poziția. Rezervele germane au izolat trupele din interior și le-au silit să se predea. Au fost luați 1.000 de prizonieri francezi. În trei zile, francezii pierduseră 5.640 de oameni din 12.000 angajați; germanii, 4.500.

La sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, ofensiva germană s-a mutat spre malul estic, la sud de Fort Douaumont. Ținta era creasta Fleury și apoi ultimele mari puncte ale apărării franceze: Ouvrage de Thiaumont, Fleury, Fort Souville și Fort Vaux. Fort Vaux fusese bombardat cu aproximativ 8.000 de obuze pe zi de la începutul ofensivei. După un atac final, vârful fortului a fost ocupat la 2 iunie. Luptele au continuat în subteran, până când garnizoana a rămas fără apă. Cei 574 de supraviețuitori s-au predat pe 7 iunie.

Când la Verdun s-a aflat că Fort Vaux a fost pierdut, a fost ocupată „linia de panică”, iar pe marginea orașului au fost săpate tranșee. Era unul dintre cele mai grele momente ale bătăliei.

Iunie 1916, clipa când Verdunul a fost cel mai aproape

Pe 22 iunie, artileria germană a tras peste 116.000 de obuze cu gaz Diphosgene asupra pozițiilor artileriei franceze. Atacul a provocat peste 1.600 de victime și a redus la tăcere multe dintre tunurile franceze. A doua zi, la 5:00 dimineața, germanii au atacat pe un front de 5 km și au împins o pungă adâncă în apărarea franceză.

Au fost capturate Ouvrage de Thiaumont și Ouvrage de Froidterre, iar satele Fleury și Chapelle Sainte-Fine au fost depășite. Germanii au ajuns la 5 km de cetatea Verdunului. Era cel mai departe unde pătrunseseră până atunci. Chapelle Sainte-Fine a devenit punctul cel mai înaintat al ofensivei germane de la Verdun.

Totuși, exact în acel punct limita succesului a devenit și limita atacului. Chapelle Sainte-Fine a fost repede recucerită de francezi. Alimentarea cu apă a infanteriei germane s-a prăbușit. Punga formată era expusă focului din trei părți. Fără mai multă muniție cu Diphosgene, atacul nu mai putea continua. Pe 24 iunie, bombardamentul anglo-francez preliminar a început pe Somme. Frontul larg al războiului își impunea acum propria logică. Ofensiva de la Verdun nu mai putea primi totul.

Între 23 iunie și 17 august, Fleury și-a schimbat stăpânul de șaisprezece ori. Până pe 25 iunie, ambele tabere erau epuizate, iar Knobelsdorf a suspendat atacul. În iulie, ofensiva germană a fost limitată pentru a pune la dispoziție trupe, artilerie și muniții pentru bătălia de pe Somme. În septembrie și decembrie, contraofensivele franceze au recucerit mult teren de pe malul estic și au recuperat Fort Douaumont și Fort Vaux.

Aici se află sensul istoric al Verdunului. Timp de zece luni, germanii au încercat să rupă frontul și să zdrobească armata franceză prin uzură. Au produs pierderi uriașe, dar au suferit la rândul lor pierderi la fel de grele. Sursele românești vorbesc despre 271.000 de francezi morți și tot atâția germani; sursa engleză dă 377.231 de victime franceze și 337.000 germane, un total de 714.231. Oricare ar fi calculul exact, rezultatul istoric rămâne același: Verdunul a rezistat.

Și tocmai de aceea bătălia a depășit sensul unei simple confruntări militare. În Franța, Verdunul a ajuns să simbolizeze hotărârea armatei franceze și caracterul distrugător al războiului modern. Prima mare bătălie care a arătat toate trăsăturile noului tip de război a fost, în același timp, și dovada că uneori frontul nu se rupe printr-o singură lovitură, ci se înțepenește într-o uzură care mistuie pe toată lumea.