Cine a fost Erich Maria Remarque, scriitorul care a făcut din război o acuzație

La 5 ianuarie 1919, Erich Paul Remark părăsea armata. În urmă rămâneau frontul, rănile, spitalul militar din Duisburg și o decorație, Crucea de Fier clasa întâi, primită în 1918, la care renunță împreună cu medaliile și decorațiile sale. Gestul spune mult despre drumul care începea atunci. Tânărul recrutat în 1916, trimis pe Frontul de Vest și rănit grav în vara lui 1917, avea să devină Erich Maria Remarque, unul dintre cei mai cunoscuți autori de limbă germană ai secolului al XX-lea, iar războiul, trăit direct, urma să fie materia incandescentă a operei sale.

Din acea experiență s-a născut o voce literară care a schimbat felul în care a fost povestit Primul Război Mondial. Romanul Pe Frontul de Vest nimic nou a fost un succes internațional, a fost tradus în zeci de limbi, a inspirat filme și a creat un nou tip de scriitură despre conflict, cea a veteranilor care scriu despre război din interiorul lui. Dar succesul a avut și un preț. Pentru conservatorii și naziștii din Germania, pacifismul lui Remarque era o provocare directă. Cărțile i-au fost arse în public, opera i-a fost interzisă, cetățenia i-a fost retrasă, iar exilul a devenit forma concretă a supraviețuirii.

Povestea lui Remarque nu este doar povestea unui romancier celebru. Este povestea unui om care a văzut războiul, a scris despre ororile lui într-un limbaj simplu și apăsat și a plătit pentru asta într-un secol care nu ierta asemenea adevăruri.

Un tânăr din Osnabrück în calea războiului

Erich Maria Remarque s-a născut la 22 iunie 1898, la Osnabrück, sub numele Erich Paul Remark. Era fiul lui Peter Franz Remark, legător de cărți, și al Annei Maria, născută Stallknecht. A învățat la școala populară din Osnabrück între 1904 și 1912, apoi a urmat Seminarul Pedagogic Catolic. Studiile i-au fost întrerupte în 1915 din cauza războiului și reluate abia în ianuarie 1919, pentru a fi încheiate în iunie același an.

Între aceste două momente s-a așezat experiența decisivă. La 21 noiembrie 1916 a fost recrutat în batalionul de rezervă al Regimentului de infanterie 78 și trimis pe Frontul de Vest. Sursele în limba engleză completează mai precis traseul militar: în iunie 1917 a fost transferat pe Frontul de Vest, iar apoi trimis într-o unitate care a luptat în tranșee între Torhout și Houthulst. La 31 iulie 1917 a fost rănit de schijele unei grenade la piciorul stâng, la brațul drept și la gât. A fost evacuat și internat în spitalul militar din Duisburg, unde a rămas până la 31 octombrie 1918.

Războiul nu i-a lăsat doar urme fizice. Sursele arată limpede că atrocitățile războiului și moartea mamei sale i-au provocat o profundă traumă sufletească. În anii următori, în semn de omagiu pentru mama sa, a început să folosească numele Maria în locul lui Paul. Așa apare numele sub care a intrat în istoria literaturii.

După ieșirea din armată, a încercat să revină la o viață obișnuită. Din 1 august 1919 până la 20 noiembrie 1920 a lucrat, cu mici întreruperi, ca profesor în mai multe școli catolice. Sursele engleze dau și câteva dintre locurile unde a predat: Lohne, Klein Berssen și Nahne. Dar liniștea de după război era fragilă. Remarque a trecut prin mai multe ocupații temporare: profesor, ziarist, contabil, comis voiajor, angajat la pompe funebre, organist. A fost și bibliotecar, om de afaceri, editor. Primul său text plătit a fost unul tehnic, pentru compania Continental Rubber Company.

În tot acest timp scrisul nu dispăruse. Încercase să scrie încă de la 16 ani. Eseuri, poeme, începuturi de roman. În 1920 publică primul său roman, Cuibul visurilor, în germană Die Traumbude. Din martie 1921 se dedică scrisului, de la critică și publicistică până la proză și scenariu, lucrând, între altele, ca editor la revista Sport im Bild.

Cartea care a schimbat totul

Succesul care avea să-i schimbe destinul a venit cu Pe Frontul de Vest nimic nou, publicat în 1929. Sursele engleze notează că romanul fusese scris în 1927 și că, la început, Remarque nu reușise să-i găsească editor. Textul descria experiențele soldaților germani din Primul Război Mondial. Nu era o glorificare a frontului, ci exact opusul: o imagine realistă a ororilor războiului.

Cartea a devenit un bestseller internațional. Sursa română precizează cifrele acestui succes: 15 milioane de exemplare vândute și traduceri în 42 de limbi. Sursa engleză merge mai departe și spune că romanul a devenit o lucrare de referință a literaturii secolului al XX-lea și că a creat un nou gen literar, cel al veteranilor care scriu despre conflict. A deschis și o piață nouă pentru memorialistica de război și a inspirat reprezentări dramatice în teatru și cinema, în Germania și în țări care luptaseră împotriva Imperiului German, precum Regatul Unit și Statele Unite.

În 1930, romanul a inspirat un film de succes, câștigător a două Premii Oscar. Era dovada că experiența transformată de Remarque în literatură trecuse granițele Germaniei și devenise parte din memoria unei întregi generații.

După acest succes, au urmat și alte cărți. Într-un limbaj simplu, emoționant, cum notează sursa engleză, Remarque a continuat să scrie despre război și despre anii de după război din Germania. În 1931 apare Întoarcerea, iar mai târziu vor urma, între altele, Trei camarazi, Iubește pe aproapele tău, Arcul de triumf, Scânteia vieții, Soroc de viață și soroc de moarte, Obeliscul negru, Cerul nu iartă pe nimeni și Noapte în Lisabona.

În 1931, faima lui capătă și o dimensiune simbolică. Remarque este nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace pentru romanul Pe frontul de vest nimic nou. Motivul era limpede: cartea oferea o imagine realistă a ororilor războiului. Tot în acel an, este nominalizat și pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Reacția adversarilor a fost imediată. Asociația Ofițerilor Germani a protestat, susținând că romanul ar fi o ofensă gravă adusă armatei și soldaților germani. Aici se vede ruptura care avea să-i marcheze destinul public: pentru unii, Remarque era un mare scriitor al adevărului războiului; pentru alții, un autor care lovea în miturile naționale.

Pacifismul care a iritat un regim

Conflictul cu lumea naționalistă și apoi cu naziștii nu a fost un episod marginal. A devenit centrul vieții sale publice. Filosofia pacifistă a lui Remarque îi irita pe conservatorii și pe naziștii din Germania. După succesul uriaș al romanului său, scriitorul avea bani, faimă și libertatea de a se muta. În 1931 cumpără o vilă în Ronco, în Elveția, Casa Monte Tabor, cu intenția de a trăi acolo și în Franța. În 1932 emigrează în Elveția și se stabilește la Ascona.

Apoi, lucrurile se precipită. În 1933, anul venirii naziștilor la putere, cărțile lui sunt arse în public. La 10 mai 1933, scrierile sale sunt declarate public „nepatriotice” la inițiativa lui Joseph Goebbels și sunt interzise în Germania. Exemplarele sunt scoase din biblioteci și li se restrânge vânzarea și publicarea. Campania împotriva lui Remarque nu se oprea la opere. Sursele arată că naziștii i-au atacat și originea franceză, și credința catolică. În absența lui, au continuat să-i denunțe cărțile și au răspândit falsul că nu ar fi luptat pe front în Primul Război Mondial.

În același context apare și disputa asupra numelui. Sursa engleză arată că Remarque a revenit la o formă mai veche a numelui său de familie când a publicat Pe Frontul de Vest nimic nou, atât pentru a onora ascendența franceză, cât și pentru a se desprinde de romanul său timpuriu Die Traumbude. Cercetările prietenului său din copilărie, Hanns-Gerd Rabe, au arătat că avea strămoși francezi. Propaganda nazistă a încercat să răstoarne acest fapt și a susținut mincinos că numele său real ar fi fost Kramer, adică Remark scris invers, și că ar fi fost evreu.

În 1938, statul german îi retrage cetățenia. Este un pas cu încărcătură simbolică și practică uriașă: scriitorul care vorbise despre război într-un fel insuportabil pentru regim era scos din comunitatea națională. Tot în 1938, Remarque și fosta sa soție, Ilse Jutta Zambona, se recăsătoresc pentru a împiedica repatrierea ei în Germania. În 1939 emigrează în Statele Unite. Sursa română precizează că soției i-a fost refuzată intrarea în SUA și că s-a stabilit în Mexic, în timp ce sursa engleză arată că cei doi au plecat din Elveția spre Statele Unite chiar înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa și că au devenit cetățeni americani în 1947. Cert este că exilul devenise definitiv, iar Germania nazistă îl transformase pe Remarque într-un inamic.

Exilul și rana care nu s-a închis

Există în biografia lui Remarque o lovitură care dă măsura acestui conflict cu regimul nazist. În 1943, sora sa, croitoreasa Elfriede Scholz, a fost condamnată la moarte și executată de naziști. Sursa engleză adaugă detalii precise și tulburătoare: fusese arestată, judecată de Volksgerichtshof și găsită vinovată de „subminarea moralului” pentru că spusese că războiul era pierdut. Președintele tribunalului, Roland Freisler, i-a spus:

„Ihr Bruder ist uns leider entwischt, Sie aber werden uns nicht entwischen”

Elfriede Scholz a fost decapitată la 16 decembrie 1943. Remarque a aflat de soarta ei abia după război. Mai târziu, i-a dedicat romanul Scânteia vieții, publicat în 1952. Sursa română arată că a scris această carte în memoria surorii sale și că acțiunea se petrece într-un lagăr de concentrare, acolo unde și sora sa fusese închisă și ucisă de naziști. Sursa engleză adaugă că dedicația a fost omisă în versiunea germană a cărții, deoarece Remarque era încă privit de unii germani drept trădător.

În exil, Remarque a continuat să scrie despre experiența germană de după Primul Război Mondial și despre dezastrul moral al epocii. Trei camarazi se concentrează asupra vieții din Republica de la Weimar în anii 1928 și 1929. Iubește pe aproapele tău a apărut mai întâi în foileton, în traducere engleză, în 1939. Arcul de triumf, publicat în 1945 în engleză și apoi în germană, a fost un nou bestseller instantaneu și a ajuns la vânzări mondiale de aproape cinci milioane de exemplare.

În 1947, Remarque a obținut cetățenia SUA. Un an mai târziu s-a întors în Europa și s-a stabilit din nou în Elveția, unde avea să-și petreacă restul vieții. Între Arcul de triumf și Scânteia vieții s-a așezat o tăcere de șapte ani, remarcabil de lungă pentru el. Când revine, revine tot la marile sale teme: războiul, consecințele lui, vinovăția și supraviețuirea.

Romanul Soroc de viață și soroc de moarte, apărut în 1954, a avut în Germania o soartă grăitoare. Editura care l-a publicat a cenzurat scenele despre atrocitățile comise de naziști în țările ocupate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Chiar și după căderea regimului, adevărul pe care îl scria Remarque continua să fie greu de suportat.

Ultimii ani ai unui scriitor al păcii

Remarque a continuat să publice până în 1962. În acești ani a scris și în alte forme. În 1955 a realizat scenariul pentru filmul austriac Der letzte Akt, despre ultimele zile ale lui Hitler în buncărul cancelariei Reichului din Berlin. În 1956 a scris drama Die letzte Station pentru teatru. Romanul Cerul nu iartă pe nimeni a fost publicat în volum în 1961, după serializare, iar Noapte în Lisabona, apărut în 1962, a fost ultima lucrare terminată de Remarque. Sursa engleză notează că romanul s-a vândut în aproximativ 900.000 de exemplare în Germania.

În ultima parte a vieții a călătorit mult în Franța, Italia și Statele Unite. Viața sa personală a fost, la rândul ei, frământată. S-a căsătorit prima dată cu Ilse Jutta Zambona la 14 octombrie 1925. Au divorțat la 4 ianuarie 1930 și s-au recăsătorit în 1938. Sursa engleză precizează că această a doua căsătorie a fost încheiată pentru a o feri de repatrierea în Germania. Au divorțat din nou, definitiv, la 20 mai 1957. Din 1958 până în 1970, Remarque a fost căsătorit cu actrița americană Paulette Goddard.

În 1963 a suferit primul atac cerebral. Al șaselea i-a fost fatal. A murit la 25 septembrie 1970, la 72 de ani, în spitalul Saint Agnes din Locarno, în Elveția. Sursele engleze indică insuficiența cardiacă drept cauză a morții și precizează că a fost înmormântat în cimitirul din Ronco, Ticino.

Nu și-a recăpătat niciodată cetățenia germană. Întrebat despre acest lucru într-un interviu acordat la a 69-a sa aniversare, a răspuns că refuza să ceară să fie naturalizat din nou, pentru că, până la urmă, nu ceruse niciodată să fie denaturalizat. Este una dintre acele replici care rezumă o biografie întreagă: ruptura nu fusese alegerea lui, dar hotărârea de a nu o cosmetiza îi aparținea în întregime.

Ce a lăsat în urmă

Moștenirea lui Erich Maria Remarque s-a păstrat în primul rând prin cărțile sale. Multe dintre ele au fost ecranizate de-a lungul timpului. Dar moștenirea lui nu este doar literară. Este și morală. El a impus în literatura secolului al XX-lea o formă de sinceritate despre război care a provocat, a incomodat și a rezistat.

Orașul său natal, Osnabrück, a legat explicit numele lui de ideea de pace. În 1991 a instituit Premiul Erich Maria Remarque pentru Pace, acordat anual în săptămâna corespunzătoare nașterii scriitorului. În 1996, primăria orașului și Universitatea din Osnabrück au înființat Centrul pentru pace Erich Maria Remarque.

Această asociere nu este întâmplătoare. Încă din 1931, când a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru Pe frontul de vest nimic nou, devenise limpede că literatura lui nu era privită doar ca artă, ci și ca intervenție în lumea publică. Remarque a descris războiul fără podoabe și fără consolări false. A scris despre soldați, despre răni, despre întoarceri imposibile, despre exil, despre teroare și despre memoria celor uciși. Tocmai de aceea a fost atacat cu atâta furie.

Din Osnabrück până la Locarno, de la tranșeele Frontului de Vest la exilul elvețian și american, drumul lui Erich Maria Remarque a urmat marile fracturi ale secolului. A fost profesor pentru scurt timp, a fost ziarist, editor, scenarist, romancier. Dar identitatea care a rămas este cea câștigată prin cartea care i-a adus gloria și primejdia. Omul care plecase din armată în ianuarie 1919 a transformat propria experiență într-o mărturie de durată. Și, făcând asta, a obligat secolul să se privească în oglindă.