De ce a condus Grigore Cotovschi impunerea noii puteri la Chișinău

În noiembrie 1917, la Chișinău, ordinea veche se destrăma, iar cea nouă încă nu se așezase. În acest spațiu de ruptură, unde autoritatea se muta din mâinile unei puteri în altele, fără stabilitate și fără liniște, Grigore Cotovschi a primit o însărcinare limpede: cu un detașament loial lui, autorizat de RUMCEROD, să impună ordine noi în oraș și în împrejurimile sale. Aceasta ilustrează cel mai bine rolul său istoric. A fost un om care a intrat în prim-plan tocmai în clipa în care violența, revoluția și politica au început să se confunde, depășind simpla asociere cu războiul civil și începuturile puterii sovietice.

Drumul său până acolo nu a fost liniar. Din sursele păstrate reiese o biografie frântă, aproape neverosimilă, în care apar condamnări pentru jafuri înarmate și crime, ani de detenție, frontul românesc, o eliberare decisă de guvernul Kerenski, o promovare militară pentru curaj în luptă, apoi trecerea în tabăra revoluționară și ascensiunea în structurile militare și politice sovietice. În spatele tuturor acestor episoade stă o epocă în care frontierele dintre delincvență, război și revoluție au devenit, pentru unii oameni, surprinzător de permeabile.

Grigore Cotovschi a rămas în memoria publică din spațiul sovietic și post-sovietic ca revoluționar, conducător militar și activist politic comunist din Basarabia. Această formulă, deși corectă, spune prea puțin despre tensiunea reală a vieții sale. Mai exact ar fi să spunem că a fost unul dintre acei oameni pe care prăbușirea ordinii imperiale și războiul i-au împins din margine în centru.

Din ocnă pe front

Sursele românești îl prezintă născut la 24 iunie 1881, la Hîncești, în Basarabia aflată atunci în Imperiul Rus. În biografia sa apare și o filiație socială ambiguă: este menționat ca presupus originar din nobilimea poloneză și ucrainean dinspre mamă, fiind născut în familia unui inginer mecanic. Dincolo de aceste detalii, începutul de drum care contează istoric este altul: condamnarea pentru jafuri înarmate și crime.

O sursă engleză completează acest tablou prin câteva episoade decisive. După începutul războiului ruso-japonez, nu s-a prezentat la centrul de recrutare, iar în 1905 a fost arestat pentru sustragere de la serviciul militar și trimis la Regimentul 19 Infanterie Kostroma. A dezertat repede, și-a organizat propria bandă de jefuitori, a făcut raiduri și a incendiat moșii. A fost arestat la 18 ianuarie 1906, a evadat după șase luni din închisoarea din Chișinău, apoi a fost arestat din nou la 24 septembrie 1906 și condamnat la 12 ani de ocnă.

Au urmat ani de detenție și de transferuri prin închisori ale Imperiului Rus. A ispășit pedeapsa la Nerchinsk, apoi a trecut și prin alte penitenciare. În 1913, a intrat în discuție pentru amnistia legată de 300 de ani ai dinastiei Romanov, dar s-a decis să nu fie eliberați bandiții. A evadat la 27 februarie 1913 și s-a întors în Basarabia. La început a trăit ascuns, muncind ca hamal și în alte munci grele, apoi a devenit liderul unei bande locale de jefuitori. Unul dintre cele mai cunoscute furturi atribuite lui a fost cel de la Trezoreria Statului din Bender.

La 25 iunie 1916 nu a mai reușit să scape. A fost încercuit de poliția secretă, rănit în piept și arestat. Tribunalul Districtului Militar Odesa l-a condamnat la moarte prin spânzurare. În celulă, a scris scrisori de căință și a cerut să fie trimis pe front. Aici, istoria mare a imperiului aflat în cădere i-a schimbat soarta. După abdicarea lui Nicolae al II-lea, în închisoarea din Odesa a izbucnit o revoltă, iar Guvernul Provizoriu a anunțat o largă amnistie politică.

Sursa românească rezumă momentul cu exactitate: condamnat la ocnă pentru jafuri înarmate și crime, Cotovschi a fost grațiat de guvernul Kerenski ca urmare a înrolării sale ca voluntar în armata rusă de pe frontul românesc. În mai 1917 a fost eliberat condiționat și încorporat în trupele ruse din România. Pentru un om aflat pe culoarul morții, mutarea a fost radicală. Ceea ce până atunci fusese o carieră criminală intra, deodată, în circuitul violenței legitime a statului aflat în război.

Frontul care i-a schimbat numele

Frontul românesc a fost locul unde Cotovschi a trecut dintr-o identitate în alta. Sursele îl arată înrolat ca voluntar, apoi remarcat. În octombrie 1917, prin decret al guvernului provizoriu, a fost promovat în praporgic și a primit Crucea Sfântului Gheorghe pentru curajul în luptă. Cuvântul desemna un grad militar inferior de ofițer, dar în contextul biografiei sale semnificația era mult mai largă: un fost condamnat devenea om decorat al armatei ruse.

Tot pe front a devenit membru al comitetului regimental al Regimentului de Infanterie 136 din Taganrog. Acest detaliu este esențial. În 1917, comitetele de soldați și de regiment nu erau simple forme de reprezentare internă, ci expresia directă a revoluției care pătrunsese în armată. Autoritatea tradițională a ofițerilor era contestată, iar noile loialități se construiau rapid în jurul organizațiilor revoluționare.

Cotovschi nu a rămas la margine. În noiembrie 1917 s-a alăturat Revoluționarilor Socialiști din Stânga și a fost ales membru al comitetului militar al Armatei a 6-a. A urmat imediat episodul care îi leagă numele de Chișinău: cu un detașament loial, a fost autorizat de RUMCEROD să impună ordine noi în oraș și în împrejurimi.

RUMCEROD era una dintre structurile revoluționare care încercau să preia controlul politic și militar în regiune. Într-o perioadă de prăbușire a administrațiilor, când puterea se decidea prin arme, asemenea mandate erau definitorii. Cotovschi devenea util prin combinația de experiență militară, disponibilitate pentru acțiune și capacitate de a conduce oameni într-un moment de dezagregare a autorității.

Războiul civil și omul de cavalerie

După 1917, biografia lui Cotovschi intră definitiv în istoria războiului civil rus. O sursă engleză notează că, în 1918, s-a alăturat comuniștilor la Tiraspol și a preluat comanda unui batalion revoluționar. În tot cursul anului 1919 a luptat în sudul Ucrainei, conducând un detașament partizan bolșevic împotriva armatei Republicii Populare Ucrainene și a forțelor lui Denikin.

În 1920 a intrat în Partidul Comunist Rus, bolșevic, și a luptat ca parte a cavaleriei sovietice în războiul polono-sovietic, înaintând spre Liov. Apoi a primit sarcina de a lupta împotriva insurgenților ucraineni. Aici, figura lui capătă profilul pe care propaganda sovietică avea să îl cultive mai târziu: comandant energic, om de câmp de luptă, figură de acțiune.

Sursele păstrează și partea mai întunecată a acestui traseu. La 18 mai 1920, Cotovschi a evitat la limită capturarea într-o luptă cu regimentul Zaporojan Negru al lui Petro Diachenko. În septembrie 1920, forțele sale au suferit o înfrângere într-o luptă cu aceiași adversari lângă Haluzyntsi. Legenda comandantului victorios nu a fost continuă, existând și momente de vulnerabilitate, de înfrângere și de retragere.

Mai grav este ce a urmat în 1921. La sfârșitul acelui an, unitatea sa a jucat un rol decisiv în înfrângerea trupelor ucrainene participante la a doua campanie de iarnă. La 17 noiembrie, Divizia 9 Cavalerie sovietică a încercuit o coloană de luptători ucraineni de gherilă lângă satul Mali Mynky, aproape de Korosten, și i-a forțat să se predea. Cotovschi i-a interogat personal pe prizonieri într-o biserică locală. Cei care au refuzat să intre în Armata Roșie au fost executați la 21 noiembrie, la Bazar. Potrivit unei surse engleze, semnătura lui s-a aflat sub o rezoluție a CEKA care aproba execuția sumară a 359 de soldați ucraineni capturați de forța sa.

Acest episod schimbă tonul oricărei povești despre Cotovschi. El nu mai poate fi văzut doar ca un aventurier ridicat de revoluție, ci devine, limpede, și unul dintre executanții duri ai violenței politice bolșevice. În războiul civil, asemenea oameni au fost prețuiți de noua putere tocmai pentru că nu ezitau atunci când frontul militar și represiunea politică se întâlneau.

Pod peste Nistru

După faza marilor lupte, Cotovschi a intrat într-o altă etapă a carierei sale, una în care rolul militar s-a legat direct de construcția politică sovietică. O sursă românească spune că, în perioada când s-a aflat în România, a lucrat în aparatul de propagandă al PMR, iar după revenirea în URSS a fost realizatorul pe teren al RSSA Moldovenească, formată din opt raioane din regiunea Odesa, Transnistria, în cadrul RSS Ucrainene.

O sursă engleză confirmă și completează: în 1924, împreună cu Mihail Frunze, a inițiat întemeierea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, cu centrul la Balta, ca parte a RSS Ucrainene. Sensul politic al acestei construcții era foarte clar. Noua republică era văzută ca un cap de pod pentru expansiunea sovietică în Basarabia și în Balcani.

Formularea din sursa românească este la fel de directă. Conform politicii sovietice de atunci, această nouă republică trebuia să propage comunismul în Basarabia vecină, existând șanse să aducă revoluția comunistă în România și mai departe, în Balcani. Aici, biografia lui Cotovschi depășește povestea individuală și intră în marea strategie a regimului sovietic. El nu era doar un comandant al războiului civil, ci și un om folosit într-o construcție de frontieră, menită să proiecteze putere, ideologie și pretenție teritorială.

Aceasta explică și de ce numele lui a fost atât de puternic cultivat în deceniile următoare. Cotovschi întruchipa, pentru regimul sovietic, o figură utilă din mai multe motive deodată: provenea din Basarabia, fusese om de arme al revoluției, participase la consolidarea puterii în regiune și se lega direct de proiectul moldovenesc sovietic de peste Nistru.

Moartea din Ceabanca

La 6 august 1925, povestea s-a încheiat brusc. O sursă românească spune că Grigore Cotovschi a fost împușcat în timp ce se odihnea la dacea din satul Ceabanca, pe litoralul Mării Negre, la 30 km de Odesa. Ucigașul a fost Meyer Zayder, numit Maiorcik, prezentat într-o versiune drept omul care în 1919 fusese adjutant al lui Mișca Iaponcic. O altă versiune spune altceva: că Zayder nu avea legătură cu serviciul militar și nu fusese adjutantul acelei „autorități criminale” din Odesa, ci fostul proprietar al bordelului unde Cotovschi se ascundea de poliție în 1918.

O sursă engleză simplifică datele esențiale: în 1925, Cotovschi a fost ucis în timpul unei vacanțe la sovhozul Ceabanca de lângă Odesa de adjunctul și prietenul său, Seider Meyer. Chiar și puse una lângă alta, sursele lasă loc de neclaritate asupra identității exacte și a legăturii anterioare dintre ucigaș și victimă. Cert este însă că documentele privind cazul asasinării au fost ținute în secret.

În jurul morții sale a circulat și o suspiciune mai largă. O sursă românească arată că este posibil ca GPU-ul să nu fi fost străin de moartea lui, întrucât autorul crimei, numit acolo Maiorov, după alte surse Meer Zaider, nu a stat decât trei ani în închisoare. Nu este o certitudine, ci o ipoteză consemnată ca atare, alimentată de modul neobișnuit în care a fost tratat condamnatul.

Meyer Zayder nu s-a ascuns. A anunțat imediat infracțiunea comisă. În august 1926 a fost condamnat la 10 ani de închisoare. În detenție a devenit aproape imediat șeful clubului penitenciarului și a primit dreptul de acces liber în oraș. În 1928 a fost eliberat pentru „comportament bun” și a lucrat la calea ferată. În toamna anului 1930 a fost ucis de trei veterani ai diviziei Cotovschi. Ancheta a avut motive să creadă că autoritățile competente știau despre pregătirea asasinării lui Zayder. Cei care l-au lichidat nu au fost condamnați.

Această succesiune de fapte spune ceva despre epocă. Moartea lui Cotovschi nu a fost doar sfârșitul unui comandant sovietic, ci începutul unei alte istorii, a secretului, a protecțiilor obscure și a răzbunării tolerate. Până ș