Războiul din Coreea, ziua care a împărțit peninsula cu armele

În dimineața de 25 iunie 1950, paralela 38 nu mai era o graniță nesigură, încălcată de raiduri și ciocniri de frontieră. Devenise front. Armata nord-coreeană a trecut-o sub foc de artilerie și a împins războiul spre sud. În câteva zile, Seoulul a căzut. În câteva săptămâni, apărătorii Sudului au fost împinși într-un colț al peninsulei. În câțiva ani, după intervenția Statelor Unite, a Națiunilor Unite, a Chinei și cu sprijinul sovietic pentru Nord, conflictul avea să se oprească aproape acolo de unde pornise: lângă aceeași paralelă 38.

Aceasta este una dintre marile ironii tragice ale secolului XX. Un război purtat cu o violență uriașă, cu fronturi care s-au prăbușit și s-au refăcut, cu capitale pierdute și recucerite, cu sute de mii de soldați în mișcare, pentru ca la capătul lui peninsula să rămână tot împărțită. Numai că, după 27 iulie 1953, despărțirea nu mai era una provizorie, administrativă sau diplomatică. Era o ruptură fortificată, lată de 4 km, păzită de un armistițiu care nu a devenit niciodată pace.

Linia trasată după războiul mondial

Rădăcina conflictului se află în sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Peninsula Coreea aparținuse Japoniei din 1910 până la finele războiului. În 1945, după capitularea Japoniei, americanii și sovieticii au împărțit peninsula de-a lungul paralelei 38. Trupele americane au ocupat sudul, iar cele sovietice nordul. Ceea ce trebuia să fie o soluție de moment a devenit, treptat, o graniță politică.

În 1948, nereușita organizării unor alegeri libere pe întreg teritoriul Coreei a adâncit ruptura. În nord s-a format un stat socialist, Republica Populară Democrată Coreeană, sub conducerea lui Kim Il Sung. În sud s-a format Republica Coreea, sub conducerea lui Syngman Rhee. Ambele guverne au pretins că sunt singurul guvern legitim al întregii Corei. Niciunul nu a acceptat granița drept permanentă.

În lunile și anii care au urmat, paralela 38 nu a fost o simplă linie pe hartă, ci o frontieră din ce în ce mai încordată. Negocierile de unire au continuat, dar tensiunile s-au intensificat. Raidurile și încăierările de frontieră au devenit repetate. Din perspectiva surselor, conflictul care a izbucnit în 1950 a fost văzut de unii drept un război civil, dar în același timp a fost, în fapt, un război în care au intervenit marile puteri ale epocii. Tocmai de aceea este considerat de mulți primul conflict armat important al Războiului Rece.

Momentul favorabil pentru izbucnirea lui a fost creat și de o absență diplomatică. În 1950, Uniunea Sovietică boicota Consiliul de Securitate al ONU, în semn de protest față de reprezentarea Chinei de către guvernul refugiat în Taiwan. În lipsa unui veto sovietic, Statele Unite și alte state au putut obține o rezoluție care a autorizat intervenția militară în Coreea.

Drumul spre Pusan

Atacul Nordului a fost rapid. La 25 iunie 1950, Coreea de Nord a invadat Sudul, trecând paralela 38. Statele Unite au intervenit alături de trupele ONU, iar președintele Harry S. Truman i-a ordonat generalului Douglas MacArthur, aflat în Japonia, să transfere materiale militare armatei sud-coreene. La 27 iunie, Truman a ordonat și forțelor aeriene și navale americane să ajute Coreea de Sud.

Dar primele săptămâni au aparținut Nordului. Seoulul a fost capturat foarte repede. Sud-coreenii și aliații lor au fost împinși tot mai jos pe peninsulă. La începutul lui august, armata Republicii Coreea și aliații ei mai țineau doar o mică zonă în sud-est, cunoscută sub numele de Perimetrul Pusan. Sursele românești spun că era aproximativ 10% din teritoriul Coreei de Sud.

În spatele acestei retrageri se vede limpede nepregătirea apărării sudice. Coreea de Sud nu avea tancuri. Cererile pentru asemenea armament fuseseră respinse. La 25 iunie 1950, dispunea de 98.000 de soldați, dintre care 65.000 de luptă și 33.000 de sprijin. Forțele nord-coreene erau net mai puternice, între 150.000 și 200.000 de oameni, organizați în 10 divizii de infanterie, o divizie de tancuri și o divizie aeriană. Aveau 280 de tancuri și 210 avioane de luptă. Superioritatea lor fusese sporită de armamentul sovietic, de antrenament și de veterani veniți din războiul civil chinez.

Și Statele Unite au intrat în luptă nepregătite. În sursele engleze apare limpede că forțele americane sufereau după reduceri bugetare și lipseau tocmai mijloacele clasice ale unui război convențional. Primul angajament important al americanilor, la Osan, pe 5 iulie 1950, s-a încheiat prost. Task Force Smith, o forță de 540 de soldați, nu avea arme capabile să distrugă tancurile nord-coreene. A fost înfrântă, cu 180 de victime americane. Alte retrageri au urmat la Pyongtaek, Chonan, Chochiwon și Taejeon.

În august, însă, frontul s-a stabilizat. La Pusan, apărătorii erau odihniți, reînarmați și întăriți. Nord-coreenii, dimpotrivă, deveniseră extenuați. Liniile lor de aprovizionare se întinseseră prea mult. În perimetru s-a organizat o apărare puternică, iar ofensiva Nordului nu a mai putut străpunge.

În acest timp, forțele ONU au fost întărite de 21 de țări. Statele Unite au furnizat aproximativ 90% din personalul militar al forței ONU. O altă formulare din sursa românească oferă și o cifră foarte concretă: 88% din cei 341.000 de soldați care au ajutat forțele internaționale din Coreea de Sud au fost americani. Lupta nu mai era de mult una strict coreeană.

Incheon, lovitura care a răsturnat frontul

În septembrie 1950, Douglas MacArthur a pariat pe o manevră riscantă și spectaculoasă. Pentru a elibera Perimetrul Pusan de presiune, el a recomandat o debarcare amfibie la Incheon, la aproximativ 160 km în spatele liniilor inamice și foarte aproape de Seoul. Planul urmărea să taie trupele nord-coreene de aprovizionare și să schimbe deodată direcția războiului.

Debarcarea a avut loc la 15 septembrie. Forța de atac era una considerabilă. X Corps număra 40.000 de militari din Divizia 1 de pușcași marini, Divizia 7 infanterie și aproximativ 8.600 de soldați sud-coreeni. Operațiunea a avut succes, iar pierderile americane au fost reduse. Bombardamentul care a precedat atacul a ușurat debarcarea, dar a distrus cea mai mare parte a orașului Incheon.

Momentul a schimbat totul. Pe 18 septembrie, armata a 8-a a început ieșirea din Perimetrul Pusan. În aceeași zi, Stalin l-a trimis pe generalul Zaharov în Coreea de Nord pentru a-l consilia pe Kim Ir-sen. Recomandarea lui a fost clară: trupele de lângă Pusan trebuiau retrase pentru apărarea Seoulului. Chinezii au judecat altfel și au sugerat să se insiste în continuare în Pusan, pentru eliminarea americanilor. Era deja prea târziu.

La 25 septembrie 1950, Seoulul a fost recucerit de forțele sud-coreene și americane. Raidurile aeriene au distrus cea mai mare parte a tancurilor și artileriei nord-coreene. În retragere, armata Nordului s-a dezintegrat rapid. Doar 25.000 până la 30.000 de soldați nord-coreeni au reușit să ajungă din nou la liniile proprii. Din iunie până atunci, pierderile lor ajunseseră la 335.000 de oameni uciși, răniți sau capturați, iar 313 tancuri fuseseră pierdute.

După această răsturnare, forțele ONU au depășit paralela 38 și au intrat în Coreea de Nord. Armata a 8-a a înaintat prin vest și a capturat Phenianul pe 19 octombrie. Pentru o clipă, războiul a părut aproape decis în sens invers față de vara acelui an.

Yalu și intrarea Chinei

Înaintarea spre nord a deschis cea mai periculoasă fază a conflictului. Forțele ONU se apropiau de râul Yalu, granița cu China. La 30 septembrie, Zhou Enlai avertizase că China este pregătită să intervină dacă americanii trec paralela 38. În spatele acestui avertisment stătea o decizie politică deja luată.

La 13 octombrie, conducerea chineză hotărâse că va interveni chiar și fără sprijin aerian sovietic. A urmat o mișcare de trupe de mare amploare. Pe 19 octombrie 1950, armata chineză a trecut Yalu și a intrat în război de partea Nordului. Potrivit surselor engleze, aproximativ 200.000 de soldați din Chinese People’s Volunteer Army au trecut în Coreea de Nord. Marșul lor a fost făcut cu o disciplină severă, în principal noaptea, pentru a evita detectarea aeriană.

Intervenția chineză a înclinat din nou balanța. Forțele ONU au fost obligate să se retragă din Coreea de Nord în decembrie, după primele ofensive chineze. În ianuarie 1951, forțele comuniste au recucerit din nou Seoulul. Două luni mai târziu, l-au pierdut în urma unei contraofensive a ONU. Frontul a început să se fixeze, încet, în jurul paralelei 38.

Aceasta este cotitura centrală a războiului. Conflictul, care în vara și toamna lui 1950 fusese o succesiune de prăbușiri și înaintări rapide, s-a transformat treptat într-o luptă de uzură. Din iulie 1951, sursele spun limpede că războiul devenise unul de tranșee. Din perspectiva științei militare, era o combinație neobișnuită: ofensivă mobilă, raiduri ale bombardierelor, apoi front înghețat, cu poziții apărate și atacuri costisitoare pentru câștiguri mici.

Războiul fără victorie

Negocierile de armistițiu au început în iulie 1951, dar s-au prelungit. În acest timp, luptele au continuat, iar Nordul a suferit distrugeri devastatoare din bombardamentele ONU. Sursele engleze notează că practic toate marile orașe ale Coreei de Nord au fost devastate. Conflictul a rămas unul industrial, cu ofensive blindate, bombardamente, război de tunel dus de forțele chineze și primele mari bătălii între avioane cu reacție.

Costul uman a fost uriaș. Sursa engleză vorbește despre aproximativ un milion de morți militari și între 1,5 și 3 milioane de morți civili, în estimare. În jurul războiului au rămas și acuzații grave de crime de război: uciderea în masă a unor presupuși comuniști de către Coreea de Sud, masacrul de la spitalul universitar din Seoul atribuit Nordului și bombardarea masivă a Coreei de Nord de către forțele ONU.

Pe 27 iulie 1953, luptele s-au oprit prin semnarea Acordului de Armistițiu. El a permis schimbul de prizonieri și a creat o zonă demilitarizată de 4 km lățime de-a lungul liniei frontului. În sursa românească, această zonă este descrisă drept o fâșie de teren instituită după război pentru a servi ca zonă-tampon între Nord și Sud. Granița dintre cele două state a fost restabilită aproape de paralela 38.

Și aici se află semnul cel mai apăsător lăsat de război. Nu s-a semnat niciun tratat de pace. A rămas în vigoare armistițiul. Conflictul este, din această cauză, unul înghețat. Au existat și după aceea izbucniri, inclusiv conflictul din zona demilitarizată din anii 1966-1969, numit și Al Doilea Război din Coreea.

O frontieră care nu s-a închis niciodată

Războiul din Coreea a început dintr-o împărțire provizorie și s-a sfârșit prin a o fixa cu fortificații, sârmă, posturi de pază și memorie de război. De la sudul împins până la Pusan, la contraatacul de la Incheon, apoi la intervenția chineză și revenirea frontului spre paralela 38, totul s-a petrecut cu o viteză și o brutalitate care au făcut din peninsulă unul dintre marile câmpuri de încercare ale Războiului Rece.

Mai este ceva care dă măsura acestui conflict. El a fost, în același timp, un război între două state coreene și un război purtat prin ele de marile puteri ale timpului. Statele Unite, China și Uniunea Sovietică nu au privit peninsula ca pe o margine a lumii, ci ca pe un loc unde se decidea dacă o agresiune poate fi împinsă înainte fără răspuns. Din acest motiv, Coreea a fost pentru unii o frontieră, pentru alții un test, iar pentru coreeni, de o parte și de alta, o ruptură care nu s-a mai închis.

Din 1953 până astăzi, între cele două state nu există pace, ci doar o încetare a focului. Iar aceasta spune poate cel mai mult despre războiul din Coreea: nu a încheiat problema pentru care a fost purtat. A înghețat-o.