Cine a fost T. E. Lawrence, ofițerul britanic legat de revolta arabă

În noiembrie 1917, la Deraa, T. E. Lawrence a fost capturat pentru scurt timp de turci. Ce s-a întâmplat acolo a rămas controversat. În jurnalul său de după război, Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii, avea să scrie că fusese torturat și abuzat sexual. Un istoric american a respins povestea ca „neplauzibilă”, dar un camarad își amintea că Lawrence se întorsese „foarte abătut”, convins că trăise un coșmar. Trei săptămâni mai târziu, era din nou în mersul războiului și intra alături de Allenby în Ierusalim, la 9 decembrie 1917.

Această pendulare între legendă și faptă, între eroism și rană, între victorie și deziluzie, i-a însoțit întreaga viață celui pe care lumea avea să-l cunoască drept Lawrence al Arabiei. A iubit Orientul Mijlociu înainte de a-l transforma în teatru de război. A ajutat o revoltă să înainteze prin deșert și apoi a înțeles că, dincolo de luptele de pe nisip, hotărârile adevărate se luau în cancelarii, prin acorduri secrete. După ce a devenit celebru, a încercat, aproape cu încăpățânare, să fugă de propria celebritate.

Un tânăr din Oxford care a ales drumul spre Siria

Thomas Edward Lawrence s-a născut la 16 august 1888, într-o familie care nu semăna deloc cu modelul respectabil al Angliei victoriene. Tatăl său, Thomas Chapman, își părăsise soția și cele patru fiice la Dublin pentru a-și întemeia un cămin cu guvernanta acestora, Sarah Maden. După ani de peregrinări între Irlanda, Țara Galilor, Scoția și Franța, cei doi s-au stabilit la Oxford sub numele de Lawrence. Acolo au căpătat aparența respectabilității, dar fiul lor Thomas Edward a suferit toată viața din cauza condiției sale de bastard.

Era mic de statură, aproximativ 1,66 m, cu un cap disproporționat de mare, iar contemporanii îl vedeau uneori drept asexuat, dacă nu chiar efeminat. La Oxford, unde a intrat la Jesus College în toamna lui 1907 și a studiat istoria până în 1910, nu impresiona prin aparență. Dar îl definea altceva: o energie intelectuală ieșită din comun și o fascinație adâncă pentru trecut.

Omul care l-a influențat decisiv a fost David George Hogarth, savant și arheolog preocupat de Orientul Mijlociu. Hogarth l-a împins spre o temă care spune mult despre tânărul Lawrence: arhitectura militară a cruciaților. În iunie 1909, Lawrence pleca în Orientul Mijlociu pentru cercetări pe teren. A străbătut Siria pe jos, singur, „trăind ca un arab, printre arabi”. Nu a fost doar o excursie universitară, ci o alegere de viață. S-a îndrăgostit de regiune și de locuitorii ei.

După absolvirea din 1910, la recomandarea lui Hogarth, a obținut o bursă postuniversitară și a ajuns la Karkemiș, pe malul vestic al Eufratului. Acolo a lucrat ca arheolog în anii de dinaintea războiului, în principal între 1910 și 1914. Îi conducea pe cei 200 de muncitori, vorbea și glumea cu ei în arabă, se bronza sub soarele Siriei și, după cum avea să spună mai târziu, trăia cei mai fericiți ani din viață. Numai că arheologia nu-i era de ajuns. Înainte de ianuarie 1914, devenise deja spion.

De la săpături la hărți militare

Contextul era limpede. Imperiul Otoman era socotit „bolnavul Europei”, iar marile puteri își calculau deja câștigurile pe ruinele lui. Pentru britanici, Egiptul ocupat din 1882 și Canalul Suez erau vitale. Orice mișcare la est de Suez și de Marea Roșie trebuia urmărită atent.

La începutul lui 1914, Lawrence s-a alăturat lui Leonard Woolley și căpitanului Stewart Newcombe într-o cercetare a peninsulei Sinai. Oficial, căutau urmele peregrinărilor israeliților după ieșirea din Egipt. În realitate, urmăreau semne ale activității militare turcești din regiunea de frontieră. În sursa engleză, această misiune apare ca un paravan arheologic pentru o cercetare militară britanică a deșertului Negev, strategic important pentru orice armată otomană care ar fi vrut să atace Egiptul.

Războiul a izbucnit în vara lui 1914. Lawrence nu a intrat imediat în armată, dar până în decembrie era la Cairo, unde ajuta la organizarea unei rețele de spionaj. A lucrat în Arab Bureau, unitate de informații militare, iar sarcinile lui erau departe de romantismul cu care avea să fie înconjurat mai târziu: supraveghea pregătirea hărților, redacta un buletin zilnic pentru generalii britanici și interoga prizonieri.

În 1915, problema arabă devenise una dintre marile ecuații ale războiului. Exista o mișcare naționalistă arabă în teritoriile otomane. Sharif Hussein, emirul din Mecca, negocia cu britanicii și oferea o ridicare arabă împotriva otomanilor în schimbul garanției unui stat arab independent în Hijaz, Siria și Mesopotamia. Lawrence susținea constant o Sirie arabă independentă. Dar rezistența franceză era puternică, iar alte centre de putere britanice aveau propriile interese.

În primăvara lui 1916, a fost trimis în Mesopotamia, unde o armată britanico-indiană era asediată de turci. Misiunea lui era extraordinară și aproape neverosimilă: să ofere o mită de un milion de lire sterline comandantului turc pentru ridicarea asediului și, în secret, să instige triburile arabe locale la revoltă. Ambele eforturi au eșuat. Lawrence s-a întors la Cairo, nemulțumit că rămânea „țintuit în acel birou”.

Feisal și războiul care nu semăna cu manualele

Revolta arabă a izbucnit în iunie 1916, dar după primele succese se împotmolise. Exista pericolul ca otomanii să avanseze de-a lungul Mării Roșii și să recucerească Mecca. La 16 octombrie 1916, Lawrence a fost trimis în Hijaz într-o misiune de informații. Acolo i-a întâlnit pe fiii lui Hussein și a tras o concluzie care avea să schimbe mersul revoltei.

Pe Hussein îl considera un lider moral demn, dar prea în vârstă pentru comanda militară. Un fiu era „prea cinstit”, altul „prea isteț”, al patrulea „prea apatic”. În al treilea, Feisal, a găsit „omul pe care îl căutam în Arabia, conducătorul care va duce la victorie revolta arabă”. Curând, Lawrence a rămas pe lângă el ca ofițer britanic de legătură.

Aici s-a născut una dintre cele mai importante contribuții ale lui Lawrence. El și Feisal au gândit o strategie potrivită locului și oamenilor. Nu cucerirea Medinei era cheia, ci evitarea ei. Nu bătălia clasică, ci extinderea spre nord, către Maan, Deraa și Damasc. Triburile beduine, scria Lawrence, erau potrivite pentru apărare și pentru războiul de gherilă, nu pentru a lupta în linie, sub comandă strictă. „Manualele noastre nu se aplică deloc acestor condiții.”

Pentru a câștiga încrederea arabilor, Lawrence a început să poarte hainele localnicilor și să accepte călătoriile lungi pe cămilă. Într-o formulare care spune mult despre felul său de a se arunca total într-o experiență, scria: „Dacă adopți vestimentația arabă, trebuie să mergi până la capăt. Să îți lași prietenii și obiceiurile englezești pe țărm și să-ți însușești toate obiceiurile arabe.” Beduinii, de obicei suspicioși, au început să-l strige „Aurens”.

Feisal a pornit ofensiva însoțit de Lawrence și de suita sa de 25 de servitori și gărzi de corp. Rebelii au purtat un război de hărțuire. Au ocolit fortărețele turcești, au lovit calea ferată din Hijaz, au dinamitat poduri și șine, au provocat deraieri și au distrus locomotive. „Spectacolul era splendid”, scria Lawrence, „nu vă puteți imagina o bucurie mai mare pentru noi, o iritare și o furie mai mare pentru turci.” Strategia funcționa tocmai pentru că lovea unde războiul otoman era vulnerabil: comunicațiile.

Aqaba, Damascul și apogeul revoltei

În ianuarie 1917 a fost cucerit portul Wejh. Apoi a venit momentul decisiv al campaniei din Hijaz. Lawrence a propus o lovitură asupra orașului Aqaba, loc strategic la Marea Roșie, slab apărat, dar greu de luat dinspre mare și pe căile înguste dinspre interior. Expediția a plecat din Wejh la 9 mai 1917, iar Aqaba a căzut la 6 iulie, printr-un atac surpriză venit pe uscat, care a lovit apărarea turcă din spate.

După Aqaba, comandamentul britanic a înțeles imediat că rebelii arabi făcuseră mai mult decât o diversiune utilă. În formularea malițioasă a lui Lawrence, a început să-și amintească sprijinul dat revoltei arabe. De acum, oamenii lui Feisal urmau să reprezinte flancul drept al armatelor aliate conduse de generalul Allenby, care atacau din nord, prin Palestina.

Lawrence a continuat incursiunile periculoase în spatele liniilor inamice. În 1917 a făcut de două ori asemenea misiuni pentru a-i instiga pe arabii din Siria. A participat personal la mai multe acțiuni între ianuarie 1917 și septembrie 1918, de la atacuri asupra comunicațiilor otomane până la lovituri asupra garnizoanelor. Sursa engleză arată și că a suferit răni în timpul unui atac la Yarmuk.

În 1918, înaintarea aliaților spre nord a continuat, cu arabii pe flancul drept. Când Allenby a pregătit asaltul asupra Damascului, în septembrie, avea sub comanda sa 250.000 de oameni. Turcii aveau o forță nominală egală, dar 50.000 dintre soldații lor erau ținuți pe loc de 3.000 de arabi ai lui Lawrence la est de Iordan, iar alți 150.000 se aflau în Mesopotamia, încercând zadarnic să oprească alte revolte arabe. Cu o superioritate de cinci la unu, Allenby a obținut victoria la 1 octombrie.

În sursa română, ofensiva lui Feisal era prezentată ca una care avea să se încheie la Damasc. Sursa engleză precizează că Lawrence a participat la campania care a culminat cu capturarea orașului și că a ajuns la Damasc în dimineața de 1 octombrie 1918, după căderea lui formală. El a fost însă important în organizarea unui guvern provizoriu arab sub Feisal în orașul pe care îl văzuse drept capitala unui viitor stat arab.

Acordul secret și rușinea victoriei

Chiar în timp ce Lawrence și arabii luptau în deșert, diplomații marilor puteri trasau alte hărți. În mai 1916, Marea Britanie și Franța semnaseră în secret Acordul Sykes-Picot. El prevedea împărțirea postbelică a teritoriilor otomane din Orientul Mijlociu în sfere de influență britanică și franceză. Orice stat arab care ar fi apărut urma să fie plasat sub control administrativ britanic sau francez.

Pentru Lawrence, aici începe drama politică. La două zile după intrarea triumfală în Damasc, Feisal a aflat limita amară a independenței arabe. Lawrence a susținut că nu știuse nimic despre acordul secret, dar în Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii avea să noteze limpede: „Nefiind chiar prost” și-a dat seama că promisiunile făcute arabilor erau literă moartă. Iar rușinea lui este una dintre cheile întregii sale biografii. Scria că, în loc să fie mândru de ceea ce făcuseră împreună, era „în permanență îngrozitor de rușinat”.

Întors în Anglia, s-a prezentat la 29 octombrie în fața unei comisii a cabinetului de război britanic și a propus abandonarea formulei Sykes-Picot, ținerea francezilor departe de Orientul Mijlociu și împărțirea Mesopotamiei și Siriei în trei regate conduse de fii ai lui Hussein, Feisal urmând să guverneze la Damasc. În același timp, l-a sfătuit pe Hussein să-l trimită pe Feisal la Conferința de pace de la Paris.

Dar și aici realitatea politică s-a dovedit mai tare decât prestigiul câștigat în război. La 26 noiembrie, întâlnindu-se cu Feisal pe vapor, la Marsilia, Lawrence i-a adus vestea că Franța se opusese participării lui la conferință. În lunile următoare, Feisal a stat în Marea Britanie, unde Lawrence i l-a prezentat pe Chaim Weizmann. Lawrence spera într-o cooperare între arabi și evrei în Orientul Mijlociu, pe care îi vedea ca „un tot indivizibil”. Dar interesele marilor puteri mergeau în altă direcție. Pentru britanici conta acum și petrolul; pentru francezi, poziția în Siria; iar Feisal a fost nevoit să accepte condițiile care amânau independența arabă reală.

Înfrânt politic, Lawrence a încercat să câștige opinia publică prin scrisori și articole, apoi a devenit consilierul lui Winston Churchill pentru probleme arabe la Ministerul Coloniilor. Fără rezultat decisiv. În martie 1920, Feisal