Cultura Dridu, lumea materială care a ținut deschisă disputa despre continuitate

Pe terasa lacului Comana, la Dridu, săpăturile au scos la iveală bordeie din secolul al X-lea sau al XI-lea. Nu palate, nu inscripții care să închidă orice discuție, ci urme de locuire și ceramică: borcănele cu val pe umăr, oale sferice, ulcioare cu gură treflată, decorațiuni lustruite în rețea. Din asemenea lucruri, mici și foarte concrete, s-a ridicat una dintre cele mai aprinse întrebări ale istoriei medievale timpurii din spațiul românesc: cine locuia, de fapt, la nordul Dunării de Jos, într-un mileniu în care izvoarele scrise sunt puține?

Numele dat de arheologi, între care D. Șerbănescu și G. Trohani, vine de la localitatea Dridu din județul Ialomița. Dar sub această denumire nu stă un singur sit și nici o singură poveste. Este un ansamblu de circa 2000 de obiective arheologice, așezări, necropole și ceramică, răspândite pe teritoriul României și al țărilor vecine. Lista locurilor este ea însăși grăitoare: Girișu de Criș în județul Bihor, Lazuri în județul Satu Mare, Fundu-Herței și Horodiștea în județul Botoșani, Calfa și Chișinău în Republica Moldova, Murighiol în județul Tulcea, Basarabi în județul Constanța, Balcic în Bulgaria.

Întinderea în timp este și mai largă: secolele III-XIII. Un mileniu întreg. Tocmai acest mileniu corespunde cu ceea ce sursa numește o „dietă documentară” relativă la istoria proto-românilor. Cu alte cuvinte, o perioadă în care documentele scrise sunt puține și în care arheologia ajunge să poarte o greutate pe care, în alte epoci, o împart mai firesc și cronicile, și actele, și inscripțiile.

Aici începe miza mare. Cultura Dridu a ajuns în centrul controverselor dintre istoricii „Röslerieni”, care susțin lipsa unei populații sedentare în nordul Dunării de Jos în acea perioadă, teorie numită „Pustiul Avarilor”, Awarenwüste, și istoriografia românească, de la Alexandru Xenopol, Nicolae Iorga și Constantin Giurescu, care susține existența acestei populații și o presupune protoromână, în teoria „continuității”. Așadar, nu era vorba doar despre vase și locuințe. Era vorba despre felul în care se poate spune povestea unei prezențe omenești într-un spațiu și într-un timp greu de luminat de texte.

Un nume adunat din multe locuri

La Dridu au făcut săpături Eugenia Zaharia și Ion Nestor, în perioada 1956-1962. Descoperirile de pe terasa lacului Comana au rămas de referință pentru definirea ansamblului. Au fost identificate bordeie cu două nivele, de tipul celor de la Câmpulung, datate în secolul al X-lea sau al XI-lea. Alături de ele au apărut obiectele de ceramică care dau o fizionomie limpede sitului.

Un tip este ceramica striată, cu val pe umărul borcanelor. Altul este ceramica cenușie, arsă reductor, sub forma unor oale sferice sau a unui ulcior cu gură treflată și decorațiuni lustruite în rețea. Muzeul Național de Istorie a României păstrează ca exponate astfel de piese găsite la Dridu. Aceste obiecte spun două lucruri deodată. Mai întâi, că avem de-a face cu o cultură materială recognoscibilă. Apoi, că această recognoscibilitate nu rezolvă singură întrebarea cea mare despre identitatea etnică.

Descoperitorii sitului și cei care au fundamentat conceptul culturii de Dridu au considerat că aspectul cultural de aici era specific populației străromânești din Câmpia Dunării sau chiar întregului spațiu carpato-dunărean. A fost, firește, o interpretare cu mare miză. În ea, Dridu devenea mai mult decât un repertoriu de forme ceramice și de tipuri de locuire. Devenea un argument istoric.

Numai că alți cercetători au văzut în descoperirile de la Dridu doar un aspect local al unei culturi materiale caracteristice spațiului balcano-dunărean, cu un aspect mai sărăcăcios decât cel din Dobrogea, de pildă. De aici vine una dintre cele mai importante prudențe ale sursei: Culturii de Dridu nu i se poate atribui un anume specific etnic determinat, pentru că elementele ei specifice sunt comune tuturor populațiilor din această zonă.

Acesta este, de fapt, nodul întregii chestiuni. Arheologia oferă urme certe de locuire, de producție și de schimb. Dar trecerea de la obiect la etnie nu este simplă. Cultura Dridu stă chiar în această tensiune: suficient de clară ca să poată fi descrisă, prea largă și prea amestecată ca să fie redusă fără rest la un singur nume etnic.

Mileniul greu de citit

Când este folosită pentru secolele III-XIII, denumirea „Dridu” acoperă de fapt mai multe culturi diferite prin specificități, durate și întinderi. Conform studiilor științifice invocate de sursă, acestea corespund probabil mai multor populații succesive. Aici se vede și limitele, și utilitatea termenului. El unește sub aceeași umbrelă o vastă arie spațio-temporală, dar tocmai această vastitate obligă la nuanțare.

Prima dintre culturile menționate este cultura Sântana de Mureș-Cerneahov din secolele III-IV, socotită ca fiind datorată triburilor gotice și carpice. Sursa adaugă un detaliu important: circulația monetară romană a continuat pe teritoriul României actuale, fără ca aceasta să ofere indicații asupra limbilor vorbite atunci în areal. Cu alte cuvinte, moneda poate dovedi legături și circulație, dar nu poate închide singură problema identității lingvistice sau etnice.

Urmează cultura Ipotești-Cândești din secolele V-VII, socotită ca aparținând unor comunități sedentare, de sine stătătoare, ale căror activități implicau schimburi economice cu Imperiul Bizantin, apoi cu Primul Țarat Bulgar. Dovada invocată este foarte concretă: monezi și alte artefacte. Aici se vede o lume care nu trăiește izolată. Schimburile economice leagă comunitățile de la nordul Dunării de marile centre politice și economice din jur.

Pentru secolele XI-XII, sursa vorbește despre cultura Răducăneni, caracterizată prin cuptoare rectangulare și ceramică învârtită la roată. Și ea este socotită ca aparținând unor comunități sedentare, tot slavo-române, dar cu precădere române, supuse pecenegilor și apoi cumanilor. Urma acestor stăpâniri și contacte rămâne, potrivit sursei, și în toponime precum Bahlui, Călmățui sau Covurlui.

Important este și ceea ce urmează: printr-o evidentă creștere demografică, observabilă în toată Europa și legată de îmbunătățirea climei, aceste comunități se răspândesc dinspre zona muntoasă sau deluroasă înspre câmpii. Sursa oferă aici un detaliu de forță: în valea râului Mostiștea au fost identificate aproape cincizeci de așezări. Alte zone dens populate erau Bratei în județul Sibiu, Poian în județul Covasna, Bâtca Doamnei în județul Neamț, Izvoru în județul Giurgiu, Sebeș în județul Alba.

Așadar, sub aceeași etichetă largă stau etape distincte, fiecare cu propriile ei trăsături și cu propriul ei context. De aceea, Cultura Dridu trebuie înțeleasă mai curând ca un câmp de observație decât ca o entitate uniformă. Este o lume de continuități și schimbări, de permanențe locale și de influențe venite din afară.

Între Dunăre și lumea din jur

Ansamblul cultural numit „Dridu” nu a trăit într-un vid. El interferează cu alte ansambluri vecine, precum cultura Saltovo-Maiațk, creată de slavii răsăriteni. Această simplă observație schimbă perspectiva. Spațiul nu mai apare ca o insulă, ci ca o zonă de contact, de margine activă, în care obiecte, tehnici și influențe circulă.

Importurile sunt, în acest sens, foarte sugestive. Obiectele de aur, precum cele de la Dinogeția-Garvăn, podoabele de la Ciumbrud din județul Alba sau Șiclău din județul Arad, ceramica fină și armele erau aduse din Bizanț, din Imperiul Carolingian, din Regatul ceh al Moraviei sau din Rusia Kieveană. În spatele acestei enumerări se ghicește o geografie amplă a schimburilor. Lumea de la nordul și sudul Dunării nu era tăiată de frontiere impermeabile. Era traversată de drumuri, relații și influențe multiple.

Sursa în limba engleză confirmă această deschidere mai largă a fenomenului. Cultura balcano-dunăreană este descrisă ca o cultură arheologică medievală timpurie care a apărut în regiunea Dunării de Jos în secolul al VIII-lea și a înflorit până în secolul al XI-lea. În Bulgaria, ea este numită de obicei cultura Pliska-Preslav, iar în România cultura Dridu. Este reprezentată mai bine pe teritoriul Bulgariei centrale și nordice de astăzi, deși probabil s-a răspândit și la nord de Dunăre, pe fondul extinderii continue a Primului Țarat Bulgar asupra teritoriului României de astăzi.

Tot aceeași sursă spune că această cultură este descrisă drept una slavo-bulgară timpurie, dar că, pe lângă elementele slave și bulgare, are și unele componente romanice. Sursa precizează însă că acest lucru apare doar în regiunile sudice din ceea ce este astăzi sudul Bulgariei, puternic influențate de Imperiul Bizantin. Mai departe, ea notează că influența bizantină era mai puternică în sud, în timp ce descoperirile nordice sunt în întregime slave, cu o anumită impresie turcică.

Aceste precizări nu simplifică tabloul. Îl complică. Dar îl și fac mai real. În jurul Dunării de Jos, culturile materiale nu se așază în linii curate. Ele poartă urmele apropierilor, dominațiilor, schimburilor și vecinătăților.

Așezări, fortificații și semnele unei vieți așezate

Una dintre marile mize ale discuției despre Cultura Dridu este problema sedentarității. Sursa română revine de mai multe ori la comunități sedentare, atât pentru cultura Ipotești-Cândești, cât și pentru cultura Răducăneni. Acest accent este esențial, pentru că el atinge direct disputa cu teoria care susține lipsa unei populații sedentare în nordul Dunării de Jos.

Urmele materiale susțin imaginea unei lumi așezate. Avem bordeie, necropole, ceramică, cuptoare rectangulare, așezări numeroase. Avem și fortificații. Arealul cuprinde așezări fortificate de pământ, precum Calfa, Morești, Alba Iulia, Dăbâca, și de piatră, precum Capidava, Dinogeția, Slon. Sursa adaugă însă o rezervă importantă: aceste fortificații nu pot fi atribuite în mod cert culturilor numite „Dridu”. Așadar, ele fac parte din peisajul istoric al regiunii, dar nu pot fi transformate automat într-o dovadă directă pentru definirea culturii.

Un alt semn al unei vieți stabile și al unei schimbări profunde apare în urmele religiei creștine. În secolele XI-XII, acestea se înmulțesc: necropole și biserici, de pildă la Alba Iulia, Bratei, Sultana din județul Călărași, Șendreni din județul Galați, Chiperești din județul Iași, Nalbant din județul Tulcea. Aceste descoperiri nu sunt doar repere de credință. Ele vorbesc și despre comunități suficient de stabile pentru a lăsa în urmă locuri ale morților și locuri de cult.

Din această perspectivă, Cultura Dridu nu mai apare ca o simplă succesiune de obiecte. Ea devine urma unei vieți cotidiene repetate în timp: oameni care locuiesc, ard ceramică, schimbă bunuri, își îngroapă morții, ridică biserici, se răspândesc din zonele deluroase și muntoase spre câmpii. Nu este o viață spectaculoasă în sensul cronicilor de curte. Dar este exact viața care, în absența textelor multe, ține deschisă istoria unei regiuni.

Controversa care nu se închide ușor

Poate că tocmai aici stă adevărata importanță a Culturii Dridu. Nu în faptul că ar oferi o soluție simplă, ci în faptul că obligă la întrebări precise și la răspunsuri prudente. Descoperitorii sitului și cei care au construit conceptul au văzut în el un aspect specific populației străromânești. Alți cercetători au insistat că este doar o formă locală a unei culturi materiale balcano-dunărene mai largi. Sursa merge până la formularea limpede că nu i se poate atribui un specific etnic determinat.

Această prudență nu micșorează importanța descoperirilor. Dimpotrivă. Le așază în locul lor adevărat. Cultura Dridu este importantă fiindcă arată densitatea și complexitatea vieții materiale dintr-un spațiu aflat în centrul unei mari dezbateri istorice. Ea oferă dovezi despre comunități sedentare, despre schimburi economice, despre influențe multiple și despre extinderea unor așezări în anumite regiuni. În același timp, ea arată cât de riscant este să transformi automat un tip de ceramică sau o formă de locuință într-o identitate etnică sigură.

De aceea, istoria ei rămâne una deschisă. Un sat din Ialomița a dat numele unei categorii arheologice întinse peste veacuri și teritorii. În jurul acestui nume s-au adunat aproape 2000 de obiective și s-au ciocnit interpretări mari despre trecutul de la nordul Dunării de Jos. Între ele, faptele sigure rămân cele mai prețioase: bordeiele de pe terasa lacului Comana, ceramica păstrată astăzi în muzeu, așezările dese din valea Mostiștei, urmele schimburilor cu Bizanțul, cu Primul Țarat Bulgar, cu Imperiul Carolingian, cu Regatul ceh al Moraviei și cu Rusia Kieveană, necropolele și bisericile care se înmulțesc în secolele XI-XII.

Din ele se vede cel mai bine ce a fost Cultura Dridu: nu o etichetă liniștită, ci numele dat unei lumi materiale largi și complicate, aflate la răscruce de influențe, greu de încadrat etnic, dar imposibil de ignorat când vine vorba despre istoria acestui mileniu de penumbră documentară.