Vicina, portul dunărean dispărut care a legat Bizanțul, Genova și lumea de la Dunărea de Jos

La cumpăna dintre secolele XIII și XIV, undeva pe Dunăre, aproape de deltă, se ridica un oraș pe care un călător arab îl vedea în 1331 ca fiind „mic, dar frumos și foarte bine întărit”. Spunea și altceva, la fel de important: „bisericile și casele sunt foarte frumoase”. În acel loc se afla și un palat, probabil al împăratului bizantin. Pentru lumea Dunării de Jos, acesta nu era un oraș oarecare. Era Vicina, portul care, în epoca sa de maximă dezvoltare, a fost cel mai important centru comercial din arealul Dunării inferioare.

Astăzi, paradoxul Vicinei este acesta: importanța ei este limpede, dar locul exact rămâne neidentificat. Istoricii și arheologii au propus multe localizări, iar consensul se oprește la atât: orașul s-a aflat pe Dunăre, aproape de deltă, foarte probabil în nordul Dobrogei. Cele mai probabile ipoteze rămân Păcuiul lui Soare, din punct de vedere arheologic, și zona Isaccea, din punct de vedere istoric.

Dar chiar și fără o localizare certă, povestea Vicinei se poate urmări cu destulă claritate. Este povestea unui oraș-port bizantin, transformat arhitectural de genovezi, devenit nod comercial între Marea Neagră, stepele nord-pontice, ținuturile viitoarei Moldove și ale viitoarei Țări Românești, Halici și Imperiul Mongol. Este și povestea unui scaun mitropolitan ortodox care a rezistat câtă vreme orașul a avut forță, apoi s-a retras când lumea din jur s-a schimbat. Iar schimbarea a fost brutală.

Un oraș apărut din vecinătate și intrat devreme în istorie

Vicina a fost una dintre cele mai vechi așezări de tip urban cunoscute pe teritoriul românesc extracarpatic la începuturile Evului Mediu. Numele ei derivă dintr-un cuvânt de origine romanică ce semnifică „vecinătate”, semn că orașul s-a dezvoltat, foarte probabil, în imediata apropiere a altuia mai vechi.

Cea mai veche mențiune scrisă apare în Alexiada Anei Comnena, care descrie evenimente de la sfârșitul secolului al XI-lea și amintește orașul în stăpânirea conducătorilor pecenegi Sestav și Saccea. O mențiune cartografică i-a fost atribuită geografului arab Idrisi, într-un portulan din 1154, dar această atestare este controversată. În sursele arabe, orașul apare și sub numele Disina sau Fenikah, iar în greacă sub forma Bitzina.

În secolul al XII-lea, un călător arab vorbea deja despre marea bogăție a Vicinei și despre comerțul ei înfloritor. Această prosperitate nu s-a născut din întâmplare. Pe măsură ce importanța Dristrei a scăzut treptat în cursul secolului al XII-lea, iar după 1185 rolul ei în evenimentele politice și în istoria bisericească a fost luat de Târnovo, centrul de greutate al activității economice a Dobrogei s-a mutat spre nord. Vicina a fost marele beneficiar al acestei mutări.

În preajma invaziei tătare din secolul al XIII-lea și mai ales după aceasta, nordul Dobrogei a evoluat semnificativ, având ca centru Vicina. Mongolii au adus, pentru comerțul zonei, și un efect de stabilizare. În acest cadru larg, favorabil schimburilor, orașul a crescut până la statutul de principală piață a Dunării maritime.

Momentul genovez și ascensiunea unui port decisiv

Un acord încheiat în perioada 1261-1263 între Mihail al VIII-lea Paleologul, Hoarda de Aur și Sultanatul mameluc din Egipt a permis Bizanțului să recupereze câteva orașe importante de pe litoralul vestic al Mării Negre. Mai târziu, cel mai probabil ca efect al alianței din 1273 cu Nogai-Han, hegemonia bizantină a fost restaurată asupra „insulelor paristriene”, considerate cu argumente credibile a fi cele din regiunea gurilor Dunării.

Acesta a fost contextul decisiv. După Tratatul de la Nymphaeum din 1261, genovezii au obținut superioritate în Marea Neagră în raport cu venețienii. Ei contribuiseră la restaurarea Imperiului Bizantin și la recucerirea Constantinopolului, iar acest avantaj le-a deschis porțile către marile puncte comerciale ale regiunii. S-au instalat la Caffa, Cetatea Albă, Chilia și Vicina. Prima consemnare a unor negustori occidentali la Vicina datează din 1281.

Orașul, aflat pe o insulă, trăia din negoțul maritim. Aici se întâlneau drumurile Mării Negre, căile fluviale și drumurile de uscat. Tocmai această poziție permitea trecerea rapidă de la transportul continental la cel maritim și invers. Pentru un oraș medieval, aceasta era cheia bogăției.

Vicina a fost o colonie genoveză sub stăpânire bizantină. A rămas sub control politic bizantin, dar administrația era genoveză și era exercitată de un consul, după modelul orașelor italiene. În același timp, orașul avea funcții administrative și militare în cadrul organizării imperiale, odată cu revenirea hotarului Bizanțului la Dunăre. Tot aici exista și o bază navală bizantină.

Fortificațiile nucleului urban, acolo unde se aflau principalele edificii ale negustorilor din Occident, sunt presupuse de Răzvan Theodorescu, pe baza unor analogii, ca fiind construite de genovezi la începutul secolului al XIV-lea. Orașul purta o puternică amprentă a civilizației bizantine de tip provincial, chiar dacă populația era eterogenă și predominant italiană. Influența edilitară a rămas bizantină inclusiv într-un timp în care tratatele dintre genovezi și Țaratul Bulgar sau Bizanț consemnau dreptul italienilor de a ridica „logge” sau lăcașuri de cult.

Imaginea din 1331, lăsată de Ibn Batutah, surprinde exact acest amestec de forță și rafinament. Vicina era un oraș mic, dar foarte bine întărit, cu biserici și case frumoase. Nu dimensiunea îl făcea mare, ci rolul lui.

Unde se întâlneau grâul, ceara, corăbiile și banii

Vicina a funcționat ca o emporie, adică drept un mare loc de întâlnire al mărfurilor și al negustorilor. În structura populației, negustorii reprezentau majoritatea absolută. Comunitatea genoveză era una închisă, distinctă de cea a autohtonilor prin activități legate în principal de comerț, navigație și operațiuni bancare. Orașul avea două categorii de cetățeni, cu statute sociale și drepturi politice diferite: orășenii, numiți burgenses, și locuitorii, habitatores.

Negustorii genovezi erau masiv prezenți aici în 1281, dar portul nu era exclusiv al lor. Un mare număr de corăbii venețiene ancorau anual la Vicina alături de cele genoveze. Dimensiunea tranzacțiilor portuare ajunsese egală cu cea a tuturor porturilor Crimeii luate la un loc. A fost consemnată și prezența negustorilor din Raguza, precum și a unor străini originari din Ancona sau Mantua.

Circulația monetară era asigurată de monede bizantine, hyperperi. La fel ca Pera, Caffa sau Trebizonda, Vicina avea propria variantă de hyperper și propriile unități de măsură. Aceste detalii spun mult despre rangul economic al orașului: el nu era un simplu punct de tranzit, ci un centru comercial cu mecanisme proprii.

Ce se vindea aici? Dinspre ținuturile dunărene și stepele nord-pontice veneau cereale, ceară, piei tăbăcite și pește. Mongolii se foloseau de Vicina pentru desfacerea acestor produse. În schimb, din orașele Mediteranei, mai ales italiene, soseau mărfuri manufacturate: postavuri, țesături, mirodenii, uleiuri și chiar aur. Printre produsele căutate de comercianții genovezi se aflau mierea, ceara și în special grâul.

Orașul deservea un spațiu foarte larg. Era piața spre care se orientau teritoriile Moldovei și Munteniei încă înainte de întemeierea statelor românești. Dar de el depindeau și Cnezatul Haliciului și Imperiul Mongol. Într-o fază târzie, portul a deservit și nevoi ale negustorilor sași din Transilvania. Pe fondul cuceririi Armeniei de către mongoli în 1243, Vicina a fost și unul dintre porturile prin care negustori emigrați în bazinul Mării Negre au pătruns în interiorul spațiului viitoarelor state românești.

În această rețea, orașul a fost mai mult decât un port. A fost o punte între lumi diferite: bizantină, italiană, mongolă, dunăreană. Iar această punte a dat Dobrogei de nord un rol major în economia regională.

Scaunul de la marginea lumii ortodoxe

Vicina nu a însemnat doar bani și corăbii. În secolele XII-XIV, a fost unul dintre cele mai importante centre bisericești din arealul Dunării inferioare și una dintre metropolele de unde a debutat contra-propaganda ortodoxă. Această funcție trebuie înțeleasă în contextul epocii. Biserica Catolică se afla în ofensivă misionară în zona Carpaților, în sud-vestul Rusiei, la Dunărea de Jos și în Peninsula Balcanică. În același timp, Dobrogea era prima dintre regiunile actualului spațiu românesc care cunoscuse o viață ecleziastică cu ierarhie locală cristalizată și în contact direct cu Bizanțul.

În acest context, încă din secolul al XIII-lea, Vicina a ajuns reședință de mitropolie ortodoxă subordonată Patriarhiei de la Constantinopol. După unii autori, pe plan local ar fi existat mai întâi o episcopie, poate chiar ridicată ulterior la rangul de mitropolie în baza unui acord negociat înaintea restaurării autorității imperiale în secolul al XIII-lea. După 1204, în Dobrogea s-a constatat un aflux semnificativ de populație bizantină, iar orașul a putut prelua conducerea religioasă a întregului ținut. Notabilitățile grecești din Dobrogea au obținut astfel crearea unei arhidieceze dependente de patriarhia constantinopolitană, refugiată atunci la Niceea, până în 1249-1250.

Ridicarea la rangul de mitropolie s-a produs, cel mai probabil, în perioada 1250-1261, momentul cel mai prielnic fiind 1259-1260. Motivele sunt revelatoare. Potențialul comercial al orașului putea susține financiar noul scaun, dar mai ales era nevoie de un răspuns ortodox la ofensiva catolică într-un teritoriu tot mai frecventat de negustori și prelați catolici.

Influența episcopiei și apoi a mitropoliei Vicinei se întindea spre curbura Carpaților, în partea de sud a Moldovei, în estul Munteniei și în Basarabia istorică. O scrisoare a papei Grigore al IX-lea către principele Bela, din 14 noiembrie 1234, arăta că influența Vicinei asupra populației de la curbura Carpaților era mai persuasivă și mai eficientă decât cea a Episcopiei catolice a Cumaniei, prin intermediul unor „pseudoepiscopi”. După marea invazie mongolă din 1241, care a distrus prelungirea autorității papalo-maghiare reprezentată de Episcopia de Milcov, autoritatea ortodoxă a Vicinei s-a putut probabil extinde și mai temeinic.

Primul ierarh atestat documentar în scaunul mitropolitan a fost Teodor, în 1283, în timpul domniei lui Andronic al II-lea Paleologul. După el au urmat Luca, apoi Macarie între 1337 și 1347, apoi Chiril, iar ultimul a fost Iachint. Ierarhii au fost de origine greacă. Pe la 1300-1302, centrul ecleziastic de aici beneficia de un venit considerabil, iar titularul instituției avea o autoritate mare și bine susținută de Bizanț. Atunci, la hotarele nordice ale Imperiului, scaunul Vicinei avea un rol important nu doar religios, ci și politic. După moartea lui Nogai, câteva mii de alani creștinați care doreau să intre în Imperiu au cerut chiar mijlocirea arhiereului de la Vicina pentru a obține de la împăratul Andronic dreptul de a coborî spre sud.

Dar Vicina nu a fost exclusiv un centru ortodox. Aici au venit și clerici și călugări catolici, iar sursele consemnează misionari franciscani și existența unei mănăstiri, o reședință a acestora, care a continuat până spre sfârșitul secolului al XIV-lea. În oraș, disputa pentru suflete a însoțit disputa pentru influență și comerț.

Când barbarilor li s-a deschis drumul

Declinul Vicinei nu a fost o prăbușire bruscă, ci o degradare lentă, produsă prin acumularea mai multor crize. La cumpăna dintre secolele XIII și XIV, orașul era încă posesiune bizantină, dar lucrurile se schimbau. În ultimii ani ai domniei hanului Özbek, între 1313 și 1341, și în prima parte a domniei lui Geanibek, între 1342 și 1357, relațiile dintre Bizanț și Hoarda de Aur s-au tensionat puternic. Punctul culminant a fost invazia mongolă declanșată în Peninsula Balcanică în 1342.

Într-o interpretare, decăderea localității a fost determinată mai întâi de frecventele incursiuni ale tătarilor din nordul Mării Negre, apoi de ocuparea orașului de către aceștia în 1337-1338 și de ridicarea Chiliei. La scurtă vreme după ocuparea localității de către păgâni, populația creștină a devenit minoritară. Acesta a fost un semnal grav. Foarte curând, scaunul mitropolitan a început să se clatine.

Pe la 1324, situația mitropoliei era deja precară, atât de precară încât scaunul a fost scutit de dări către Patriarhie. În jurul anului 1338, asupra diecezei plana un pericol serios din cauza incursiunilor tătare. Titularul de atunci, Macarie, dorea să plece. Patriarhia se lupta însă să-și țină ierarhii în scaunele lor, iar Macarie a promis până la urmă că nu-și va părăsi postul. Totuși, în deceniul al patrulea, scaunul mitropolitan ajunsese disprețuit și coborât în rang, supus „barbarilor” și păstorind puțini creștini.

O altă interpretare, asociată lui Șerban Papacostea, dă un rol preponderent în declin nu cuceririi mongole, ci războiului dintre genovezi și bizantini din 1351-1352, încheiat cu înfrângerea bizantinilor. Odată încheiată prezența Imperiului la gurile Dunării, orașul a fost prins în luptele dintre mongoli, bulgari și conducătorii locali din Dobrogea, iar mai târziu în intervenția turcilor și a lui Mircea cel Bătrân. Denis Căprăroiu a dezvoltat această explicație în cadrul unei crize politice mai largi, de la mijlocul secolului al XIV-lea, luând în considerare și refluxul treptat al autorității mongole sub presiunea ofensivei creștine coordonate de Ludovic cel Mare.

Dincolo de diferențele de accent, sursele converg într-un punct esențial: tulburările politice și conflictele militare au produs regresul comerțului din Marea Neagră și reorientarea rutelor comerciale. Vicina, aflată într-o poziție lăturalnică, a încetat să mai fie principala piață de desfacere. Războiul genovezo-bizantin din 1351-1352 a lovit sever comerțul local și a favorizat ascensiunea Chiliei. În același timp, Brăila, aflată în stăpânirea Țării Românești, se bucura de stabilitatea politică necesară dezvoltării economice, iar declinul Vicinei a favorizat dezvoltarea acestui nou port. Noua rută Brașov-Chilia și integrarea rutei Brașov-Brăila într-un alt circuit de comerț internațional au lăsat Vicina în dezavantaj.

Ultimul mitropolit și dispariția orașului

Când un oraș își pierde negoțul, își pierde adesea și oamenii. Când își pierde și ierarhia, semnul este aproape definitiv. Mitropolia Vicinei a ființat până în preajma anului 1359. Atunci, ultimul mitropolit, Iachint de Vicina, chemat de voievodul Nicolae Alexandru, s-a mutat la Curtea de Argeș cu acordul Patriarhiei de la Constantinopol. A devenit astfel primul mitropolit al Ungro-Vlahiei.

Mutarea nu a fost un simplu transfer ecleziastic. Ea a arătat că centrul de greutate se mutase. Cel mai probabil, odată cu plecarea mitropolitului au plecat și călugării din anturajul său. Funcția ecleziastică fusese strâns legată de procesul de urbanogeneză al orașului. Dispariția ei a devenit, la rândul ei, unul dintre factorii importanți ai dispariției Vicinei.

Au existat încercări de a salva sau de a reactiva legăturile comerciale. Genovezii din Vicina au primit privilegii comerciale în 1349 de la Ludovic I al Ungariei și mai târziu, în 1387, de la fiul lui Dobrotici. Era însă prea târziu. După ce a ajuns în stăpânirea lui Dobrotici, la cumpăna dintre secolele XIV și XV, Vicina devine absentă din mențiunile documentare.

Tranziția dintre secole s-a încheiat în Dobrogea odată cu stabilirea definitivă a dominației Imperiului Otoman. Ca un ecou slab al trecutului, numele Vicinei a persistat totuși în hărțile portuare din secolul al XV-lea. Împreună cu unele referințe ambigue, această persistență a susținut ideea unei palide continuări a existenței orașului după 1400. Dar, în fapt, ultimele mențiuni datează din prima jumătate a secolului al XV-lea. După aceea, Vicina și-a încetat practic existența.

A rămas, totuși, ceva esențial. Povestea ei arată cât de strâns erau legate, în Evul Mediu de la Dunărea de Jos, comerțul, puterea imperială, misiunea religioasă și siguranța drumurilor. Câtă vreme aceste fire au ținut laolaltă, Vicina a fost un centru major. Când ele s-au rupt, orașul a dispărut aproape fără urmă sigură pe hartă, dar cu o amprentă puternică în istoria regiunii.