Brodnicii, un neam greu de prins și important la vadurile dintre stepă, Moldova și lumea cumană

În anul 1223, pe râul Kalka, o alianță mare se rupea chiar în clipa luptei. De o parte erau rușii și cumanii, adunați în fața înaintării mongole. De cealaltă, mongolii. Iar undeva în această încleștare, brodnicii, conduși de „voievodul” Ploskinia, apăreau de partea mongolilor. Izvoarele i-au reținut acolo, într-un moment care spune aproape tot ce se poate spune cu siguranță despre ei: un neam legat de stepă, de mișcare, de alianțe schimbătoare și de marea zonă de contact dintre Rusia, Cumania și sudul Moldovei.

Brodnicii nu lasă în urmă o istorie limpede. Lasă urme. Câteva mențiuni în anale rusești, documente papale și scrisori regale maghiare. Lasă și o dispută istorică veche, încă nesfârșită, despre originea lor. Au fost considerați slavi, ruși kieveni seminomazi, români, populație mixtă, cerchezi, kasogi, pecenegi, berindei, alani, khazari amestecați cu ruși sau oameni ai stepei de origine turcică. Tocmai această nesiguranță spune ceva esențial despre ei: brodnicii au trăit într-o lume unde frontierele etnice erau mai puțin rigide decât cele desenate mai târziu de istorici.

Ceea ce se vede mai clar este locul lor în istoria regiunii. Brodnicii apar pe un spațiu foarte întins, de la cnezatul Suzdalului până în sudul Moldovei, într-o arie de peste 1000 de kilometri. Sunt aproape mereu în legătură cu cumanii. Participă cu ei la expediții militare, sunt pomeniți lângă Cumania în acte ale papalității și ale regilor Ungariei, iar țara lor, terra Brodnicorum, este așezată de izvoare în zona Siretului inferior, în sudul viitoarei Moldove. Acolo, la vaduri, pe liniile de trecere dintre Carpați, stepă și Dunărea de jos, importanța lor devine mai ușor de înțeles.

Numele care spune două povești

Chiar numele lor deschide disputa. O tradiție pornește de la verbul slav бродить, „a pribegi”, „a rătăci”, de unde ar veni sensuri precum „pribegi” sau „hoinari”. O altă interpretare, susținută de Constantin C. Giurescu și de Dimitrie Onciul, pornește de la brod, adică „vad”. În această lectură, brodnicii ar fi „locuitorii de la vaduri”, oameni așezați lângă punctele de trecere ale Siretului, Prutului, Nistrului și Dunării de jos.

Kurt Horedt observa că cercetătorii sunt de acord asupra originii slave a cuvântului, dar nu și asupra sensului exact. Pentru el, cele două posibilități rămân deschise: derivarea din brod, „vad”, sau din brodit, „a rătăci”. Horedt atrăgea însă atenția că termenul nu trebuie înțeles mecanic, ca o simplă etichetă profesională sau geografică. Chiar dacă denumirea putea indica o situație specifică, aceea a locuirii în preajma unor vaduri importante, ea nu rezolva problema etnică. Nu toți cei numiți astfel erau, în mod necesar, doar „oameni ai vadurilor”.

Și tocmai aici începe dificultatea. Numele este slav, dar un nume slav nu dovedește prin el însuși o origine slavă. Victor Spinei amintea exemplul altor populații controversate, cunoscute sub denumiri date din afară. În aceeași logică, faptul că brodnicii erau numiți astfel de ruși nu închide discuția despre apartenența lor etnică.

Alături de cumani, pe întinderea stepei

Dacă izvoarele sunt zgârcite în privința originii, ele sunt mai limpezi într-un punct: între brodnici și cumani au existat legături politice strânse. Vecinătatea teritoriilor locuite și participarea la aceleași expediții militare în 1146 sau 1147 și în 1186 arată o colaborare îndelungată. În 1223, la Kalka, brodnicii și cumanii au ajuns în tabere diferite. Dar până și această despărțire confirmă că făceau parte din aceeași lume de relații și conflicte a stepei nord-pontice.

Spațiul în care sunt semnalați este imens, între sudul actualei Moldove și cnezatul Suzdalului. O asemenea întindere l-a făcut pe Ioan Ferenț să considere că duceau o viață seminomadă sau nomadă, asemănătoare celei a cumanilor. Tot el a insistat asupra unui detaliu important: în epoca în care rușii și românii erau creștini, brodnicii apar în izvoare ca păgâni, alături de cumani. Pentru Ferenț, acest fapt slăbea atât ipoteza originii ruse, cât și pe aceea a originii românești.

În aceeași direcție merge și observația lui Victor Spinei. Colaborarea lor cu neamul cumanilor și preferința pentru zonele de stepă din nordul Mării Negre, locuite în primul sfert al mileniului al II-lea îndeosebi de neamuri turcice, ar putea indica apartenența lor, asemenea berladnicilor, la familia populațiilor de origine turanică. Ioan Ferenț a formulat și mai apăsat această idee, socotindu-i probabil un trib turcic al berindeilor, numiți de ruși „brodnici” pentru că locuiau la vadurile Niprului, nume păstrat apoi și la așezarea lor la vadurile Siretului.

Dar nici aici izvoarele nu dau o sentință definitivă. Spinei a avertizat că problema originilor este extrem de controversată și că, de regulă, ipotezele despre brodnici se bazează pe argumente neperemptorii și sunt greu de acceptat. Tocmai această prudență este una dintre puținele certitudini ale subiectului.

În slujba cnejilor și în războaiele lumii bizantine

Prima mențiune a brodnicilor apare în analele rusești. În 1147, sau 1146 potrivit letopisețului de la mănăstirea Voskresenie, Sviatoslav Olgovici, devenit recent conducător al Kievului, s-a îndreptat împotriva viaticilor și a ajuns până la orașul Koltesk. Acolo a primit ajutor de la Iuri Dolgoruki, primul cneaz independent al Suzdalului și Rostovului: 1 000 de brodnici, sau 14 000 după letopisețul lui Nikon, care făceau parte din drujina de la Belozersk. Letopisețul de la mănăstirea Sf. Ipatie spune că din armata lui Sviatoslav făceau parte și mulți cumani împreună cu brodnicii.

Scena este grăitoare. Brodnicii apar nu la marginea lumii cunoscute, ci în jocul politic al cnejilor ruși. Sunt mobilizați militar, se află în anturajul unei drujine, sunt aliați utili. Dar totodată sunt asociați cu cumanii, ceea ce îi leagă din nou de lumea stepei.

A doua mențiune importantă vine în 1216, în conflictul dintre Novgorod și Vladimir. Iaroslav de la Novgorod, după ce a lezat drepturile boierilor, a fost nevoit să părăsească orașul. Retras, el a ocupat drumul de comunicație dintre Novgorod și Suzdal, blocând transportul grâului spre Novgorod, unde recolta fusese deja distrusă de gerul timpuriu. A urmat o confruntare decisivă lângă râul Lipița. Armata fraților Iaroslav și Iuri Vsevolodovici, cneaz de Vladimir, îi cuprindea și pe brodnici. Novgorodul a învins, câștigând independență și libertate.

Din nou, brodnicii sunt prezenți acolo unde miza este puterea. Nu ca un actor izolat, ci ca parte a unei forțe mai mari, chemată în războaiele timpului.

Ei apar și în războaiele împotriva Imperiului Bizantin. Potrivit lui Niketas Choniates, în lupta împotriva bizantinilor li s-au alăturat sciților, adică cumanilor, și bordones. Mai mulți autori au fost de acord că acest termen îi desemnează pe brodnici. În această lumină trebuie înțeleasă și mențiunea lui Ferenț despre anii 1186-1187, când au fost alături de cumani, ca aliați ai vlaho-bulgarilor, în lupta împotriva Imperiului Bizantin de peste Dunăre.

Țara brodnicilor la marginea Moldovei

Dacă istoria lor militară se vede în anale, geografia lor se conturează mai limpede în documentele ungare și papale din secolul al XIII-lea. În 1222, diploma regelui Andrei al II-lea dată cavalerilor teutoni pentru Țara Bârsei și pentru noua cucerire din Cumania descria teritoriul de peste Carpați astfel: „Țara care se întinde de la sfârșitul ținutului Kreuzburg până la hotarele Brodnicilor”. Formula latină este ad terminos Prodnicorum.

Problema hotarului este esențială. Victor Spinei a arătat că nu se poate spune că țara brodnicilor se afla chiar lângă hotarul Kreuzburgului sau că se mărginea direct cu Transilvania, deoarece între acestea se afla teritoriul moldovenesc al teutonilor. Cum domeniul teutonic din Moldova se întindea de la Munții Carpați până la râul Siret, iar la hotarul său răsăritean erau menționați brodnicii, rezultă că „termini Brodnicorum” coincideau cu zona râului Siret.

După alungarea teutonilor și înființarea Episcopiei Cumaniei, teritoriul aflat între Munții Carpați și Siret a intrat sub controlul diecezei conduse de episcopul Teodoric al Cumanilor. În această construcție, hotarul răsăritean al stăpânirii aflate sub influență ungară era Siretul, iar dincolo de el începea țara brodnicilor. Ioan Ferenț a tras de aici concluzia că Țara Brodnicilor începea cu malul stâng al Siretului și era așezată mai ales în sudul Moldovei, lângă Siretul inferior.

Documentele următoare confirmă acest tablou. În bula papală din 1227 se spune că „autoritatea papală s-a bucurat totdeauna de mult sprijin în Cumania și Brodnic” (auctoritas semper consuevit multum favoris habere in Cumania et Brodnic). În august același an, Papa Grigore al IX-lea cerea arhiepiscopului de Esztergom convertirea cumanilor și a vecinilor lor, brodnicii, într-o formulă limpede:

Suntem onorați să vă dăm autoritatea noastră în ținuturile Cumania și Brodinia, vecină cu aceasta, a căror convertire este sperată, prin care aveți autoritatea în numele nostru de a predica, de a ridica biserici, de a boteza, de a numi preoți…

În martie 1231, un alt document papal vorbea din nou despre vecinătatea celor două provincii. În 1238, Béla al IV-lea se intitula rege al rutenilor, cumanilor și brodnicilor, iar într-o scrisoare din 11 noiembrie 1250 către Papa Inocențiu al IV-lea amintea că tătarii impuneau tribut Rusiei, Cumaniei, Brodnicilor și Bulgariei, teritorii de la granița de est cu regatul său. Pentru Spinei, faptul că brodnicii sunt plasați la răsărit de Regatul Ungariei și lângă domeniile ordinului teutonic dovedește așezarea lor în partea meridională a Moldovei.

Acesta este unul dintre punctele în care brodnicii contează cu adevărat în istoria spațiului românesc medieval. Nu pentru că identitatea lor etnică ar fi rezolvată, ci pentru că izvoarele îi plasează într-o zonă-cheie, la marginea Cumaniei, în vecinătatea Moldovei viitoare, acolo unde se întâlneau puterea ungară, expansiunea catolică și lumea stepelor.

O mare controversă despre cine au fost

Nicio discuție despre brodnici nu poate ocoli controversa originilor. În istoriografia rusă și sovietică, istorici precum Boris Grekov, A. I. Iakubovski și, înaintea lor, Nikolai Karamzin i-au considerat de origine slavă, aparținând slavilor răsăriteni. Alții au văzut în ei o populație rusă din nordul Mării Negre, locuitori ai stepei din vecinătatea cumanilor. A existat și opinia unei origini ruso-khazare, formulată ipotetic de Lev Gumiliov.

În istoriografia românească s-a impus multă vreme părerea că brodnicii au fost o populație de origine română. Sursa principală a acestei teze a fost o transcriere greșită a unei bule papale din 1222, în care editorii au dat ad terminos Blacorum în loc de ad terminos Prodnicorum, deși actul regelui Andrei al II-lea din același an avea forma corectă. Mai târziu, deși eroarea a fost remediată prin publicarea textului critic al bulei, ipoteza asemănării dintre brodnici și români nu a fost abandonată de toți autorii.

Victor Spinei a considerat această argumentație neconvingătoare. El observa că în aceleași documente din 1222 este amintită și terra Blacorum, ceea ce face lipsită de sens identificarea celor două etnonime în interiorul aceluiași act. Ioan Ferenț a mers și mai departe, respingând argumentele care încercau să dovedească originea românească a brodnicilor prin simpla lor deosebire față de cumani și ruși sau prin participarea alături de Asănești în luptele împotriva Bizanțului. După el, astfel de raționamente dovedesc prea mult și, tocmai de aceea, nu dovedesc nimic.

Ferenț mai atrăgea atenția asupra faptului că brodnicii au fost prezentați ca păgâni în 1227 și încă în 1254, alături de cumani. Pentru el, aceasta îi îndepărta de români și ruși, care în acea epocă erau creștini. Nikolai Karamzin, deși îi considera de origine rusă, remarcase și el că „duceau o viață sălbatică”, asemenea popoarelor barbare și nomade. Ferenț socotea că aceste caracteristici se potrivesc greu românilor din Moldova.

Totuși, Constantin C. Giurescu a rămas prudent. El considera că apartenența etnică nu poate fi precizată, mai ales în condițiile în care brodnicii sunt menționați în acte singuri sau alături de români, cumani și ruși. În împrejurările primei jumătăți a secolului al XIII-lea, pentru Giurescu nu era exclus ca brodnicii din sudul Moldovei să fi fost români sau să fi cuprins un contingent semnificativ românesc. Dar el închidea discuția exact acolo unde o istorie serioasă trebuie s-o închidă: problema rămâne deschisă până la apariția unor noi acte.

Kalka și dispariția

Cea mai dramatică apariție a brodnicilor rămâne cea de la Kalka. După ce mongolii conduși de Jebe și Sübütäi au lovit în nordul Caucazului și în Cumania, cumanii au cerut alianța cnejilor ruși. O rivalitate veche de un secol și jumătate a fost suspendată pentru a răspunde pericolului comun. S-a adunat o armată mare, inclusiv o oaste din Galiția trimisă în ajutorul cumanilor pe Nistru.

În bătălia de pe râul Kalka, în 1223, mongolii au obținut o victorie hotărâtoare asupra alianței cumano-ruse. Printre cauzele pierderii, izvoarele și interpretările istorice îi așază și pe brodnici, care, sub „voievodul” Ploskinia, au schimbat taberele în mijlocul bătăliei. În analele rusești, Ploskinia apare ca figura legată de înșelarea lui Mstislav Romanovici și predarea lui către tătari. Unele interpretări îl văd drept comandantul brodnicilor, altele sunt mai rezervate, dar legătura dintre numele lui și prezența brodnicilor în tabăra mongolă rămâne una dintre cele mai apăsate amintiri ale lor.

După această dată, urmele se răresc. În zona Moldovei, ultima atestare a brodnicilor este din 1250. Ca nume de populație, denumirea lor dispare pentru totdeauna din izvoare odată cu marea invazie mongolă din 1241. Este o dispariție care spune mult despre lumea în care trăiau. Comunități mobile, legate de echilibrul fragil al stepei și de marile puteri ale frontierei, puteau apărea brusc în izvoare și puteau dispărea la fel de repede, absorbite, risipite sau redenumite.

Brodnicii au contat fiindcă au stat într-un loc unde istoria se făcea la treceri. La vaduri, dacă acesta le-a fost numele adevărat. La marginea Cumaniei, lângă Siret, între Carpați și stepa nord-pontică. În războaiele cnejilor ruși, în luptele anti-bizantine, în planurile papalității și în șocul expansiunii mongole. Nu știm sigur cine au fost. Știm însă că au făcut parte din mecanismul unei lumi de frontieră fără de care istoria regiunii dintre Suzdal, Moldova și Dunărea de jos nu poate fi înțeleasă.