1396, Bătălia de la Nicopole care a descurajat noi cruciade

În dimineața de 25 septembrie 1396, în fața Nicopolelui, totul părea încă deschis. Oastea cruciată ajunsese până la cetatea de pe Dunăre, iar comandanții ei aveau în față o alegere care cântărea cât soarta întregii campanii. Sigismund și Mircea cel Bătrân ceruseră prudență, recunoaștere și o ordine a luptei potrivită felului în care otomanii își așezau capcanele pe câmpul de bătălie. O parte a nobilimii occidentale voia altceva: onoarea primei șarje și tactica obișnuită a cavaleriei grele.

Din această ruptură avea să iasă una dintre cele mai grele înfrângeri ale cruciadelor târzii. Bătălia de la Nicopole, numită adesea și cruciada de la Nicopole, a opus o armată aliată franco-româno-maghiară și Imperiul Otoman lângă fortăreața dunăreană Nicopole, la 25 septembrie 1396. Unele surse plasează lupta pe 28 septembrie. Cert este însă că, după această zi, elanul occidental pentru mari expediții împotriva otomanilor s-a frânt, iar presiunea otomană asupra Balcanilor și asupra Constantinopolului a continuat.

Frontiera care urca spre nord

La sfârșitul secolului al XIV-lea, echilibrul de putere din sud-estul Europei se schimba repede. După victoria de la Kosovo din 1389, otomanii cuceriseră cea mai mare parte a Balcanilor. Imperiul Bizantin fusese redus la regiunea din jurul Constantinopolului, pe care otomanii îl blocau din 1394. În 1393, țarul bulgar Ivan Șișman pierduse Nicopole, capitala sa temporară, iar fratele său, Ivan Stratismir, mai stăpânea Vidinul, dar ca vasal al turcilor.

Linia de contact dintre islam și creștinism se mutase încet spre nord, către Ungaria și Țara Românească. Regatul Ungariei se afla acum în prima linie și era direct amenințat. Veneția se temea pentru influența sa în Adriatica, Marea Ionică și Marea Egee. În ochii multor stăpânitori și boieri balcanici, o cruciadă părea o rară ocazie de a întoarce cursul cuceririi otomane.

În 1394, papa Bonifaciu al IX-lea a proclamat organizarea unei noi cruciade împotriva turcilor. Contextul nu era simplu. Schisma occidentală împărțise papalitatea între Avignon și Roma, iar vremea marilor chemări papale de odinioară trecuse. Dar exista o fereastră de oportunitate. Anglia și Franța se aflau într-o perioadă de acalmie a Războiului de 100 de ani, iar Richard al II-lea și Carol al VI-lea și-au arătat disponibilitatea de a finanța o nouă expediție. Negocieri pentru o cruciadă comună se purtau deja din 1393 cu Sigismund de Luxemburg, împărat și rege al Ungariei.

În spatele limbajului religios stăteau și alte mize. Burgundia susținea puternic întreprinderea. Dinspre Franța au venit mulți cavaleri și oameni de arme, iar întreprinderea a căpătat, încă din pregătiri, și o dimensiune de prestigiu aristocratic. Tocmai aici se afla una dintre slăbiciunile ei.

O cruciadă mare, o comandă nesigură

Planurile inițiale au fost schimbate. În locul unei expediții conduse de mari prinți ai Occidentului, Ioan de Burgundia, conte de Nevers, a organizat și a condus o forță de aproximativ 10.000 de burgunzi, mai ales cavaleriști, la care s-au adăugat 1.000 de englezi și încă aproximativ 6.000 de oameni din Palatinat, Bavaria și Nürnberg. Sigismund comanda o forță mult mai mare, de aproximativ 60.000 de oameni. Alte relatări din surse subliniază însă că efectivele sunt foarte disputate și că cifrele mari ale cronicarilor medievali sunt adesea exagerate. Există chiar aprecieri potrivit cărora armatele aflate efectiv la luptă au fost mult mai mici, dar aproximativ egale.

Burgunzii au plecat din Montbéliard în aprilie 1396, au ajuns la Viena în mai și iunie, apoi la Buda în iulie. O flotă venețiană fusese pregătită pentru sprijin. De partea cruciaților au venit și Ospitalierii din Rodos. Dinspre Țara Românească a sosit Mircea cel Bătrân cu un corp de oaste. Prezența lui conta mai mult decât simpla adăugare a unui contingent. Țara Românească se afla la granița directă cu puterea otomană, iar Mircea și oamenii lui cunoșteau deja bine felul de a lupta al turcilor. Sursele amintesc că muntenii reușiseră să-l înfrângă pe Baiazid I la Argeș, la Rovine și în luptele pentru controlul Țării Cărvunei din 1395.

Chiar înainte de bătălie, această experiență s-a lovit de orgoliul occidental. Johann Schiltberger, cruciat bavarez luat prizonier la Nicopole, vorbește în memoriile sale despre neînțelegerile dintre conducători. Mircea i-a cerut lui Sigismund să i se permită o misiune de recunoaștere pentru evaluarea pozițiilor otomane și alegerea tacticii potrivite. Sigismund a fost de acord. După îndeplinirea misiunii, Mircea a cerut comanda întregii aripi drepte cruciate, care să deschidă bătălia. Sigismund a acceptat imediat. Propunerea a fost însă respinsă vehement de Ioan cel Neînfricat și de alți cavaleri occidentali. Ei nu voiau schimbarea tacticilor tradiționale vestice. În plus, Ioan de Nevers dorea onoarea primului atac.

Această dispută nu a fost un simplu incident de tabără. Ea a arătat că armata cruciată era mare, dar nu unitară. Ambiguitatea comenzii și concurența dintre sfetnici, seniori și căpetenii urmau să se vadă în clipa decisivă.

Drumul spre Nicopole

După adunarea de la Buda, a urmat înaintarea de-a lungul Dunării. Sigismund ar fi preferat să îi lase pe otomani să facă marșul lung și să lovească apoi. Francezii și aliații lor au respins această idee. Scopul expediției era urmărirea inamicului, nu așteptarea lui. De aici înainte, campania s-a mișcat în ritmul hotărât de cruciații occidentali.

Armata a trecut Dunărea în zona Porților de Fier pe pontoane și bărci, vreme de opt zile. Prima țintă importantă a fost Vidinul, care s-a predat. A urmat Rahova, o fortăreață puternică. Acolo s-a văzut încă o dată diferența dintre disciplina cerută de Sigismund și impulsul nobilimii franceze. Locuitorii au acceptat să se predea lui Sigismund cu garanția că viața și bunurile le vor fi cruțate. Francezii au încălcat înțelegerea, au jefuit și au masacrat orașul după deschiderea porților, iar circa 1.000 de locuitori, turci și bulgari, au fost luați ostatici. Rahova a fost incendiată. Pentru unguri, a fost o insultă gravă adusă regelui lor. Pentru francezi, gloria cuceririi conta mai mult decât înțelegerea.

Pe măsură ce cruciații înaintau în teritoriu musulman, jafurile și relele tratamente aplicate populației s-au înmulțit. Cronici contemporane vorbesc și despre lipsă de disciplină, petreceri și încredere excesivă. Unele dintre aceste judecăți sunt de citit cu prudență, fiindcă autorii medievali aveau tendința de a pune înfrângerea pe seama imoralității. Dar chiar și dincolo de exagerări, o stare de autosuficiență apare limpede în surse.

La 12 septembrie, cruciații au ajuns în fața Nicopolelui. Cetatea, așezată într-o poziție naturală puternică, controla Dunărea de Jos și legăturile spre interior. Era bine apărată, bine aprovizionată și avea un guvernator hotărât să reziste până la venirea lui Baiazid. Cruciații nu aduseseră mașini de asediu. Au blocat ieșirile și au început un asediu de înfometare, sprijiniți de blocada navală pe fluviu. Mulți dintre ei erau convinși că acest asediu nu era decât preludiul unei mari înaintări spre Constantinopol și că sultanul nu va sosi atât de repede.

Consiliul de război și orgoliul

Baiazid I era însă deja în marș. A lăsat deoparte asediul Constantinopolului, și-a mobilizat armatele și a venit spre Nicopole. Pe drum i s-a alăturat aliatul său, despotul sârb Stefan Lazarević. La 24 septembrie, aproximativ 104.000 de soldați ai sultanului ar fi ajuns în fața Nicopolelui, deși sursele spun limpede că efectivele reale puteau fi mai mici. Important era altceva: otomanii veniseră, iar Baiazid avea și avantajul informațiilor despre mișcările cruciate.

În tabăra creștină, semnele apropierii otomane au fost întâmpinate cu neîncredere. Locuitorii asediați ai Nicopolelui au sunat din cornuri și au strigat de bucurie când au aflat că sultanul vine. Unii dintre cruciați au luat totul drept o înșelătorie. Totuși, Sigismund trimisese cercetași și știa că lupta este aproape.

Pe 24 septembrie, el a convocat un consiliu de război. Planul propus de Sigismund și de Mircea era limpede și se baza pe experiență. În primul atac trebuiau trimiși valahii, obișnuiți cu lupta împotriva turcilor, pentru a lovi avangarda otomană și a o uza. După primul șoc, francezii urmau să atace în frunte, iar ungurii și ceilalți aliați să-i sprijine și să împiedice cavaleria grea otomană să învăluiască flancurile cruciate.

Pentru o parte dintre nobilii francezi, o asemenea ordine era de neacceptat. D’Eu a denunțat planul ca degradant pentru cavaleri. A susținut că a rămâne în spate ar fi o rușine și a cerut locul din față. Boucicaut l-a sprijinit, iar Nevers, încurajat de siguranța tinerilor seniori, a fost ușor convins. Sfatul celor mai experimentați, între care Enguerrand de Coucy și amiralul Jean de Vienne, a fost trecut deoparte. Așa s-a luat hotărârea care a rupt coerența planului de luptă chiar înainte de începerea bătăliei.

În seara dinaintea ciocnirii, într-un gest care a apăsat greu asupra memoriei evenimentului, prizonierii luați la Rahova au fost executați de francezi. Sursele spun că motivul este necunoscut sau îl leagă de agitația și confuzia din tabără. Cronicari europeni aveau să numească și ei acest act o barbarie.

Urcarea pe deal

În zori, pe 25 septembrie, cele două armate s-au așezat sub stindardele lor. Sigismund și-a împărțit trupele în trei: el comanda centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduși de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă. Francezii și englezii stăteau în avangardă. Baiazid și-a dispus și el forțele cu grijă. În față, cavaleria era protejată de o zonă de țepușe. În spatele ei stăteau arcașii și ienicerii. Grosul oastei otomane și sârbii erau ascunși dincolo de dealuri, la oarecare distanță de prima linie.

Înainte de bătălie, Sigismund a încercat încă o dată să oprească graba. Și-a trimis mareșalul la Nevers cu rugămintea de a amâna ofensiva două ore, până la întoarcerea cercetașilor cu date mai precise despre inamic. În consiliul scurt care a urmat, Coucy și Jean de Vienne au susținut ascultarea regelui Ungariei. D’Eu a răspuns că Sigismund vrea să păstreze pentru sine onoarea luptei și și-a declarat dorința de a conduce imediat atacul. Disputa s-a încheiat în favoarea înaintării.

Șarja franceză a lovit prima linie otomană și a zdrobit-o. Cavalerii îmbrăcați în armuri grele au dat însă peste țepușele înfipte pentru a sfâșia piepturile cailor. Au fost siliți să descalece. Sub săgețile arcașilor, au smuls țepușele din pământ și au înaintat pe jos. A urmat ciocnirea cu ienicerii, infanteria de elită otomană. Francezii au respins atacul și au provocat pierderi mari. Sursele românești dau cifra de aproximativ 10.000 de oameni pierduți de infanteria turcă și încă aproximativ 5.000 de turci uciși în ciocnirea cu cavaleria. Cu această primă izbândă, cavalerii francezi au crezut că au rupt întreaga armată a sultanului.

Coucy și Vienne au cerut oprirea pentru refacerea rândurilor, odihnă și așteptarea sprijinului maghiar. Au fost din nou respinși. Tinerii cavaleri au pornit urmărirea celor care se retrăgeau. Mai mult de jumătate dintre francezi se aflau deja pe jos, fie pentru că fuseseră descălecați de obstacole, fie pentru că ei înșiși coborâseră ca să scoată țepușele. În armuri grele, au urcat panta spre platou. Acolo i-a așteptat adevăratul șoc al bătăliei.

Contraatacul lui Baiazid

Pe culmea dealului nu se afla o armată în fugă, ci rezervele lui Baiazid. Sipahiii păstrați pentru contraatac au pornit înainte, în timp ce francezii, obosiți și dezordonați, înțelegeau prea târziu că fuseseră atrași exact unde trebuia. În această fază, înfrângerea lor a fost limpede.

Amiralul Franței, Jean de Vienne, a luptat apărând stindardul francezilor și a fost ucis. Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy și mareșalul Jean Le Maingre au fost luați prizonieri. Alte relatări amintesc că Nevers a fost cruțat pentru răscumpărare, după ce oamenii lui s-au aruncat la pământ și i-au cerut viața. Pentru otomani, prizonierii nobili însemnau bogăție și prestigiu.

Între timp, caii fără călăreți s-au întors în tabăra cruciată. Vederea lor a semănat dezordine și a anunțat dezastrul avangardei. Sigismund a atacat pentru a-i sprijini pe francezi și s-a ciocnit cu forțele principale ale lui Baiazid pe creasta dealului. Lupta a rămas indecisă până la sosirea sârbilor lui Stefan Lazarević. Atacul acestora, în aceeași după-amiază târziu, a lovit aripa stângă otomană în mișcare de încercuire și a prins trupele lui Sigismund fără apărare.

În cele din urmă, apropiații l-au convins pe Sigismund să se retragă. Hermann al II-lea de Cilli i-a ajutat pe el și pe cei din jurul său să ajungă la o corabie venețiană. Mai târziu, Sigismund avea să spună despre francezi:

„Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu dușmanii noștri.”

Spre seară s-a ajuns la o înțelegere, iar armata lui Sigismund s-a predat. Bătălia era pierdută.

Ziua de după și umbra lungă a înfrângerii

Pe 26 septembrie 1396, Baiazid a ordonat uciderea a 3.000 de prizonieri, ca represalii pentru masacrarea prizonierilor turci de la Rahova de către cruciații francezi. Sursele engleze și franceze descriu scene cumplite ale execuțiilor și arată că doar nobilii de rang înalt, socotiți buni de răscumpărare, au fost cruțați. Sultanul era, de asemenea, furios din pricina pierderilor sale, estimate în sursa românească la aproximativ 35.000 de oameni, mai ales în primele faze ale luptei.

Cei care au scăpat de pe câmpul de luptă au avut un drum greu. Mulți au încercat să ajungă la bărci pe Dunăre. Sigismund a fugit pe apă, pe Dunăre, apoi prin Marea Neagră, Marea Egee și Marea Mediterană. Se temea de trădarea muntenilor și i-a suspectat pe oamenii lui Mircea. Alți supraviețuitori au încercat să se întoarcă pe uscat, dar au găsit ținuturi deja pustiite de retrageri și au rătăcit în zdrențe prin păduri, flămânzi și jefuiți.

În Franța, vestea înfrângerii a sosit târziu. Regele Carol al VI-lea a fost informat în ziua de Crăciun. Curtea a fost zguduită, iar pentru mulți absenți s-a crezut vreme îndelungată că au murit. Captivii nobili au fost duși până la Gallipoli și apoi la Bursa, unde au așteptat răscumpărarea. Negocierile au fost lungi și costisitoare. Unii dintre cei scăpați de sabie nu au mai supraviețuit bolii sau drumului.

Dar urmarea cea mai mare a bătăliei nu se măsoară doar în morți, prizonieri și răscumpărări. După Nicopole, cavalerii din Europa Occidentală și-au pierdut repede interesul pentru cruciade de mare amploare împotriva otomanilor. Anglia și Franța și-au reluat curând propriul război. Occidentul nu a mai lansat alte expediții militare mari după această înfrângere până în secolul următor. Victoria de la Nicopole a descurajat formarea unor noi coaliții europene împotriva turcilor.

În Balcani și la Dunăre, lupta a continuat. Țara Românească a reușit să oprească expediția turcilor din anul următor și apoi pe cea din 1400. În 1402, înfrângerea lui Baiazid la Ankara în fața lui Timur Lenk a deschis o perioadă de anarhie, de care Mircea cel Bătrân și ungurii au încercat să profite printr-o campanie antiotomană. Dar, odată cu refacerea conducerii centralizate otomane, ofensiva a fost reluată. În 1444, ungurii și polonezii au fost înfrânți la Varna. În 1453, a căzut Constantinopolul. În 1460, otomanii au cucerit întreaga Moree, iar sursa engleză amintește apoi și căderea Trapezuntului în 1461 și a Principatului Theodoro în 1475.

Pentru bulgari, Nicopole a însemnat și sfârșitul speranței de refacere a celui de-al Doilea Țarat Bulgar. Pentru Europa Centrală, otomanii au ieșit din bătălie mai puternici și mai amenințători. Pentru istoria cruciadelor, Nicopole a rămas una dintre ultimele mari încercări medievale de a opri printr-o coaliție occidentală înaintarea otomană. A fost o bătălie pierdută nu la primul șoc, ci printr-un amestec de îndrăzneală, neascultare și orbire în fața unui adversar pe care unii dintre comandanții cruciați îl înțelegeau deja, iar alții au refuzat să-l înțeleagă.