1395, anul în care Bătălia de la Rovine a oprit înaintarea otomană

În primăvara lui 1395, miza nu era o simplă izbândă pe câmpul de luptă. În joc stătea dacă Țara Românească putea rămâne în picioare în fața primei mari campanii otomane pornite la nord de Dunăre. Baiazid I, sultanul care își consolidase repede puterea după moartea lui Murad I, venea personal. Mircea cel Bătrân îl aștepta după luni și ani în care sudul Dunării fusese răsturnat de cuceriri, alianțe schimbătoare și presiunea tot mai apăsătoare a Imperiului Otoman.

Bătălia de la Rovine, datată la 17 mai 1395, a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești. Sursele lasă multe întrebări deschise asupra desfășurării ei, iar istoricii au discutat atât locul, cât și rezultatul exact. Dar un lucru se desprinde limpede din ele: confruntarea a fost grea, sângeroasă, iar rezistența lui Mircea a împiedicat atunci cucerirea Țării Românești.

Povestea începe însă înainte de ziua luptei, într-un moment în care întreaga regiune balcanică se afla sub presiune.

După Câmpia Mierlei, drumul spre Dunăre

După moartea neașteptată a sultanului Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei, în 1389, fiul său cel mare, Baiazid Ildîrîm, a urcat pe tron. Imperiul pe care îl moștenea s-a dovedit repede fragil. În Anatolia, principii au profitat de situația din Balcani și au pornit ofensiva împotriva otomanilor. Baiazid a răspuns energic: a strâns armata la Bursa, a recucerit teritoriile pierdute și a anexat emiratele din vestul Anatoliei.

În același timp, la Constantinopol, echilibrul era nesigur. În primăvara anului 1390, Ioan al VII-lea Paleologul, susținut de Baiazid, l-a detronat pe Ioan al V-lea. În septembrie 1390, Manuel al II-lea a intervenit și l-a alungat pe uzurpator. După moartea împăratului, în 1391, Manuel a evadat de sub supravegherea lui Baiazid și a fost încoronat împărat la Constantinopol, dar a rămas vasal, obligat la tribut și la serviciu militar.

În Balcani, otomanii își întăreau stăpânirea fie prin cucerire, fie atrăgându-i pe conducătorii locali prin timâruri, adică pământuri oferite în schimbul serviciului militar. Totuși, situația nu le era favorabilă peste tot. Regatul Ungar a întreprins acțiuni de mică anvergură la granițele cu Bulgaria, Serbia și Bosnia. În același timp, Mircea cel Bătrân ocupa în 1389 întreg teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa „Podunavia” și mai târziu „Dobrogea”.

Conflictul direct se apropia. Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din 1391, sub comanda lui Firuz bei, Mircea a devastat în iarna 1393/1394 cuibul de achingii de la Karînovasî. Între timp, Firuz bei supusese fără luptă Țaratul de Vidin, iar în Bulgaria țarului Șișman cetățile cădeau una câte una. Nicopole a fost luat prin vicleșug. Silistra a fost ferită de aceeași soartă datorită vigilenței ostașilor munteni.

În 1393, după ce a aflat de alianța lui Șișman cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a făcut campanie în Bulgaria. A cucerit și a prădat Târnovo, a luat ca robi aproape toată populația sa creștină, l-a capturat pe Șișman și a transformat țaratul acestuia în pașalâc. Tot atunci a fost cucerită și Silistra. Prin aceste lovituri, pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală ajunseseră în mâna otomanilor. Pericolul unei campanii împotriva Țării Românești devenea iminent.

Acțiunile lui Mircea în spațiul balcanic, relațiile sale cu regele Ungariei și cu emirii anatolieni, care primejduiau poziția încă nesigură a otomanilor în Europa, l-au făcut pe Baiazid să decidă o expediție personală de cucerire a Țării Românești, în primăvara lui 1395.

Mircea a înțeles gravitatea clipei. La 7 martie 1395, el și Sigismund de Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de cooperare militară antiotomană.

Mircea pregătește terenul

Desfășurarea exactă a bătăliei nu poate fi reconstituită în toate detaliile, pentru că povestirile păstrate nu oferă aceeași versiune. Dar toate sugerează aceeași tensiune: Mircea nu a așteptat lovitura stând pe loc, ci a încercat să modeleze chiar terenul luptei.

Laonic Chalcohondil scrie că, după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra. Cronicile turcești spun că lupta s-a dat pe râul Argeș și vorbesc despre pierderi mari de ambele părți. Potrivit lor, în timpul nopții, cadavrele soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia că oastea otomană era încă întreagă, iar Mircea, văzând câmpul de luptă, s-a retras.

Cronica bizantino-bulgară dă un alt deznodământ. Ea relatează că Baiazid, văzând râul însângerat de mulțimea cadavrelor, s-a înspăimântat și a fugit. Tot aceasta oferă și una dintre cele mai vii imagini ale luptei. Mircea i-ar fi așteptat pe turci pregătit la Rovine, după ce săpase o rețea de șanțuri de apărare din care arcașii au tras salvă după salvă de săgeți, atât de dese încât „soarele nu se mai putea vedea de mulțimea lor”. Atacurile otomane ar fi fost respinse prin ploi de săgeți și contraatacuri de infanterie și cavalerie conduse de Mircea însuși. Lupta s-ar fi oprit la apusul soarelui.

Există și o altă interpretare, potrivit căreia în campanie nu a fost doar o singură bătălie. Rovine ar fi fost locul celei mai importante lupte, dar nu singura confruntare importantă. Ar fi existat două bătălii importante și mai multe lupte de hărțuială. Această perspectivă explică și de ce izvoarele dau uneori localizări diferite sau deznodăminte care par să se contrazică.

Unde a fost Rovine

Și locul bătăliei a fost disputat. Controversa dintre o localizare la Craiova și una prin părțile Argeșului a fost pusă pe seama unei cronici românești de la sfârșitul secolului al XVII-lea, care încerca să minimalizeze înfrângerea suferită de Mircea în cea de-a doua bătălie, cea de pe râul Argeș.

Potrivit sursei românești, cronicile vechi sârbești și raguzane pomenesc clar localizarea luptei la Craiova, iar documentele turcești din arhivele de la Topkapî Sarai, studiate de Constantin C. Giurescu, nu lasă loc de îndoială asupra localizării bătăliei de la Rovine pe raza Craiovei. În schimb, sursa engleză notează că Idris Bitlisi a descris câmpul de luptă drept un loc „muntos și primejdios”, dar că cele mai multe surse sugerează o bătălie lângă râul Argeș.

Tocmai această tensiune dintre izvoare arată cât de greu se fixează cu deplină siguranță geografia unei lupte medievale. Dar ea mai spune ceva: pentru contemporani, esențială nu era doar harta, ci faptul că Mircea alesese un loc greu, primejdios, care putea frânge elanul unei oști mai numeroase.

Baiazid a pătruns în Țara Românească prin vest, venind din Banat prin valea Cernei. Era însoțit de mulți principi sârbi, între care Marko Kraljevic, eroul legendar al sârbilor. Cronicarii sârbi pomenesc remușcările și lacrimile vărsate de prinț în drum spre Rovine. Tradiția populară merge mai departe și spune că Marko ar fi fost ucis chiar de Mircea, fiindcă își încălcase jurământul de a nu lupta unul împotriva celuilalt. Tot tradiția populară a păstrat și amintirea unei lupte la sud de Dunăre, lângă Negotin, precum și a unei biserici în stil bizantin ridicate de Mircea la Coroglași, spre cinstirea creștinilor uciși și a lui Marko Kralevici.

Sursa engleză confirmă participarea în tabăra otomană a unor vasali sârbi, între care Ștefan Lazarević și Marko Mrnjavčević, și notează că Marko a fost ucis în luptă. De asemenea, cronica de la Dečani spune că în bătălie au murit și Constantine Dragaș și Andreja Mrnjavčević.

Mlaștina, săgețile și atacul din noapte

Una dintre cele mai detaliate narațiuni din sursa românească plasează lupta principală probabil în locurile mlăștinoase de la Făcai, Balta-Verde, Podari, Popoveni, lângă ruinele castrului roman Pelendava. Acolo pare să-și fi așezat Mircea arcașii, folosind terenul drept armă.

Înainte de confruntarea principală, Mircea hărțuise necontenit oastea turcilor. Trimiseseră detașamente de pedestrași să lovească și să se retragă, cu scopul de a-l atrage pe Baiazid în mlaștini. Sultanul, cunoscut pentru atacurile sale pline de elan și curaj, a forțat un atac masiv prin zona mlăștinoasă. Dar pe măsură ce oamenii lui se apropiau de ruine, au fost opriți de adâncimea crescândă, de vegetația mlaștinii, de mâl și de nămol. Românii cunoșteau culoare înguste prin smârcuri și s-au retras pe ele. Otomanii au rămas imobilizați.

„..și lănci nenumărate s-au frânt, iar cerul nu se mai vedea de desimea săgeților”

Așa descrie o cronică bulgară începutul luptei. Imaginea se potrivește și cu ceea ce spune sursa engleză: arcașii munteni au avut un rol tactic decisiv, secătuind grav rândurile otomane în atacul inițial.

Prima parte a bătăliei a fost, în această relatare, o distrugere aproape completă a avangardei lui Baiazid, lovită de săgețile și sulițele românilor. Atacul începuse înainte de prânz, iar spre seară turcii pierduseră aproape un sfert din oaste, în vreme ce românii pierduseră doar câțiva oameni. În paralel, alte surse vorbesc însă de pierderi grele de ambele părți, iar sursa engleză menționează că armata lui Mircea a suferit la rândul ei pierderi serioase.

Baiazid nu s-a oprit. În timp ce avangarda îi pierdea în mlaștini, a poruncit restului armatei să așeze tabăra și să o înconjoare cu palisade din pământ și copaci. După lăsarea întunericului, a trimis cavaleria spre dealurile de peste apa Jiului pentru a-l lovi pe Mircea din spate. Iscoadele lui Mircea au aflat mișcarea, iar voievodul și-a trimis propria cavalerie, care i-a atras pe turci departe de locul luptei.

Noaptea a adus o nouă cotitură. Românii au atacat tabăra otomană. Turcii s-au văzut înconjurați de o oaste mai mică, dar blocați de propriile palisade, așa cum fuseseră blocați ziua în mlaștini. Românii au tras cu săgeți aprinse. Otomanii au încercat de câteva ori să iasă din propriul lagăr, fără izbândă, și au fost cuprinși de panică. Spre dimineață, Baiazid ar fi reușit să facă o breșă și să fugă, lăsând pe câmpul de luptă cea mai mare parte a oștirii.

Sursa engleză păstrează însă și o altă imagine a finalului: lupta ar fi putut dura nu o singură zi, ci o săptămână întreagă, într-o primă fază de război de poziții. În această variantă, ambele armate s-au retras de pe câmpul de luptă. Deși muntenii au respins atacul, otomanii și-au putut apăra poziția prin garda personală a sultanului, compusă din ieniceri. Armata lui Mircea, lovită și ea greu și neputând sparge apărarea taberei sultanului, a fost până la urmă obligată să se retragă.

De aici și neînțelegerile dintre istorici. Unele surse vorbesc despre o victorie a Țării Românești, altele despre o victorie otomană, iar altele despre un rezultat nehotărât. Dincolo de etichetă, rămâne faptul esențial subliniat și de sursa engleză: Imperiul Otoman nu a reușit atunci să cucerească Țara Românească.

O victorie care nu a încheiat războiul

Aici stă adevărata dramă a campaniei din 1395. Chiar și atunci când sursele îi atribuie lui Mircea o victorie răsunătoare, ele spun limpede că el nu a putut să o fructifice. Absența sa a deschis imediat o altă criză.

Profitând de lipsa lui Mircea, Vlad Uzurpatorul a luat tronul cu ajutorul unor boieri trădători. Baiazid, deși fugise și trecuse deja Dunărea pe la Turnu Măgurele, a reușit rapid să-și regrupeze soldații rămași și să strângă alte corpuri de oaste turcești și bulgărești. A venit în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul.

Mircea, care se pare că dăduse drumul acasă unei părți din oaste, s-a trezit prins între două amenințări: Vlad din nord și Baiazid din sud. A încercat să oprească înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui a fost învinsă. Cu soldații rămași, a reușit să fugă în Transilvania.

De aceea, în secțiunea despre urmări, sursa românească spune limpede că bătălia nu a fost decisivă. Baiazid a reușit să se retragă la sud de Dunăre și apoi să se întoarcă cu forțe mai mari, să-l pună domn pe Vlad I Uzurpatorul și să-l forțeze pe Mircea să se retragă în Transilvania, cel mai probabil la domeniul său din Huedin. După aceea, Baiazid avea să participe la bătălia de la Nicopole.

Totuși, povestea nu se închide aici. Mircea a revenit curând în țară, l-a îndepărtat pe Vlad Uzurpatorul și și-a continuat politica antiotomană. Mai mult, până la urmă a reușit să recâștige tronul Țării Românești în decembrie 1396, cu ajutorul voievodului Stibor, voievodul Transilvaniei.

De ce a rămas Rovine

Data bătăliei a fost ea însăși dezbătută. În 1876, Konstantin Jireček propunea data de 10 octombrie 1394, pornind de la o mențiune din cronici sârbești publicate în 1851. Un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții lui Constantin Dragaș, unul dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, apare într-un document contemporan, un ustav de la mănăstirea Hilandar, și stabilea data luptei la 17 mai 1395. În 1901, Constantin Litzica susținea această datare printr-un alt document contemporan emis de mănăstirea Petra din Constantinopol. În 1928, istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a arătat că data de 10 octombrie apare doar în cele mai recente cronici sârbești din aceeași tradiție și ar fi o interpolare târzie.

Sursa românească insistă și asupra unui argument de context: otomanii își făceau campaniile primăvara și vara, nu în pragul iernii. De aceea, lupta de la Rovine este plasată în primăvara anului 1395, cel mai probabil în ziua de 17 mai. Sursa engleză confirmă aceeași dată.

Faptul că dezbaterea a rămas deschisă în privința locului, a desfășurării exacte și chiar a rezultatului final spune ceva important despre natura istoriei medievale. Izvoarele sunt fragmentare, uneori părtinitoare, alteori contradictorii. Dar tocmai din intersecția lor se vede conturul clar al evenimentului. Mircea cel Bătrân a opus rezistență unei invazii conduse personal de Baiazid. Oastea Țării Românești era mai mică decât forța otomană. Terenul, hărțuiala și arcașii au jucat un rol hotărâtor. Campania nu s-a încheiat într-o singură zi și nici într-o singură bătălie. Iar Țara Românească nu a fost cucerită atunci.

De aceea, Rovine a rămas una dintre marile lupte ale istoriei românești. Nu fiindcă ar oferi o poveste simplă, cu un singur deznodământ și fără umbre, ci tocmai fiindcă arată cât de greu se câștigă supraviețuirea politică într-o vreme în care o victorie militară putea fi urmată imediat de pierderea tronului. Pe câmpul de la Rovine, Mircea a reușit să oprească prima mare încercare otomană de cucerire a Țării Românești. Iar acest fapt a fost destul de puternic încât să treacă din cronici în memorie, și din memorie în literatură. O descriere epică a bătăliei apare în „Scrisoarea a III-a” de Mihai Eminescu.