Catedrala Notre-Dame din Reims și locul ei în istoria Franței

La 19 septembrie 1914, obuzele au lovit din nou catedrala din Reims. Focul a prins în „pădurea” de grinzi de lemn de sub acoperișul de plumb, iar topitura a curs printre gurile garguielor de piatră. Clopotele s-au topit, ferestrele au fost spulberate, sculpturile și părți din ziduri au fost rănite. Imaginea aceasta, a unei catedrale gotice devenite ruină în plin război, a făcut înconjurul lumii. Dar pentru Reims nu era prima încercare și nici prima renaștere.

Notre-Dame din Reims este catedrala Arhidiecezei de Reims, consacrată Fecioarei Maria, una dintre marile realizări ale goticului din Franța. Actualul edificiu a început să fie ridicat la începutul secolului al XIII-lea și a fost terminat în secolul al XIV-lea. În timp, a devenit locul tradițional al încoronării regilor Franței, iar prestigiul său a fost hrănit de o memorie mult mai veche: aici a fost botezat Clovis de către episcopul Remi din Reims, un episod care a inspirat lunga tradiție a încoronărilor regale la Reims.

Catedrala este celebră și prin arhitectura sa, și prin sculptura sa. Numărul statuilor sale ajunge la 2.303. Fațada de vest, rozasele, galeria regilor, îngerul zâmbitor, interiorul înalt și clar al navei au făcut din ea un reper al goticului înalt. Din 1991, catedrala, fosta abație Saint-Remi și Palatul Tau fac parte din patrimoniul mondial UNESCO. Este și unul dintre cele mai căutate locuri turistice din Champagne: sursele vorbesc fie despre circa un milion de vizitatori anual, fie despre 1.500.000 de vizitatori în 2007.

Înaintea marii catedrale

Povestea locului începe cu mult înaintea edificiului actual. Potrivit lui Flodoard, Sfântul Nicasiu, episcop de Reims, a fondat prima catedrală a orașului la începutul secolului al V-lea, probabil spre anul 401, pe vechile terme gallo-romane. Sursa engleză completează că noua biserică a fost mutată pe amplasamentul actual în perioada merovingiană, pe locul unor băi gallo-romane atribuite împăratului Constantin. Era deja dedicată Maicii Domnului, cu mult înainte ca sinodul de la Efes din 431 să fixeze mai apăsat statutul Fecioarei Maria în creștinism. De aceea, Patrick Demouy îl vede pe Sfântul Nicasiu drept „un precursor al cultului marial”.

Edificiul era modest după măsura viitoarei catedrale: aproximativ 20 de metri pe 55. În fața ușii acestei catedrale, Sfântul Nicasiu a fost decapitat, potrivit tradiției, fie de vandali în 407, fie de huni în 451. Textul românesc socotește mai probabilă a doua dată. În secolul al VI-lea, la nord de edificiul actual, a fost construit un baptisteriu cu plan pătrat la exterior și circular în interior. În anii 1990, acest baptisteriu al bisericii merovingiene originale a fost excavat sub actuala catedrală, iar fragmente ale vechii structuri au ieșit la lumină.

Aici a avut loc și actul care a schimbat destinul simbolic al Reimsului. Clovis, regele francilor, a fost botezat aici de Sfântul Remigius, episcopul de Reims. Anul exact rămâne discutat. Sursa românească îl plasează între 496 și 499, iar cea engleză vorbește despre aproximativ 496. Certitudinea istorică invocată de ambele texte nu stă în ziua exactă, ci în urmarea ei: Reims a devenit, prin această amintire, un spațiu privilegiat al monarhiei franceze.

Orașul în care regii primeau coroana

Primul monarh încoronat la Reims a fost Ludovic cel Pios, în 816, de către Papa Ștefan al IV-lea. Ceremonia a avut și un efect practic: a arătat limpede starea proastă și dimensiunile insuficiente ale vechii catedrale. În jurul anului 818, arhiepiscopul Ebbo și arhitectul regal Rumaud au început ridicarea unei biserici mult mai mari, pe același loc, folosind piatră din vechile fortificații ale orașului.

Lucrările au fost întrerupte în 835 și reluate sub arhiepiscopul Hincmar, sprijinit de împăratul Carol cel Pleșuv. Noua biserică a fost consacrată la 18 octombrie 862, în prezența împăratului. Măsura 86 de metri și avea două transepte. Mai târziu, la începutul secolului al X-lea, a fost redescoperită o criptă veche de sub biserica originală; ea a fost curățată, renovată și dedicată din nou Sfântului Remigius. Altarul catedralei se află și astăzi deasupra acelei cripte.

În 976, arhiepiscopul Adalbero a început o nouă ampliare a catedralei carolingiene. Istoricul Richerus, elevul său, a lăsat o descriere foarte precisă a acestor lucrări:

„He completely destroyed the arcades which, extending from the entrance to nearly a quarter of the basilica, up to the top, so that the whole church, embellished, acquired more extent and a more suitable form (…). He decorated the main altar of the golden cross and enveloped it with a resplendent trellis (…). He lit up the same church with windows in which various stories were represented and endowed it with bells roaring like thunder.”

În jurul acestui edificiu s-a consolidat tradiția încoronărilor. Prestigiul Sfintei Ampule, vasul sacru cu mir pentru ungerea regilor, amintirea botezului lui Clovis și puterea politică a arhiepiscopului de Reims au făcut din oraș locul obișnuit al încoronării monarhilor francezi. Tradiția s-a fixat odată cu încoronarea lui Henric I al Franței, în 1027. Catedrala a găzduit și alte ceremonii regale: la 19 mai 1051, Henric I al Franței și Anne de Kiev s-au căsătorit aici; în 1131, Papa Inocențiu al II-lea l-a uns și încoronat în catedrală pe Ludovic al VII-lea.

În secolul al XII-lea, ambițiile au crescut din nou. Catedrala carolingiană era socotită prea mică pentru arhiepiscopul Samson de Mauvoisin. El a păstrat nava și transeptul existente, dar a reconstruit și mărit cele două capete ale bisericii, a demolat fațada vestică și turnul alăturat pentru a ridica două turnuri simetrice și a creat, în est, un cor mai mare, cu deambulatoriu și capele radiale. La sfârșitul secolului, nava și transeptul rămâneau carolingiene, în timp ce absida și fațada erau deja de gotic timpuriu. Era o soluție provizorie. Schimbarea decisivă avea să vină prin foc.

Focul din 1210 și nașterea capodoperei gotice

La 6 mai 1210, catedrala, încă pe jumătate carolingiană și pe jumătate gotică timpurie, a fost distrusă de un incendiu, pus de sursa engleză pe seama „neglijenței”. Un an mai târziu, în aceeași zi, arhiepiscopul Aubrey a pus piatra de temelie a noii catedrale. Sursa românească rezumă acest șantier prin anii 1211-1275, iar sursa engleză precizează că munca structurală a continuat până în 1275, în timp ce alte părți au fost terminate mai târziu, în secolul al XIV-lea și chiar în secolul al XV-lea.

Noua catedrală a înaintat cu o viteză remarcabilă. Reims a fost printre primele mari edificii care au folosit pietre și alte materiale de dimensiuni standardizate, astfel încât fiecare bloc nu mai trebuia tăiat separat la măsură. În iulie 1221, capela din capătul estic era deja folosită. În 1230 au început lucrările la fațada de vest, semn că nava era aproape încheiată.

Dar marile catedrale nu se ridică doar împotriva timpului, ci și în mijlocul conflictelor omenești. În 1233, disputa dintre capitlul catedralei și locuitorii orașului, în jurul taxelor și jurisdicției, a izbucnit în revoltă deschisă. Mai mulți clerici au fost uciși sau răniți, iar întregul capitlu a părăsit orașul. Reims a fost pus sub interdict, ceea ce însemna suspendarea cultului public și a sacramentelor. Lucrările la noua catedrală au fost oprite timp de trei ani. Au fost reluate abia în 1236, după întoarcerea clerului și după ridicarea interdictului, prin medierea regelui și a papei.

În 1241, membrii capitlului se puteau reuni deja în cor, semn că bolțile absidei și ultimele cinci travee orientale ale navei erau terminate. Nava n-a primit acoperiș până în 1299, când regele Franței a ridicat taxa pe plumbul folosit în acest scop. Fațada occidentală a înaintat și ea greu: portalurile n-au fost completate decât după 1260, iar nivelul marilor rozase de pe fațadă a fost încheiat între 1275 și 1280. În ciuda acestor întârzieri, construcția actualei catedrale a rămas una dintre marile performanțe ale goticului francez.

Un detaliu rar dă chip uman acestui șantier. Numele arhitecților succesivi sunt cunoscute până la încheierea lucrărilor structurale din 1275: Jean d’Orbais, Jean-le-Loup, Gaucher de Reims și Bernard de Soissons. Un labirint amenajat în pardoseala navei cuprindea numele lor și anii de muncă. Labirintul a fost distrus în 1779, dar este cunoscut din desenele secolului al XVIII-lea. La Reims se vede bine și ridicarea statutului arhitectului: mormântul lui Hugues Libergier, mort în 1268, îl arată ținând în mâini modelul miniatural al bisericii sale, onoare rezervată altădată doar nobililor donatori.

Piatră, lumină și regat

Fațada de vest a catedralei glorifică în mod evident regalitatea. Este neobișnuit de unitară, cu două turnuri de aceeași înălțime și trei portaluri care deschid spre navă. Deasupra portalului central se ridică o mare rozasă, iar mai sus, Galeria regilor, compusă din 56 de statui înalte de 4,5 metri. În centru se află Clovis, primul rege creștin al francilor, cu Clotilda la dreapta și Sfântul Remigius la stânga. Turnurile, înalte de 81 de metri, fuseseră gândite să poarte fleșe care le-ar fi făcut de trei ori mai înalte decât nava, dar acestea nu au mai fost realizate.

Programul sculptural al portalurilor era, în Evul Mediu, o formă de predică în piatră. Portalul central este dedicat Fecioarei Maria, patroana catedralei. Portalul de sud arată Judecata de Apoi și Apocalipsa lui Ioan, iar portalul de nord, Răstignirea, Învierea și Înălțarea lui Hristos. Lângă acest portal se află una dintre cele mai cunoscute sculpturi de la Reims, Îngerul zâmbitor, Gabriel, alături de Maria. A fost avariat în Primul Război Mondial, apoi reparat și pus la locul său.

Înăuntru, nava are o lungime și o unitate de stil remarcabile. Este înaltă datorită bolților cvadripartite și contraforților zburători din exterior. Ele permit ziduri mai subțiri și ferestre mai largi, ceea ce aduce în interior o lumină bogată. Elevația este împărțită în trei registre: marile arcade de la nivelul solului, triforiul și ferestrele înalte. Arhitecții de la Reims au împrumutat și au dus mai departe soluții apărute la Chartres și Soissons, obținând o claritate monumentală care definește goticul înalt.

Transeptul era rezervat în special ceremoniei încoronării regilor Franței. Aici spațiul este mai lat și mai înalt decât nava. Patru mari pile indică faptul că fusese gândit și pentru un turn central, niciodată dus la capăt. De partea nordică se află și orga mare a catedralei, așezată sub rozasă.

Corul este mai scurt decât nava, dar mai larg și mai înalt. Are un dublu deambulatoriu care duce spre cele cinci capele radiale. În absidă și capele, amenajările actuale țin în mare parte de secolul al XVIII-lea. În capela Sfintei Ioana d’Arc se află statuia ei, în armură completă și cu stindardul, realizată în 1901. Prezența ei aici nu este întâmplătoare. În 1429, Ioana d’Arc a făcut posibilă una dintre cele mai încărcate încoronări din istoria Franței.

Asedii, incendii și întoarcerea regilor

Prestigiul Reimsului a făcut din el o miză politică în vremuri de război. În timpul campaniei de la Reims din Războiul de O Sută de Ani, orașul a fost asediat de englezi între 1359 și 1360, dar asediul a eșuat. În 1380, catedrala a fost locul încoronării lui Carol al VI-lea.

Situația s-a schimbat după victoria lui Henric al V-lea al Angliei la Azincourt, la 25 octombrie 1415. Cea mai mare parte a nordului Franței, inclusiv Reimsul, a căzut în mâinile englezilor. Ei au ținut orașul și catedrala până în 1429, când au fost cucerite de Ioana d’Arc. Astfel, delfinul Carol a putut fi încoronat rege la 17 iulie 1429. Pentru această faptă, considerată un punct de cotitură în Războiul de O Sută de Ani, Ioana d’Arc este comemorată la catedrală prin două statui, una ecvestră în exterior și una în interior.

La 24 iulie 1481, un nou incendiu, provocat de neglijența unor muncitori care acopereau fleșa de lemn și plumb ridicată deasupra transeptului, a distrus o parte a structurii fleșei, turnul central și galeriile de la baza acoperișului. Plumbul topit a produs și alte pagube. Refacerea a fost însă rapidă, grație donațiilor regilor Carol al VIII-lea și Ludovic al XII-lea. Unele proiecte au rămas, totuși, neterminate. Galeriile superioare ale navei au fost încheiate în 1505, dar planurile pentru alte turnuri sau fleșe nu au mai fost realizate.

Catedrala a rămas, cu toate acestea, locul marilor ceremonii dinastice. După moartea copilului-rege Ioan I, Filip a fost încoronat în grabă la Reims, la 9 ianuarie 1317. Mai târziu, Henric al II-lea a fost încoronat aici la 25 iulie 1547. Ultimul rege al Franței care a primit coroana la Reims a fost Carol al X-lea, în 1825. După căderea lui Napoleon, monarhia a reluat pentru scurt timp vechiul ritual, dar nu pentru multă vreme. Revoluția din 1830 a schimbat direcția: Ludovic-Filip I a fost jurat la Parlamentul din Paris, nu încoronat la Reims.

Revoluție, război și restaurare

Revoluția franceză a lovit catedrala fără să-i dărâme însă întreaga substanță medievală. În 1793, ea a fost închisă și transformată pe rând în depozit de grâne și într-un pseudo „templu al rațiunii”. O mare parte din mobilierul și monumentele funerare rămase au fost distruse, relicvariile tezaurului au fost topite pentru aur, iar clopotele au fost topite pentru tunuri. Mulțimile au ciocănit multe dintre sculpturile portalului mare și au ars simbolurile regale mai evidente. Totuși, cea mai mare parte a sculpturii medievale a supraviețuit relativ intactă.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au început mari campanii de restaurare. Ele au vizat mai întâi frontoanele și statuile fațadei de vest, între 1826 și 1830, apoi galeriile superioare, ferestrele și turnurile, între 1845 și 1860, sub Jean-Jacques Arveuf. Eugène Viollet-le-Duc a intervenit apoi asupra galeriei corului și a absidei, încercând să le apropie de înfățișarea lor medievală. Au urmat Eugene Millet, Victor Ruprich-Robert, iar spre sfârșitul secolului Denis Darcy și Paul Gout.

Și totuși, cea mai grea probă a epocii moderne a venit în Primul Război Mondial. La izbucnirea conflictului, catedrala a fost transformată în spital. La 4 septembrie 1914, armata germană a început să bombardeze orașul. La 12 septembrie, trupele de ocupație germane au decis să își instaleze răniții în catedrală, în ciuda protestelor abatelui Maurice Landrieux, și au întins 15.000 de baloți de paie pe pardoseală. A doua zi, soldații francezi au reintrat în oraș, dar răniții germani au rămas în catedrală. Pe 18 septembrie a început un bombardament prelungit. Pe 19 septembrie, obuzele au aprins acoperișul. Ruina a devenit imaginea unei răni naționale și culturale.

După război, s-a discutat chiar păstrarea catedralei în starea ei de ruină, ca monument pentru victime. Ideea a fost abandonată. În 1919 a început un vast program de restaurare condus de Henri Deneux, arhitectul-șef al serviciului monumentelor istorice din Franța. Restaurarea a primit finanțare importantă din partea Fundației Rockefeller și a folosit uneori tehnici și materiale moderne, inclusiv beton armat prefabricat, pentru consolidarea structurii. Lucrările s-au încheiat, iar catedrala a fost redeschisă în 1938.

Restaurările au continuat și după aceea. Din 1967, multe statui exterioare, inclusiv îngerul zâmbitor, au fost mutate în interiorul Palatului Tau pentru protecție și înlocuite cu copii. În iulie 1962, reconcilierea franco-germană a fost marcată simbolic aici de președintele Charles de Gaulle și cancelarul Konrad Adenauer. În 1996, Papa Ioan Paul al II-lea a venit la Reims pentru a marca 1500 de ani de la botezul lui Clovis. În 2011, orașul a sărbătorit 800 de ani de la punerea pietrei de temelie a noii catedrale, cu concerte, expoziții, conferințe și noi vitralii.

Astăzi, Notre-Dame din Reims rămâne ceea ce istoria a făcut din ea, strat după strat: biserică, loc al memoriei regale, capodoperă a goticului, monument rănit și salvat. Dacă Parisul a dat lumii o catedrală-simbol, Reims a dat Franței una în care piatra și coroana au stat secole întregi în aceeași poveste.