Politica externă a lui Ștefan cel Mare și de ce a contat pentru Moldova

În aprilie 1459, Ștefan recunoștea pe regele Poloniei ca suzeran și lăsa cetatea Hotinului. Nu era un gest de slăbiciune spus în cuvinte mari, ci una dintre acele alegeri grele pe care un domn al Moldovei trebuia să le facă într-o lume strânsă între puteri mai mari. În jurul său, Ungaria își cerea omagiul, Polonia voia supunere, iar presiunea otomană se ridica tot mai limpede. Din acest nod pornește povestea politicii externe a lui Ștefan cel Mare: nu ca o succesiune de tratate și războaie, ci ca o luptă continuă pentru a ține Moldova în picioare.

Domn între 1457 și 1504, Ștefan a fost admirat de contemporani pentru calitățile sale de om politic, strateg și diplomat. În cazul lui, aceste trei laturi nu pot fi despărțite. Diplomația nu era o podoabă a domniei, ci unul dintre instrumentele prin care apăra integritatea țării. Uneori a jurat credință. Alteori a refuzat să se înfățișeze personal pentru omagiu. A sprijinit răscoale, a schimbat tabere, a negociat, a plătit tribut, a atacat în clipa potrivită și a cerut ajutor când confruntarea nu mai putea fi evitată. În toate acestea se vede aceeași miză: supraviețuirea Moldovei într-o regiune aflată într-o schimbare politică și militară aproape necontenită.

Drumul spre tron și prima alegere externă

Politica externă a lui Ștefan nu începe după urcarea pe tron. Începe, de fapt, din chiar drama prin care a ajuns la domnie. La 11 februarie și 5 iulie 1450, prin două acte emise la Roman și la Suceava, Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan, a prestat omagiu față de Ioan de Hunedoara, guvernatorul Regatului Ungariei. Gestul a provocat reacția Poloniei. Moldova era deja prinsă între mari vecini, iar orice înclinare într-o direcție stârnea o apăsare din cealaltă.

La 15 octombrie 1451, Bogdan al II-lea a fost ucis la Reuseni de Petru Aron, cu sprijinul unei părți a boierimii moldovene. După moartea tatălui, Ștefan a venit cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești. L-a înfrânt pe Petru Aron în „tina de la Doljești”, la 12 aprilie, și la Orbic, pe 14 aprilie 1457. Apoi a mers la Suceava și, pe locul numit câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, i-a întrebat pe cei de față dacă le este cu voie să le fie domn. Mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și „toată țara” l-au proclamat domn legiuit al Moldovei.

În spatele acestui început se vede limpede și cadrul extern. Ioan de Hunedoara îl sprijinise pe fiul lui Bogdan al II-lea pentru tronul Moldovei, dar nu reușise să-l impună din cauza frontului antiotoman. După moartea lui Ioan de Hunedoara, linia lui politică a fost continuată de Matia Corvinul, ajuns rege al Ungariei în 1458. În același timp, Petru Aron, pe care Ștefan îl învinsese, era interpusul polon. Așadar, chiar lupta pentru scaun a fost, în bună măsură, și un episod din ciocnirea de influențe dintre Ungaria și Polonia.

Primăvara anului 1457 îl găsea pe Ștefan susținut de partida boierească din Țara de Jos și de un corp de oaste muntean. Puterea lui nu venea numai din dreptul dinastic sau din izbânda militară, ci și din această așezare atentă între forțe. De aici înainte, politica sa externă avea să rămână aceeași combinație de sabie și calcul.

Sub coroana Poloniei, cu ochii la Chilia

Primul mare aranjament extern al lui Ștefan a fost cu Polonia. În aprilie 1459 l-a recunoscut pe regele Poloniei ca suzeran și i-a lăsat cetatea Hotinului. A promis că se va închina personal când regele va veni în regiunea de graniță. Jurământul a fost confirmat la 2 martie 1462, când au jurat separat mitropolitul și boierii.

Acest pas i-a adus însă imediat ostilitatea lui Matia Corvinul, care l-a considerat pe Ștefan un trădător. Aici se vede una dintre dificultățile esențiale ale politicii externe moldovenești: orice alegere producea un conflict în altă parte. A te pune sub protecția Poloniei însemna să tulburi relația cu Ungaria.

Tot în 1462, Ștefan a profitat de ofensiva otomană pornită împotriva Țării Românești și Regatului Ungariei și a asediat, fără succes, pe 22 iunie, garnizoana ungară de la Chilia. Cetatea era staționată de unguri în urma acordului ungaro-moldav din 1448, încheiat între Ioan de Hunedoara și Petru al II-lea al Moldovei. Asediul a eșuat, iar după acest eșec a urmat și un eșec la hotarele Țării Românești. Numai în ianuarie 1465 Ștefan a reușit să ocupe Chilia, cu ajutorul târgoveților din cetate, pe care i-a răsplătit cu privilegii.

Chilia a fost mai mult decât o cetate cucerită. Conflictul pentru ea a deschis sau a agravat mai multe fronturi. Cu Ungaria, pentru că garnizoana era ungară. Cu Țara Românească, pentru că de aici avea să pornească și dușmănia cu Radu cel Frumos. Cu otomanii, pentru că mai târziu aceștia aveau să ceară cele două cetăți maritime și să apese tot mai tare asupra Moldovei. O singură țintă strategică a ajuns, astfel, nodul mai multor conflicte externe.

Baia, noaptea în care s-a schimbat raportul cu Ungaria

În jurul anului 1467, criza cu Regatul Ungariei a ajuns la punctul cel mai ascuțit. Petru Aron era adăpostit de câțiva ani în Ungaria, unde se refugiase după jurământul de vasalitate prestat de Ștefan față de Polonia. Matia Corvinul își păstra neschimbată pretenția: omagiul și supunerea domnului moldovean. Ștefan, deja închinat regelui polon, a profitat și de conflictul dintre Cazimir al IV-lea și Matia Corvinul. În 1467 a sprijinit răscoala sașilor și a marii nobilimi transilvănene împotriva regelui Ungariei.

După ce Matia a redobândit controlul, unii dintre capii răscoalei s-au refugiat la curtea lui Ștefan. Regele a intrat atunci în Moldova pentru a tranșa problema moldoveană în favoarea intereselor ungare. Venea cu o oaste de 8.000 de călăreți și 4.000 de pedestrași și aducea cu el doi pretendenți la tron. Pentru Ștefan, primejdia era dublă: ofensiva din afară și răbufnirea, în interior, a opoziției boierești ostile. După negocieri la Roman, oastea regală a luat prăzi în animale și oameni din teritoriile prin care a trecut și s-a așezat la Baia, aproape de trecătorile spre Ardeal.

Bătălia de la Baia s-a dat în condiții neprielnice unei desfășurări largi de forțe, pe teren mlăștinos, dominat de înălțimile din jur. În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467, Ștefan a câștigat. Regele a fost rănit, iar o parte a oastei sale a pierit în luptă. Victoria a avut urmări imediate. Ștefan a putut să tranșeze și relațiile cu boierii infideli, care au fost uciși după bătălie.

La fel de important este ce nu s-a întâmplat. Polonia, puterea suzerană, nu a intervenit direct în conflict. A acționat doar diplomatic, cerând explicații regelui maghiar pentru campania dusă împotriva unui vasal al său. S-a apelat și la Scaunul Papal împotriva regelui maghiar. Așadar, Ștefan a văzut pe pielea lui ce însemna sprijinul unei suzeranități atunci când sabia era deja scoasă. Lecția avea să conteze mai târziu.

În anul următor, el a confirmat printr-un nou jurământ supunerea față de regele polon, prin delegați, dar a refuzat să se prezinte personal la Lvov pentru omagiu, invocând pericolul unui atac otoman, maghiar sau muntean. Formula aceasta spune totul despre poziția Moldovei: amenințările veneau din mai multe direcții deodată, iar domnul nu-și putea permite să se lase prins într-o singură dependență.

În 1469, Ștefan a jefuit regiunile Rodnei și Băii Mari, ca represalii împotriva Ungariei pentru sprijinirea lui Petru Aron. Când ungurii l-au trimis pe pretendent cu un corp expediționar să ocupe tronul Moldovei, acesta a fost înfrânt în Bătălia de la Orbic. Îndepărtarea lui a consolidat domnia și autoritatea lui Ștefan. Din acel moment, raportul cu Ungaria nu mai putea fi tratat doar în termenii pretențiilor de suzeranitate. Moldova arătase că poate lovi și că poate rezista.

Muntenia, poarta spre războiul cu otomanii

Acțiunile antiotomane ale lui Ștefan au început prin conflictul cu Radu cel Frumos. Încă din 1468 se zvonea despre iminența unui război. Cauza era Chilia, dar conflictul s-a transformat într-o dușmănie deschisă între cei doi domni. În 1470 și 1471, Ștefan a ars târgurile muntene de graniță. În 1473, campania a ajuns la punctul ei culminant: oștile moldovene au înaintat până la cetatea Dâmboviței și l-au alungat pe domnitor. Familia lui a fost capturată și adusă în Moldova.

Ștefan l-a înscăunat pe Laiotă Basarab. Dar noua așezare n-a ținut. După o lună, Radu s-a întors cu o armată turcească și l-a alungat. Regele polon a încercat să medieze pacea între cei doi domni, însă Ștefan a refuzat. O nouă campanie l-a pus din nou în scaun pe același Basarab, care după scurt timp s-a închinat turcilor. Efortul lui Ștefan a fost astfel zădărnicit. În 1474, domnul Moldovei a încercat iarăși să-și impună voința în Muntenia, luptând contra lui Basarab și distrugând cetățile muntene.

Intervențiile în Țara Românească au atras reacția otomană. Prima campanie s-a desfășurat sub conducerea unui pașă, Soliman. Turcii l-au somat pe Ștefan să plătească tributul restant și să predea cele două cetăți maritime. Răspunsul a venit în ianuarie 1475, la Vaslui. Victoria de atunci l-a lansat în fruntea cruciadei. Era considerat un urmaș al lui Iancu de Hunedoara, „un adevărat atlet al lui Hristos”, cum îl numea papa.

„un adevărat atlet al lui Hristos”

Dar această recunoaștere, oricât de înaltă, nu rezolva problema principală: Moldova urma să înfrunte din nou armata sultanului. Prestigiul câștigat prin victoria de la Vaslui l-a ridicat pe Ștefan în ochii creștinătății, însă marea întrebare era cine va veni, de fapt, în ajutor.

Întoarcerea spre Ungaria și prețul supraviețuirii

Așteptându-se la o nouă confruntare decisivă cu turcii și văzând că polonezii nu erau pentru război, Ștefan s-a închinat prin delegați regelui maghiar, Matia Corvin. Schimbarea nu a fost una de formă. Omagiul față de regele maghiar s-a materializat prin ajutorul dat de unguri în a doua mare confruntare cu turcii.

În 1476, Ștefan a fost înfrânt de armata sultanului. Totuși, sultanul s-a retras. Nu a reușit să ocupe cetățile din nordul țării, nu a mai avut aprovizionare cu hrană pentru oaste și se apropia oastea maghiară. Pentru politica externă a lui Ștefan, acesta a fost unul dintre acele momente în care o alegere diplomatică și un sprijin concret au făcut diferența între prăbușire și rezistență.

Ideea de cruciadă s-a reaprins la curtea maghiară, regele fiind angrenat și pe frontul bosniac. La sfatul lui Ștefan, Matia l-a înscăunat pe Vlad Țepeș în Țara Românească, însă acesta a sfârșit tragic după scurt timp. Ștefan a primit de la Matei două feude în Transilvania, Cetatea Ciceului și Cetatea de Baltă, unde și-a numit proprii pârcălabi. Era o recunoaștere a raportului nou dintre cei doi și, în același timp, un semn al felului în care politica externă putea aduce și garanții concrete de poziție.

Dar nici acest echilibru nu a durat. În 1483 s-a negociat o pace între sultan și Matia Corvin, iar în ea, din neatenția redactorului maghiar, cancelarul, a fost uitată o clauză care să protejeze Moldova. Pentru Ștefan, acesta a fost un avertisment rece. Marile puteri puteau face pace între ele, iar interesele Moldovei puteau rămâne în afara hârtiei.

Încheierea păcii dintre turci și unguri l-a readus pe Ștefan la obediența față de polonezi. El spera să poată rezista presiunilor otomane, care doreau cele două cetăți de la Marea Neagră. În 1480 încheiase un acord cu turcii și acceptase plata tributului. Cu toate acestea, în 1484, turcii au ocupat cele două cetăți.

Ștefan a sperat atunci în ajutorul regelui polonez și a prestat personal omagiul la Colomeea, în septembrie 1485. În acest timp, o oaste otomană a adus în țară un pretendent, care nu a reușit să se impună. În cele din urmă, în 1487, Ștefan a acceptat din nou plata tributului către Poarta Otomană. Aici se vede una dintre cele mai aspre realități ale politicii sale externe: chiar după victorii și după schimbări de alianțe, uneori spațiul de manevră se îngusta până la acceptarea tributului.

Ultima confruntare cu Polonia

După 1489, relațiile lui Ștefan cu Polonia s-au înrăutățit din cauza supunerii domnului moldovean față de regele Ungariei. Chiar dacă după 1490 în Ungaria se afla un rege din dinastia poloneză a Iagellonilor, Vladislav al II-lea, regele polonez Ioan Albert nu a renunțat la planurile de a readuce Moldova sub obediența sa. În 1494, el a plănuit înlocuirea lui Ștefan cu Sigismund, fratele mai mic al regelui Poloniei.

Pretextul oficial al campaniei poloneze din Moldova din 1497 era eliberarea cetăților Chilia și Cetatea Albă. Dar asediul Sucevei a eșuat. În același timp, Ștefan a fost ajutat de 2000 de ostași turci și de 12000 de ostași maghiari. Acest detaliu spune mult despre felul în care lucra politica sa externă la sfârșitul domniei: domnul Moldovei putea folosi, într-un moment critic, sprijin venit din direcții care altădată se aflaseră în conflict una cu alta.

Sub presiuni militare și diplomatice, Ioan Albert a abandonat planul de înlăturare a lui Ștefan. Pe drumul de retragere, la 26 octombrie 1497, Ștefan l-a atacat pe regele polonez la Codrii Cosminului. În anul următor, ca represalii, și-a trimis oștile pentru pradă în Polonia. După repetate schimburi de solii și cu medierea Ungariei, între Moldova și Polonia s-a încheiat pacea în 1499.

Acesta a fost ultimul mare episod al unei politici externe conduse în permanență sub presiune. Ștefan nu a avut luxul unei singure alianțe stabile și nici protecția sigură a unei mari puteri. A trebuit să treacă de la obediența față de Polonia la vasalitatea față de Ungaria, apoi să revină la polonezi, în timp ce negocia sau accepta tributul otoman. A susținut intervenții în Țara Românească, a lovit în Ungaria când a socotit potrivit, a cerut ajutor și a refuzat omagiul personal când situația o cerea.

De aceea politica externă a lui Ștefan cel Mare a contat atât de mult. Nu pentru că ar fi fost liniară sau lipsită de compromisuri, ci tocmai pentru că a folosit conjunctura internațională în favoarea țării și a domniei. Victoriile militare și lunga sa domnie au dat Moldovei stabilitate și dezvoltare. Dar în spatele lor a stat mereu această artă severă de a judeca raporturile de putere, de a ceda unde nu mai era loc și de a lovi unde se deschidea o șansă. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, într-o parte de Europă răvășită de transformări politice și militare, asta a însemnat mai mult decât diplomație. A însemnat șansa Moldovei de a-și păstra locul.