Sursa foto: Victor Nedelcu / Istoria
O migrație până acum necunoscută, ajunsă în Suedia în jurul anului 2000 î.Hr., a fost identificată prin analiza a 712 genomuri antice nou secvențiate. Populația venită probabil din regiunea Mării Baltice ar fi putut aduce forma timpurie a limbii germanice, strămoșul comun al englezei, germanei, neerlandezei și limbilor nordice.
Cercetarea, publicată în Nature și condusă de University of Copenhagen și Leiden University, a comparat aceste genomuri, adică materialul genetic complet al fiecărei persoane, cu mii de genomuri publicate anterior, potrivit La Brújula Verde. Pentru reconstituirea deplasărilor și a cronologiei lor, echipa a pus rezultatele genetice alături de dovezile arheologice și lingvistice.
Primul autor este Hugh McColl, profesor asistent la Globe Institute din Copenhaga. Între autorii principali se află lingvistul Guus Kroonen și geneticianul Eske Willerslev. Cercetătorii subliniază limita metodei: materialul genetic poate indica înrudirea și deplasarea populațiilor, dar nu identifică limba vorbită de un om.
Migranții s-au răspândit în Scandinavia până în jurul anului 1500 î.Hr.
Grupul identificat genetic a lăsat puține obiecte sau alte urme materiale care să poată fi recunoscute de arheologi. Până în jurul anului 1500 î.Hr., oamenii cu această ascendență erau deja răspândiți în Scandinavia.
La sosirea lor în Suedia, regiunea se afla în pragul Epocii Bronzului. În aceeași perioadă, Egiptul era condus de faraoni.
Hugh McColl explică faptul că deplasarea apare tocmai în locul și în perioada în care ar fi de așteptat răspândirea celei mai timpurii forme a germanicei. Potrivit lui, identificarea acestei migrații a fost o surpriză, neanticipată de arheologi și lingviști.
Autorii propun că populația s-ar fi format într-o regiune cuprinsă între Finlanda și nord-estul Suediei, dar nu există genomuri păstrate din acea regiune și perioadă. Ei consideră grupul baltic cea mai simplă explicație pentru transportarea limbii spre Scandinavia, dar păstrează și ipoteza transmiterii prin contact cultural, cu o contribuție genetică redusă, inclusiv într-un sens opus deplasării oamenilor.
Noua ipoteză mută sosirea germanicei cu aproximativ 800 de ani
De peste un secol, specialiștii discută când și din ce direcție a ajuns germanica în nordul Europei. Limba comună din care s-au desprins ulterior engleza, germana, neerlandeza și suedeza nu a fost consemnată în scris.
Explicația anterioară lega originea ei de populațiile stepelor de la nordul Mării Negre, ajunse în Europa în jurul anului 3000 î.Hr. Acestea sunt asociate, între altele, culturii ceramicii cu șnur, numită astfel după vasele decorate prin apăsarea unei sfori răsucite în lutul încă umed.
Dacă populația nou identificată a adus limba, sosirea germanicei în Scandinavia ar trebui plasată cu aproximativ 800 de ani mai târziu decât se presupunea în interpretarea tradițională.
Cele mai vechi mărturii scrise în germanică sunt inscripțiile runice, datate aproximativ între secolele I și IV d.Hr. Runele sunt semne unghiulare gravate în piatră, metal sau lemn. Între migrația din stepe și aceste prime texte se întind două sau trei milenii.
Un alt indiciu vine din vocabular. Germanica timpurie cuprinde împrumuturi din limbile celtice, aflate la sud, și din limbile fino-samice, strămoașele finlandezei și ale limbilor sami, aflate la est. Aceste contacte sugerează că, până la sfârșitul Epocii Bronzului, germanica era vorbită undeva între nordul Germaniei și estul regiunii baltice.
Înrudirea genetică separă traseele anglo-saxonilor, longobarzilor și goților
Pentru epocile ulterioare, când germanica se împărțise în mai multe ramuri, analiza permite compararea originilor genetice cu locurile de proveniență atribuite acestor populații de autorii romani și medievali. Relatările lor indică uneori teritorii contradictorii.
Rezultatele diferă de la un grup la altul:
Anglo-saxonii, coloniștii care au dat Angliei limba sa, sunt apropiați genetic de populațiile din nordul Germaniei și sudul Iutlandei, peninsula care formează partea continentală a Danemarcei. Autorii exclud nordul Iutlandei, insulele daneze și Suedia ca puncte principale de plecare ale migrației anglo-saxone. Confirmarea tabloului propus necesită mai multe probe de pe coasta Mării Nordului.
Frizienii din Țările de Jos prezintă aceeași apropiere genetică față de populațiile nord-germane și sud-iutlandeze.
Majoritatea longobarzilor care au ajuns în Italia au o ascendență compatibilă cu Iutlanda sau nordul Germaniei.
Rămășițele asociate culturii Wielbark, din Polonia de astăzi, datate cu aproximativ 2.000 de ani în urmă, indică în principal o origine în estul Scandinaviei. Rezultatul susține tradiția despre originea scandinavă a goților, consemnată în secolul al VI-lea. În schimb, goții stabiliți ulterior în Ucraina și Peninsula Iberică aveau ascendență aproape integral locală, ceea ce sugerează adoptarea limbii și identității gotice, nu deplasarea aceleiași populații.
O altă migrație precedă apariția limbii vikingilor
În perioada migrațiilor, în linii mari secolele V-VI d.Hr., oameni veniți din nordul Germaniei sau, posibil, din sudul Iutlandei s-au deplasat spre Danemarca și sudul Suediei. Pe insulele daneze, inclusiv Zealand, unde se află Copenhaga, ascendența locală anterioară aproape dispăruse până în jurul anului 700 d.Hr.
Mulți vikingi danezi și suedezi aveau, potrivit concluziilor cercetării, o mare parte a ascendenței de la acești nou-veniți. Grupurile respective erau apropiate de cele din care au provenit și anglo-saxonii.
Schimbarea de populație coincide cu apariția nordicii vechi, limba vikingilor, și cu remodelarea profundă a scrierii runice. Vorbitorii își numeau limba dǫnsk tunga, adică limba daneză. Autorii sugerează că răspândirea ascendenței din nordul Germaniei și sudul Iutlandei prin Danemarca ar putea explica parțial această denumire.
În Norvegia, trecerea spre Epoca Vikingilor arată însă continuitate genetică. Linia aproximativă dintre dialectele vestice și estice ale nordicii vechi urmează și limita dintre cele două tipuri de ascendență. Cercetătorii consideră că această distribuție ar putea contribui la explicarea asemănărilor de artă și limbă dintre vikingi și anglo-saxoni.
Interpretarea este limitată de numărul mic de genomuri păstrate din perioada respectivă, în care morții erau incinerați.
Un studiu însoțitor plasează răspândirea limbilor celtice dinspre Europa Centrală
Aceeași metodă a fost aplicată și limbilor celtice într-o cercetare însoțitoare.
Analiza genetică indică o deplasare din Europa Centrală, în jurul anului 1000 î.Hr., spre Franța, Britania, Irlanda și Peninsula Iberică. Autorii o propun drept explicația cea mai simplă, în opoziție cu una dintre teoriile influente, care situa originea limbilor celtice pe coasta Atlanticului.
În Spania, întinderea acestei familii lingvistice este atestată și în scris. Între textele celtiberice, redactate în limba celtică a Iberiei antice, se află plăcile de bronz de la Botorrita, descoperite lângă Zaragoza.
