Foto: Mike Bowler from Canada / Wikimedia Commons, CC BY 2.0
Proporțiile membrelor lui Spinosaurus susțin un mod de viață predominant acvatic pentru acest dinozaur care trăia în nordul Africii de astăzi, cu aproximativ 113 milioane-94 milioane de ani în urmă. Rezultatul vine dintr-o analiză a scheletelor, realizată de echipa condusă de Caleb Gordon, autorul principal al studiului și cercetător postdoctoral la Florida Museum of Natural History.
Gordon și-a încheiat doctoratul la Yale mai devreme în 2026. Echipa a comparat sute de exemplare fosile și actuale din colecțiile Yale Peabody Museum și ale altor zeci de instituții din lume. Cercetătorii au adunat peste 11.000 de măsurători, alături de fotografii și tomografii computerizate, adică imagini care permit examinarea structurilor interne.
Proporțiile scheletului susțin una dintre interpretările vieții lui Spinosaurus
Legătura dinozaurului cu mediile acvatice este în general acceptată de cercetători. Discuția privește felul în care se deplasa, își procura hrana și își împărțea timpul între apă și uscat.
Unele indicii au fost interpretate ca dovezi că se scufunda frecvent și urmărea prada sub apă, asemenea focilor sau pinguinilor. Altele au susținut comparația cu un stârc actual, care caută hrană mergând pe maluri și prin ape puțin adânci.
Despre rezultatul obținut pentru Spinosaurus, Gordon a explicat în prezentarea cercetării: „Am identificat cu încredere obiceiuri puternic acvatice la Spinosaurus, ceea ce indică faptul că își petrecea marea majoritate a timpului scufundat în apă.”
Legătura dintre timpul petrecut scufundat și procurarea hranei rămâne formulată ca ipoteză: „Rezultatele noastre aduc o nouă perspectivă asupra timpului pe care Spinosaurus îl petrecea scufundat, ceea ce ar putea susține ipoteza vânătorii sub apă”, a precizat cercetătorul.
Animalele actuale oferă repere pentru interpretarea fosilelor
Metoda pornește de la animale vii, ale căror obiceiuri pot fi observate. Gordon a folosit modele de învățare automată, programe care identifică relații în date, pentru a lega proporțiile scheletului de felul în care aceste animale folosesc apa. Modelele țin cont și de înrudirea evolutivă dintre speciile comparate.
Aplicate fosilelor, aceste relații permit estimarea modului de viață al unor animale dispărute. Ele pot indica și prezența unor structuri pentru înot alcătuite din țesuturi moi, care se păstrează rar în stare fosilă.
Membrele anterioare s-au dovedit deosebit de utile. Pe baza proporțiilor lor, modelele au prezis cu o precizie de peste 90% atât prezența înotătoarelor din țesuturi moi, cât și obiceiurile puternic sau complet acvatice.
Pentru paleontologi, dificultatea apare atunci când trăsăturile aceluiași schelet sugerează comportamente diferite. Un os poate susține adaptarea la înot, în timp ce alte părți ale corpului indică posibilitatea deplasării și hrănirii pe uscat. Gordon explică astfel de cazuri prin dezacordul dintre liniile de dovezi folosite pentru reconstruirea vieții animalului.
Mezozaurii reveneau pe uscat, deși nășteau pui vii
Aceeași analiză a dat un rezultat diferit pentru mezozauri, mici reptile marine care au trăit acum 290 milioane-274 milioane de ani. Fosilele lor provin din regiuni aflate astăzi în Africa de Sud și în estul Americii de Sud.
Faptul că nășteau pui vii i-a făcut pe unii cercetători să îi considere animale complet acvatice. Proporțiile membrelor indică însă că acestea nu erau adaptate unei vieți exclusiv în apă și că animalele se deplasau regulat și pe uscat.
Gordon le compară folosirea celor două medii cu aceea a aligatorilor sau a ornitorincilor actuali. „Mezozaurii nu au părăsit complet uscatul”, a adăugat el.
Interpretarea se extinde la reptilele marine paleozoice analizate, cele din perioada anterioară apariției dinozaurilor. Potrivit cercetătorilor, acestea continuau să revină pe uscat; nici măcar formele cele mai adaptate la apă nu par să fi avut un mod de viață complet acvatic.
O metodă din anii 1940 ajută la evaluarea adaptărilor pentru înot
Echipa a asociat metodele paleontologice și învățarea automată cu o tehnică statistică utilizată de forțele navale în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În anii 1940, aceasta servea la estimarea probabilității ca un semnal de pe radar să fie un avion inamic.
În cercetarea fosilelor, tehnica a fost adaptată pentru a estima probabilitatea ca membrele unui animal dispărut să fi avut modificări pentru înot, inclusiv atunci când structurile respective nu s-au păstrat direct.
Alături de Gordon, studiul îi are drept coautori pe:
Lisa S. Freisem, doctorandă la Graduate School of Arts and Sciences din Yale.
Christopher T. Griffin, profesor asistent de geoștiințe la Princeton University și fost cercetător postdoctoral la Yale.
Jacques A. Gauthier, profesor de științe ale Pământului și planetelor la Yale și curator responsabil de paleontologia vertebratelor la Peabody Museum.
Bhart-Anjan S. Bhullar, autorul senior al studiului, profesor asociat de științe ale Pământului și planetelor la Yale și curator asociat de paleontologia și zoologia vertebratelor la Peabody Museum.
Gauthier explică felul în care Gordon a transferat tehnica de la identificarea avioanelor la evaluarea membrelor adaptate înotului. Bhullar subliniază că reconstruirea riguroasă a vieții animalelor dispărute cere asocierea datelor despre organismele actuale cu înrudirea lor față de formele fosile. În aprecierea sa, metoda lui Gordon reduce subiectivitatea alegerii unor trăsături scheletice în detrimentul altora.
Metoda ar putea fi folosită și pentru studiul mersului biped
Revenirea în apă s-a produs în zeci de grupuri majore de mamifere și reptile. Gordon arată că aceste grupuri au dobândit adaptări asemănătoare, inclusiv înotătoare. Este un exemplu de evoluție convergentă, adică apariția unor trăsături similare în grupuri diferite ca răspuns la condiții de mediu asemănătoare.
Studiul a apărut în Current Biology, în 2025, volumul 35, numărul 24, pagina 5982, cu identificatorul DOI 10.1016/j.cub.2025.10.068. Cercetarea a primit sprijin de la Yale Institute for Biospheric Studies, grupul de specialiști în crocodili al International Union for Conservation of Nature și National Science Foundation.
Printre aplicațiile posibile ale metodei se află cercetarea apariției mersului pe două picioare la strămoșii oamenilor și a dobândirii zborului la strămoșii dinozaurieni ai păsărilor.
